Amăgiri, dez-amăgiri

Oamenii de la care ai cele mai mari aşteptări îţi produc şi cele mai mari dezamăgiri. Am citit asta pe undeva şi mă gîndeam că e o grozăvie. Ba dimpotrivă, îmi ziceam. Oare nu ei sînt cei care-ţi ţin bătăile inimii puternice, roşeaţa în obraji şi zîmbetul pe buze? Nu cu ei te scalzi în izvoarele abundente ce curg molcom ca un lapte gros peste cîmpurile de unde culegi macii fericirii, ca să te-mbeţi în serile de deznădejde cu opiul lor? Da, numai că, asemenea unei furtuni care vine fără să-şi prevestească potopul, te pomeneşti într-o zi singur pe aceleaşi cîmpuri, dar cu izvoarele secate şi toată florea de mac scuturată de bătaia nemiloasă a vîntului. Vraja s-a rupt şi ai simţit dezamăgirea ca pe-o împlîntare de pumnal străpungîndu-ţi coastele. Să-ţi fi fost aşteptările prea mari? S-o fi plictisit celălalt să te urmeze? O fi obosit să-ţi fie alături? Sau poate că nu i-a păsat niciodată de tine. Te-a folosit aşa cum foloseşti un bilet de tren: la urcare, îl ţii la buzunarul de la piept, aproape de inimă, cît durează călătoria; la coborîre, te descotoroseşti de el în primul coş de gunoi ce-ţi iese-n cale. Asta să ne fie viaţa? O călătorie cu trenul în care unii sînt biletele atît de trebuincioase, iar alţii neîntinabilii lor posesori? În cazul ăsta, cel mai bine e să mergi cu naşul şi să nu aştepţi de la ceilalţi nimic. Suferi mai puţin. Ai crezut că ţi s-au deschis porţile paradisului şi cînd colo, cu mersul tău ţanţoş tu, de fapt, gîdilai talpa iadului. Nu-ţi dezlega buzele încredinţînd tainele tale celor care te-au cucerit cu mierea glasului lor. Mai bine bea o ceaşcă de ceai din pelinul cel mai amar. De la tine totul, de la ceilalţi nimic: să nu vrei nimic, să nu speri nimic, să nu cedezi nimic. Am citit asta pe undeva şi mă gîndeam că e o grozăvie.

Reclame

Bon courage!

Astăzi am avut şi prima oră din acest an universitar. Din pricina unei neconcordanţe birocratice, în sala de laborator, de 18 locuri şi unde aşteptam 16 studenţi, au venit în schimb 40. 40 de figuri alerte, de tineri înghesuiţi unul în altul şi aşteptînd ca eu să le fac dezvăluirile care să-i convingă că au nimerit bine. După o încercare (eşuată, de altfel) de a lămuri chestiunea confuziei administrative, încep să le povestesc cîte ceva din ce-i aşteaptă odată ce au apucat (pe) drumul ăsta. Vorbesc neîntrerupt vreme de cîteva minute şi îmi dau seama că entuziasmul lor – altminteri uşor de ghicit – cumva mă descumpăneşte. Nici o privire duşmănoasă, nici o ridicare de sprînceană, ci de jur împrejur numai zîmbete şi chipuri binevoitoare şi senine. Explicaţia e de fapt cît se poate de simplă: sînt în anul I. Şi ca şi cum aş fi prins timpul de coadă, mă (re)văd pe mine cel de acum 11 ani (ce i s-a mai lungit coada demonului Chronos!) şi-mi dau seama că mie mi-a lipsit, atunci cînd am păşit în amfiteatru, orizontul de aşteptare. Dar nu pentru că mi-ar fi fost greu să-mi însuşesc vreo idee a devenirii mele ulterioare, ci pentru că nu ştiam la ce să mă aştept, nu ştiam ce să vreau. Tinerii pe care i-am văzut azi păreau mult mai hotărîţi ca mine la 19 ani, păreau că ştiu ce vor chiar dacă încă nu ştiu ce le trebuie ca să-şi împlinească orizontul de aşteptări.

M-am bucurat totuşi de privilegiul de a le fi imortalizat în propria-mi memorie seninătatea cu care au venit astăzi la şcoală, tocmai pentru că ştiam că, în cazul lor, n-am să mă mai întîlnesc cu ea niciodată. Cu cît ni se ascut simţurile, cu atît ni se ofilesc sufletele. Rupem, de la an la an, paginile din Ghidul Optimistului şi le aruncăm în coşul cu deziluzii. În loc, fie punem pagini scrise de noi sau nu mai punem nimic şi funcţionăm aşa, într-o aşteptare dureroasă, gata să rupem tot şi să dăm foc la coperte.

Oricum ar fi, ca la orice experienţă iniţiatică, începutul se anunţă anevoios, iar firele bolovănoase, adică cele care nu-s uşor de clintit emoţional, se vor descurca fără probleme. Aşa de bine că după un semestru de facultate nici măcar nu vor mai şti dacă între timp e calea mai uşoară sau pasul lor mai apăsat. Alţii vor pune, cum se zice, răul înainte, ca să nu sufere. Sau ca să sufere mai puţin. Alţii vin deja suferinzi şi caută soluţii paliative. Se întîmplă să se strecoare şi muribunzi care vin dintr-o încercare disperată de a-şi construi un nou sistem de iluzii.

Le doresc tuturor să-şi arcuiască voinţa şi să ţintească, cu precizie elveţiană, în inima destinului lor. Numai aşa vor putea apoi să şi-l ia în propriile mîini.