Dor de-o coţcă, bunicule!

103_4713
Jeu du moulin, bunicule!

Am găsit ieri într-un magazin de vechituri un joc de societate care se cheamă Moara. Era într-o cutie jerpelită şi cu instrucţiunile în franceză, dar l-am cumpărat fără să stau pe gînduri, pentru că mi-a amintit de bunicul meu. El m-a învăţat cum se joacă moara, chiar dacă la ţară jocului i se spunea coţca şi, ca să-ţi baţi adversarul, trebuia să obţii un car (trei piese aliniate) sau o moară (două rînduri de trei piese aliniate, dintre care una mobilă, trecînd dintr-un car în altul). Jocul standard are 9 piese de jucător, dar noi jucam şi cu 12, care era un fel de expert level. Dar textul ăsta nu e despre regulile de la moară, ci despre cum, în zilele ploioase de vară sau cele geroase de iarnă, după ce ni se învineţeau nasurile de la atîta săniuş, ne strîngeam în casă la o coţcă. N-aveam nici tablă frumos desenată, nici piese care să se potrivească perfect pe desen, dar bunicul era un maestru al improvizaţiilor şi găsea întotdeauna soluţii: o bucată de PFL adusă din şură devenea tabla de joc, o bucată de cretă desena pe ea schema, iar adversarii aşezau pe tablă, spre necazul bunicii, grăunţe de pe un păpuşoi şi boabe de fasole furate din lădoiul cu cereale. Ca amfitrion, bunicul juca şi prima rundă şi avea şi dreptul la prima mutare. După mai multe mutări, cu mîna tremurîndă, punea degetul mare şi aspru pe boaba de porumb şi-ţi dădea lovitura de graţie: “Car!”, îl auzeai spunînd rar şi apăsat, deşi vedeai şi tu asta pe tabla de joc. Cînd făcea şi cîte-o moară, ştiai că soarta ţi-e pecetluită. Ne lua pe toţi patru la rînd, ne bătea pe toţi şi, cînd se plictisea, ne lăsa să cîştigăm. Rare asemenea biruinţe! Cînd jucam numai noi, băieţii, cel care-l bătuse pe bunicul la coţca era, fără doar şi poate, cel care deschidea jocul, avînd deja cîştigat respectul celorlalţi. Dar bunicul făcea în aşa fel încît să nu fi rămas nici unul dintre noi fără să-l fi bătut şi să ne simţim fiecare în parte cocoşi pentru cîteva ore, pînă cînd soarele alunga norii şi-o tuleam din nou afară, la fotbal sau la sanie.

Mergînd ieri spre casă, bucuros nevoie mare de achiziţia făcută, mi-am dat seama că, de cînd bunicul s-a prăpădit, n-am mai jucat coţca. Dar, dacă ar fi trăit şi m-aş fi dus cu jocul ăsta cu aer franţuzesc la el, sigur mi-ar fi spus că mă cuconesc şi m-ar fi trimis la lădoi să aduc nişte fasole şi nişte grăunţe de păpuşoi.

PS: Iată şi regulile, din Dicţionaru limbii româneşti, 1939

Un joc în doĭ care consistă în mutarea unor bobĭ orĭ discurĭ de lemn orĭ monete pe laturile și liniile diagonale și perpendiculare a treĭ pătrate saŭ dreptunghĭularĭ desemnate unu într´altu. (Cînd reușeștĭ să așezĭ treĭ bobĭ pe o linie, cîștigĭ un punct și mănîncĭ (ĭeĭ) un bob al adversaruluĭ, ĭar cînd reușeștĭ să aĭ doŭă asemenea liniĭ paralele cu cincĭ bobĭ așa în cît mutînd bobu cînd pe una, cînd pe alta, și decĭ așezînd mereŭ cîte treĭ pe o linie, atuncĭ se numește morișcă, și adversaru e perdut, că-ĭ mănîncĭ toțĭ bobiĭ.

Dor de mamă

Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată melodia asta, dar eu de fiecare dată cînd o ascult mă gîndesc la bunica. Parcă o şi văd aievea, pipernicită, cu baticul ei cafeniu ce lăsa să se vadă o faţă rotundă şi mică, brăzdată de cute, gura ei mică şi buzele subţiri, vara arse de soare, iar iarna vineţii de frig. Eram mici cînd s-a prăpădit, să fie 20 de ani toamna viitoare, dar povestea pe care ne-o spunea cîteodată seara sau în zilele de sărbătoare – cînd ea avea mai mult timp să stea printre noi şi aveam şi noi mai multă răbdare cu bătrînii – despre o copilă mărunţică ce a rămas orfană pe la cinci-şase ani mi-o amintesc şi-acum. Mi-o amintesc pentru că povestea aceea venea întotdeauna cu lacrimi pe care noi nu le înţelegeam, căci nu înţelegeam că povestea aceea era a ei, orfană ce-ntr-o neagră zi s-a trezit că tînăra (avea 25 de ani, din ce ne spusese) şi frumoasa ei mamă fusese răpusă de o boală căpătată după perioada grea de după primul război mondial. „Mama de-a doua oară” făcuse din ea o slujnică: trebuia să vadă şi de treburile case, şi de fraţii şi surorile vitrege, mai mici. Măritişul n-a scăpat-o nici de muncă, nici de îngrijit copii, iar la vremea cînd ne spunea nouă povestea ei avea 15 nepoţi şi vreo 10 strănepoţi. Cînd noi ne supărăm definitiv din pricina unor neînţelegeri mult prea mărunte, ea a avut puterea să-şi ierte mama vitregă pentru copilăria chinuită şi, cînd s-au revăzut în Larga Dofteanei mulţi ani mai tîrziu, au plîns şi s-au îmbrăţişat ca o mamă şi-o fiică adevărate.

Melodia de care vă pomeneam la începutul textului îmi aminteşte, de fiecare dată cînd o aud, de bunica; şi mi-e ciudă că ştiu numai frînturi din povestea ei tristă – numai frînturi pentru că au trecut mulţi ani de-atunci, dar şi pentru că sînt convins că ne-a spus numai partea pe care minţile noastre de copii o puteau pricepe şi inimile noastre gingaşe o puteau simţi. Am crescut cu toţii de-atunci, ni s-au copt şi minţile şi ni s-au întărit şi inimile, dar am rămas fără povestitor. Fără povestitorul care iarna ne aducea din odăiţă cornuleţe cu magiun şi miez de nucă, mari cît pumnişoarele noastre de copii şi petrecute prin zahăr parfumat cum nu-mi amintesc să fi fost altul. Fără povestitorul a cărui bunătate simplă n-am mai întîlnit-o în oameni. Fără povestitorul a cărui zi de naştere era cîndva prin ianuarie, dar, pentru că nu-i plăcea să fie în centrul atenţiei, aşa cum ne place nouă atunci cînd apare acest prilej, nu ne-a spus niciodată cînd anume, zicînd doar că nu mai ştie dacă data se stabilise după calendarul cel vechi sau cel nou.

La bunica în casă nu exista nici casetofon, nici televizor. Dacă ar mai fi trăit, i-aş fi cumpărat un CD Player şi i-aş fi făcut cadou melodia care-mi tot aminteşte de ea. I l-aş fi dat cîndva în perioada asta şi cred că i-ar fi făcut bine.

Mă lipsesc

Mă lipsesc de nevoia de perfecţiune. Sînt, ca oricine altcineva, o imperfecţiune perfectă. Sînt un perfecţionist care ştie că perfecţiunea nu există şi-aş muri dacă m-aş încăpăţîna să nu las lucrurile neterminate.

Mă lipsesc de nevoia de-a nu greşi şi de-a avea mereu dreptate. Vreau să fac cît mai multe greşeli ca să pot învăţa cît mai mult.

Mă lipsesc de jocurile de culise, de intrigi şi orgolii, de pasiuni care mistuie fiinţa întru rău şi nefericire. Le alung, la fel cum îi alung de lîngă mine şi pe cei care le practică. Liniştea mea interioară nu merită pătată de tăvălugul acesta de destine, oricît de ademenitor ar putea fi.

Mă lipsesc de ipostaza de victimă atunci cînd nu luptam suficient pentru adevărul meu. Dar mă lipsesc şi de cea de călău atunci cînd impuneam discreţionar adevărul meu.

Mă lipsesc de adultul care sînt şi-i dau voie copilului din mine să iasă la iveală şi să se răsfeţe şi să se alinte ca odinioară, neîmpovărat de griji şi liber.

Mă lipsesc de anagajamente care să mă epuizeze prin greutatea şi prin urgenţa lor. Vreau să fac totul în ritmul meu: să-mi văd de treaba mea, cîtă o fi şi cum pot eu s-o duc la bun sfîrşit.

Mă lipsesc deci de roboteală întru interese care, în loc să mă îmbogăţească sufleteşte, mă ciunţesc şi, la schimb, îmi vînd iluzia unei fericiri măsurate în valută. Fac ce, cît, cum, cînd vreau.

Mă lipsesc de oamenii care vor să-mi controleze timpul. Timpul meu e viaţa mea, iar viaţa mea e a mea şi nu datorez explicaţii nimănui. Nu mai vreau să trec prin viaţă fără s-o trăiesc.

Mă lipsesc de cei care, ca nişte căpuşe, mă lasă fără vlagă după ce m-au împovărat cu toate problemele lor, nemaiavînd cînd să-şi facă timp şi să asculte. De ei n-am nevoie. Îi caut pe cei care tac ca să audă şi, atunci cînd aud, tac ca să poată gîndi şi apoi vorbi.

Mă lipsesc de cei cu sufletele negre, care nu ştiu şi nici nu-şi doresc să facă altceva decît să-i contamineze pe ceilalţi cu nefericirea lor. La fel, mă lipsesc şi de cei care nu fac decît să-ţi taie elanul, să-ţi invidieze entuziasmul şi, experţi fiind în crearea de false probleme, să te pună pe gînduri atunci cînd nu e cazul.

Mă lipsesc de cei care, prin ceea ce spun sau fac, emană agresivitate. Ca să mă respect pe mine, trebuie întîi să scap de cei care nu mă respectă.

Mă lipsesc de prieteniile oricum şubrede, pentru care nimeni nu mai e dispus să facă nimic şi-mi scutur anturajul de cei pe care nu mi-i doresc acolo, renunţînd la a mai primi sfaturi de la diverşi „oameni de bine”.

Mă lipsesc de vorbe şi mă lipesc de tăcere la fel cum, ţînc fiind, în odaia bunicii, îmi lipeam obrajii îngheţaţi de soba fierbinte după o zi întreagă de săniuş. Revenirea în simţiri era semnalată de-un ţipăt scurt, parcă străin de fiinţa mea, urmat iar de-o linişte plăcută.

Mă lipsesc de aşteptarea vorbelor mîngîietoare şi încurajatoare de la cei cărora le e greu să le rostească. Motivaţia e în mine însumi şi la nimeni altcineva, aşa că mai degrabă aş încerca să descopăr motorul fiinţei mele decît să-i caut pe cei care să mă împingă de la spate.

Şi mă lipsesc de toate astea ca să pot găsi ceea ce-mi lipseşte cu adevărat.

­
*Inspirat după o lectură de Joaquín Argente,
Me doy permiso.

Viaţa înainte de telefonul mobil

Dacă ar fi fost după ai mei, acasă am fi avut telefon fix fix după ce toată lumea s-ar fi lăsat atrasă de telefonia mobilă. Noroc că mai eram şi noi prin preajmă, copiii, sau „grupul de presiune”. Presiune pe ei atunci cînd ne-am săturat de televizorul alb-negru şi am vrut şi noi, ca ceilalţi vecini, televizor color. Presiune pe ei atunci cînd am vrut cablu TV pentru că ne plictisisem de televiziunea română şi cea „de la moldoveni”. Presiune pe ei atunci cînd trebuia şi noi să mai fim sunaţi de şi să sunăm vreo gagică şi n-aveam un amărît de telefon şi trebuia să negociem cu vecinele de palier, de-o vîrstă cu noi, să folosim telefonul lor. [ Pentru cei care au învăţat mai întîi butonatul telefonului mobil şi apoi limbajul articulat, mă refer la telefon FIX, nu la cine ştie ce gadget mofturos din ziua de azi! ]

Taică-miu, la serviciu toată ziua, nu prea avea timp să mediteze asupra dorinţelor noastre (telefon, televizor color, cablu TV), dar pe noi treaba asta ne măcina, căci fără să vrea, taică-miu ne excludea din conversaţiile de la şcoală despre filme văzute la italieni sau pe PRO Sieben şi tot din cauza lui noi trebuia să ne stabilim de cu-o zi înainte orele de întîlnire cu prietenii şi nimeni n-avea voie să întîrzie nici măcar un minuţel.

După ce le-am dobîndit şi noi, ca toată lumea, n-a mai fost nici un farmec şi mi-am dat seama că, de fapt, tot farmecul a fost să nu ştim cum ar fi. Acum, televizorul alb-negru, un Diamant 153, zace, ca o piesă de muzeu neinteresantă, în podul casei de la ţară, iar singura care îmi mai aminteşte de telefonul fix de acasă e partea de interior a uşii de la şifonierul din dormitorul părinţilor, din care îşi făcuse mama o agendă telefonică, notînd acolo toate numerele de care avea ea nevoie.

La Iaşi, televizorul color stă închis pentru că am renunţat de tot la cablu TV, telefonul fix îl păstrez să pot vorbi cu frate-miu în străinătate, iar la mobil nu răspund decît cunoştinţelor pe care le am în agenda telefonică şi, în week-end, doar apropiaţilor. Printre numere e şi 0231537125, numărul de fix de acasă. Dar de acolo de mult a încetat să mai sune cineva.

cell phones

via The Curious Brain

Cine nu mai are bunici… să-i viziteze!

Drumul către cutia amintirilor

De-o vreme, tot privesc înapoi. Nu cu regret, ca şi cum aş fi făcut ceva greşit, ci mai degrabă însoţit de-o curiozitate ce parcă mi-a lipsit atunci cînd aş fi avut nevoie de ea. Privesc înapoi nu către mine, cel de acum, ci către locurile unde copilăria mi-a fost mai dulce ca mierea în fagure: în  ograda bunicilor, unde, întins pe pietre la soare, ca o mică şopîrlă, îmi încărcam bateriile pentru şotiile ce urmau. Săptămîna trecută m-am regăsit în aceeaşi ogradă, dar fără chef de-a sta la soare, ci căutînd cu disperare umbra cea mai deasă. De acolo, la adăpostul răcorii, am privit înapoi către scumpii bunii mei şi am rămas întrebîndu-mă dacă eu încă sînt al lor aşa cum mi-au fost ei mie ai mei. Cu creionul minţii repede le-am redesenat chipurile, însă n-am reuşit să le dau şi glas, ca să pot auzi, din gura lor, convingător, că da şi că de acolo de unde-or fi mă văd şi mi-au înţeles absenţa de aproape cinci ani. Aşa că i-am căutat acolo unde i-am lăsat şi la ultima noastră întrevedere, cînd le-am spus, în gînd, că dorul de ei n-o să-mi treacă niciodată. Mi s-a părut atunci că simt cum se bucură de lumina pe care le-am adus-o şi cum chipurile lor şterse îşi recapătă contururile de odinioară, în amintiri atît de vii încît, în alte circumstanţe, m-aş fi bănuit că mi-am pierdut minţile, vorbind sau umblînd în dodii. În cîteva secunde, am întors înapoi ani pe care nu mi i-aş mai fi dorit să fi trecut şi care m-au purtat unde n-aş fi gîndit niciodată că n-aş fi vrut s-ajung.

Mi-am amintit cum ne făceau cu mîna de fiecare dată cînd plecam de la ei, din faţa porţii pînă la colţ la tanti Aurica, unde maşina noastră nu se mai vedea. Sărmanii, cu oasele grele şi bolnave, îşi sprijineau cotul mîinii drepte în palma făcută căuş a mîinii stîngi, ca să ţină pasul cu noi, zburdalnicii, care dădeam din mîini neîncetat. Mi-am amintit de o copilărie parfumată şi al cărei miros încă se mai păstrează în odaia cea mare, unde n-aveam voie decît însoţiţi, ca să nu facem stricăciuni, că în rest ne furişam singuri, în cămara unde găseam întotdeauna canta plină cu apă proaspătă şi boţul de brînză aburindă, prins mereu lîngă ciur, în lada cu aşternuturi curate şi scăldate în parfum de brad, în şopru, unde era tejgheaua pe care bunicul găsea întotdeauna cîte ceva de meşterit sau în lădoiul cu făină, unde se chinuia bunica să ţină capacul ridicat şi să strecoare făina pentru mămăliguţă sau să dea mîncare la păsări…

Aş fi rămas aşa, agăţat de gardul cimitirului, cu amintirile inundîndu-mă în soarele dogoritor dacă suflu-mi, ca un şarpe viclean, nu mi s-ar fi încolăcit fix în gît, refuzînd să mai iasă afară fără ca să eliberez şi cele două lacrimi reţinute bărbăteşte într-un colţ de ochi. Aşa că am plecat. Am plecat însoţit de liniştea lor, linişte care m-a însoţit întotdeauna: liniştea lor din timpul vieţii cînd, aşezaţi pe prispă sau în casă, pe pătuţ, rosteau cuvintele măsurat, cam cîte credeau ei că ar fi necesare, iar apoi se scufundau într-o tăcere pe care noi, copii, o puneam pe seama bătrîneţilor lor sîcîitoare; liniştea lor din timpul ăsta etern al morţii cînd ei continuă să îmi vorbească, tot în cuvinte puţine, dar parcă mai de preţ ca oricînd. Caut să-nvăţ din liniştea lor, să o deprind, să o vorbesc şi eu. Şi cum lecţiile sînt abia la început, cred că tot ce trebuie să fac e să-i vizitez mai des.

Jurnalul unui naufragiat în România (XVI)

Nu ştiu alţii cum au crescut, dar la noi acasă rareori se întîmpla ca un moft de-al nostru să devină realitate. Nu pentru că erau ai mei zgîrciţi sau amărîţi, ci pur şi simplu pentru că am fost învăţaţi ca mofturile să ni le satisfacem singuri, nu să (le) cerşim de la alţii. Din povaţa asta eu am tras însă (şi) alte învăţăminte: să nu mă moftoresc uşor sau, în fine, să mă moftoresc cu măsură, înţelegînd prin aceasta să mă moftoresc doar cînd şi pentru ce trebuie. A fost o lecţie importantă şi, o recunosc, ei îi datorez multe din deciziile ori precauţiile luate atunci cînd a fost nevoie. Mă bucurau momentele mele de cumpătare şi aprecierile care le însoţeau, dar am ajuns în punctul în care să-mi fi dorit ca acestea să nu fi existat şi eu să fi fost, ca orice copil, un pofticios, în primul rînd, de viaţă.

Aş fi vrut să mă fi învăţat cineva, oricine, că există şi capricii necesare (cum ar fi să obţii permisul la 18 ani, deşi n-ai maşină şi nici vreo speranţă că vei avea vreodată) şi că n-ar fi trebuit să mă prindă 30 de ani ca să fac şi eu o amărîtă de şcoală de şoferi, hiperbolizînd experienţa asta a condusului, întru deliciul altora şi, uneori, suferinţa mea.

Da, am avut şi al doilea examen pentru permisul auto („oraşul”, zice-se) şi n-am picat, dacă asta vă interesa. Dar nici bucuros nu-s, chiar dacă am „udat” marea realizare, aşa că să nu aşteptaţi un text şugubăţ pe această temă, pentru că nu va exista. Doar ştiţi şi voi cum era cu jucăriile pe care vi le doreaţi cu ardoare în copilărie: tot mai frumoase păreau cele care rămîneau în vitrina magazinului.

M-am gîndit şi…

Constatări

M-am întîlnit zilele trecute cu o fostă colegă de facultate, pe care n-o mai văzusem şi care nu mă mai văzuse de la absolvire, adică din 2005. „Dar nu te-ai schimbat deloc! N-ai îmbătrînit nici o secundă”.

Prietenii noştri decid, pe rînd, să se căsătorească şi / sau să devină părinţi. Noi încă mai copilărim.

Am burtă.

Ăsta e al XXI-lea an de cînd tot merg la şcoală.

Teza de doctorat nu se scrie singură.

Singurul lucru pe care-l mai aştept de la viaţă e pensia.

În cazul unor oameni, cu cît eşti mai apropiat (spaţial) de ei, cu atît eşti mai îndepărtat (afectiv).

Aş prefera să plouă.

Despre excese (XXXI)

Excesul de reproş

Întotdeauna am răspuns reproşului. Însă felul meu de a reacţiona nu se încadra nicicum în viziunea biblică a întoarcerii şi celuilalt obraz, dar nici în replici beligerante. În mintea-mi, reproşul era răstălmăcit, transformîndu-se – într-un efort imediat de-a-mi amăgi supărarea şi de a o înlocui, constructiv, cu nevoia de împăcare a părţilor implicate, adică „reproşatul” şi „reproşantul” – în pildă al cărei conţinut moralizator să-mi asigure progresul. Am funcţionat astfel de cînd mă ştiu, asumîndu-mi deopotrivă ponosul intrinsec inevitabil, dar înfruptîndu-mă şi din foloasele răstălmăcirii mele. De altfel, aşa mi se explică devenirea. Niciodată însă vorbele „rele” n-au venit de-acasă. Paradisul în care mi-am scăldat copilăria era, mai degrabă, construit din nuiele de alun care să mă certe şi linguri cu miere care să mă-mpace. Cînd m-am desprins de acestea, nimic n-a mai fost în stare să-mi asigure, aşa cum ar fi trebuit, formarea. Am căutat cu lumînarea suplinirea parentală şi-am găsit-o sub forma unor demoni care se preumblă pe pămînt în haine de îngeri. I-am ales să-mi facă parte din fiinţă, să mă demonizeze asemenea lor. Am învăţat invidia, ura, dispreţul, jignirea, înfumurarea, siguranţa de sine, îngîmfarea, discreditarea, desconsiderarea. Am uitat prietenia, iubirea, aprecierea, emoţia, gingăşia, modestia. Nu am nimic să-mi reproşez.

Despre excese (XXI)

Excesul de rostire

Ne agăţăm de „momente prilenice” ca să facem declaraţii: de dragoste, de ură, de prietenie, de înţelegere, de compasiune. Un fel de „s-a umplut paharul” care, cumva, ne legitimează să-l vărsăm în public. Copilăria m-a învăţat însă că iubirea, tristeţea, bucuria sau ura şi, în general, stările profunde pe care le trăim, trebuie să fie mereu silenţioase, în sensul că nu trebuie să se consume zgomotos, ca berea la birt. Aşa ne-ar rămîne întotdeauna ceva de spus, aşa am deprinde, în acelaşi timp, să rostim mult în cuvinte puţine. Reversul nu e însă obligatoriu, pentru unii nevoia de cuvinte depăşind înţelegerea prin tăcere. Ce-ar fi dacă am înlocui momentele de reculegere, eminamente silenţioase, cu aplauze tumultoase? Ce-ar fi dacă am prefera filmul mut scenariilor ticsite de sunete multicolore? Ce-ar fi dacă am rînji cînd în jurul nostru toţi afişează lacrimi? Poate n-ar fi nimic. Poate ne-am primi eticheta insanităţii pe care ne-am purta-o mîndru, sau am înlătura-o numaidecît, revenindu-ne în „simţiri”.

Recunosc ura, iubirea, tristeţea, bucuria, compasiunea, prietenia tocmai atunci cînd nu-mi sînt rostite. A le declara mi se pare întotdeauna semn de slăbiciune şi de îndoială.

Despre excese (XVII)

Excesul de copilărie
Layoutul stratului de roşii

„S-a maturizat prea repede”, „E încă un copil…”, „Nu se va maturiza niciodată…”. Mă feresc ca dracul de tămîie de aforisme de duzină, rostite cu emfaza cugetării absolute. Personal, nu mi-am dorit niciodată să-mi îndes copilăria într-un sac pe care să-l leg bine la gură şi să-l ascund în podul casei sau printr-un colţ de cămară. Iar cei care se grăbesc să dea verdicte cu privire la cît de copii mai sîntem sau nu se lovesc numaidecît de dispreţu-mi, de data asta, nemărginit. Copilăriei i s-a ataşat o etichetă nedreaptă, plasînd-o, de cele mai multe ori, într-o sinonimie hilară cu manifestările infantile. Conform unor „norme”… sociale, aducerea copilăriei în prezent nu trebuie să se producă decît în cadre de rememorare, în momente – evident – nostalgice. Altfel, riscăm cruntul derizoriu şi oprobriul celor maturi.

***

Vă spun, nu nostalgic, că ador satul. Poate şi pentru că toate vacanţele copilăriei mele s-au consumat la ţară; oraşul l-am cunoscut numai sub forma şi în momentele şcolarizării. De altminteri, urbanul nu m-a atras niciodată. Am fost şi sînt „o fiinţă rurală”, pentru că trăiesc numai atunci cînd păşesc desculţ pe pietrele ogrăzii, pentru că dorm de-adevăratelea numai cu mireasma fînului proaspăt cosit, pentru că numai o ploaie de vară care să mă găsească la prăşitul păpuşoilor m-ar încînta mai mult decît mîngîierile soarelui.
La oraş îmi port pantofii sport pe trotuare spălate (cînd şi cînd) cu detergent, mă feresc sub umbrelă de orice strop de ploaie, somnul vine şi pleacă precum cumpărătorii la magazin. Sapa de prăşit e înlocuită de mapa cu activităţi pentru şcoală, cu notiţe despre tendinţe în proiectul grafic al cotidienelor. Cînd, de fapt, între layoutul ziarului şi layoutul stratului de roşii nu-i nici o diferenţă. La fel cum nimic nu separă copilăria de maturitate. Totul ţine de viziune.