Fratele cel Mare stă mereu la pîndă

Cred că două întrebări care ar trebui să stăruiască în mintea noastră atunci cînd ne apropiem de încheierea unei etape – şi nu ar fi înţelept să ne vedem de drum dacă nu ne-am răspuns la ele – sînt „Ce rămîne după?” şi „Iar acum încotro?”. În ceea ce mă priveşte, acestea două s-au dovedit calea cea mai bună spre învăţare, iar răspunsul la ele ne poate oferi liniştea în circumstanţe care altminteri ar trebui să producă mustrări de conştiinţă (desigur, pentru cine are una!). Şi iată-mă din nou în faţa celor două întrebări, de această dată răspunsul solicitîndu-mi-se în scris. Aşadar, ce rămîne după?

Rămîn teancuri de ştiri pe care, spre bucuria mea, pe măsură ce semestrul se încheia, consumam din ce în ce mai puţine rezerve de cerneală roşie.

Rămîn mesajele scrise, tot spre bucuria mea, cu îngrijorarea că undeva s-ar putea strecura o virgulă nelalocul ei.

Rămîne o seară în care m-aţi întrebat ce mai fac.

Rămîn întîlnirile întîmplătoare pe stradă.

Rămîn multe alte lucruri, întîmplări şi situaţii ce nu pot fi cuprinse în 2000 de semne, însă, cel mai important e că rămîne o conştiinţă împăcată la gîndul că a făcut tot ce i-a stat în puteri să vă sprijine şi îngrijorată că începe să nu mai ţină pasul cu voi, dar, ca un atlet a cărui voinţă se pune de-a curmezişul trupului istovit, se menţine vie datorită tinereţii şi prospeţimii voastre.

Înainte să porniţi la drum, faceţi exerciţiul acesta al celor două întrebări, cernînd prin sita memoriei neghina regretelor şi păstrînd numai amintirile frumoase, căutînd miezul bun şi descotorosindu-vă de tot ce-a fost găunos.

Oriunde vă poartă paşii, cu oricine v-aţi însoţi, orice aţi deveni, nu uitaţi însă că Fratele cel Mare există pentru fiecare din noi, iar Fratele cel Mare stă mereu la pîndă. Cum le-am spus şi altora înaintea voastră, totul vă este permis, atîta timp cît vă scăldaţi în apele limpezi ale onestităţii, ocolind valurile care s-ar putea să vă ducă pe ţărmurile minciunii, delăsării, ignoranţei şi mîrşăviei. Luaţi tîrnăcoapele şi loviţi în lutul minţii cît este moale, cît încă sînteţi visători, pentru că visătorilor li se iartă orice.

Reclame

Mai trăieşti?

Unii oameni obişnuiesc să dispară. Să se facă neştiuţi, neauziţi, nevăzuţi, să se strecoare printre oameni şi prin viaţă ca şi cum ar merge pe vîrfuri într-o casă străină în miez de noapte. Asta, desigur, în limitele în care e posibil, căci nu poţi dispărea chiar după bunul plac: te duci la serviciu, îţi îndeplineşti obligaţiile (mai ales cele contractuale) faţă de societate şi cei din juru-ţi, dar, în restul timpului, vrei să fii numai tu cu tine, să ţeşi între tine şi ceilalţi un văl magic prin care tu să vezi, dar nimeni să nu poată privi înăuntru. Cînd te gîndeşti că pentru unii ăsta e chiar un modus vivendi, îţi zici încurajator „De ce nu?” şi după aia chiar o faci. De la o vreme începe să-ţi placă. Sau să-ţi placă mai puţin ceea ce găseşti la întoarcere. Căci revenirile în lume, după escapadele astea, sînt, de fiecare dată, tot mai grele, iar ceilalţi de care ai fugit parcă mai incomozi decît atunci cînd ai dispărut ultima oară. Ei şi-au văzut de viaţă, nu-şi permit luxul de a se izola de ceilalţi, indiferent de motive. Ei sînt ca nişte albinuţe care muncesc neîntrerupt, pe cînd tu un alintat care-şi permite examene de conştiinţă. Nu ţi-au ajuns cele din facultate? Ce alt examen mai vrei? Nu-ţi ajunge viaţa însăşi, cu tumultul ei? Puţini însă se întreabă, că de întrebat nu te întreabă nimeni, unde te duci cînd te duci. Oare pe unde ţi se plimbă gîndurile, pe unde odihnesc atunci cînd ceilalţi se recuperează dormind, pe unde-ţi curge viaţa atunci cînd a celorlalţi curge ca un şuvoi fierbinte pe Internet, printre statusuri pe Facebook, oameni frumoşi, poze perfecte, iubiri perfecte şi familii fericite? Curge, tot ca un şuvoi fierbinte, numai că tu mergi pe celălalt mal, unde existenţele zgomotoase se sting aşa cum se stinge vacarmul oraşului cînd bezna se întinde ca o plapumă peste oameni şi blocuri.

***

Obişnuiesc şi eu să dispar şi, dacă dispariţia se prelungeşte, mai primesc uneori şi cîte un mesaj întrebător: „Mai trăieşti?”. Dar nimeni nu-ntreabă asta atunci cînd eşti.

Preambul la mîntuire

Uneori îmi spun că n-ar mai fi nimic de salvat. Alteori, în bezna de nepătruns, mi se pare că mai văd o licărire palidă, un firicel de lumină, şi-mi zic că merită să încerc. Să încerc, ca şi cum aş avea puteri magice, să suflu peste pîlpîirea aceea plăpîndă şi s-o transform într-o torţă care să străpungă şi să alunge tot întunericul. Dar umbrele sînt înşelătoare şi, după o vreme, cînd eşti gata să crezi că pericolul a trecut, le vezi cum se încolăcesc în jurul firelor de lumină, înăbuşindu-le. Un ţipăt stins, ca sfîrîitul sfîşietor al unui tăciune care-şi dă ultima suflare înainte să apună în întuneric. Dar poate că asta e şi mîntuirea: să nu salvezi nimic, să laşi totul să se stingă încet, pînă cînd viaţa, ca un abur cîndva dens, se va risipi în depărtări. Totul e să nu te mustre conştiinţa. Ştiu oameni care stau cu dulapurile pline de cadavrele celor pe care i-au nenorocit şi n-au nicio problemă de conştiinţă. Dacă tu te întristezi chiar şi atunci cînd te cerţi pe tine însuţi, cum crezi c-ai să le faci faţă celorlalţi, cum crezi c-ai să-i faci faţă sinelui tău scîrbit de tine? Să ştii că oamenii se împart în cei care-şi trăiesc viaţa privind în urmă şi cei care şi-o trăiesc privind înainte. Tot pendulînd între cele două tabere, ai să sfîrşeşti prin a fi unul dintre cei care nu şi-o trăiesc deloc. Oare n-ar mai fi chiar nimic de salvat?

Înţărcarea răului. Despre diavoli cu chip de om

Ştiu oameni care nu fac altceva decît să-şi bocească nefericirea şi relele care s-au abătut asupră-le, de parcă ei ar fi cele mai lipsite de vină fiinţe pe care un rău exterior şi-a ales să le bîntuie şi să le ne-norocească. Nu. Răul l-ai chemat şi l-ai aşteptat. Cu braţele încrucişate sau cu braţele deschise. Totuna, însemnă că n-ai făcut nimic. Şi el a venit. A venit tot cu braţele deschise. Că acum nu mai poţi scăpa din îmbrăţişarea lui e problema ta. Un rău, înainte să se stabilească definitiv într-un loc (adică într-un om, căci domeniul său e umanul), mai întîi îi dă tîrcoale, îşi testează viitoarea gazdă în fel şi chip, ca să se asigure că a nimerit bine. Dacă, în toată această perioadă care poate să dureze şi luni sau chiar – în cazul norocoşilor – ani de zile, n-ai ori nu dobîndeşti conştiinţa răului ce urmează să ţi se întîmple (sau, dacă o ai, nu faci nimic, nu iei nicio măsură în această privinţă), asta înseamnă că devii părtaş la propria ta pierzanie, la propria ta nefericire. Şi din acest moment nu mai ai nicio scuză. Din acest moment toate lamentările tale în faţa prietenilor, toate ignominiile suferite rămîn fără ecou. Compasiunea e nemeritată. Cu ce drept să pretinzi cuiva să sufere alături de tine cînd tu, în ciuda avertismentelor, ai ales răul pentru tine? Cu ce drept să pui pe umerii altora povara nesăbuinţei tale?

Desigur, la fel ca şi binele, şi răul îţi poate fi hărăzit, dar de tine ţine să amîni momentul împlinirii sale pînă-n moarte sau să-ţi duci existenţa purtîndu-l în braţe ca pe-un prunc neînţărcat care, refuzînd să crească, se agaţă mereu de sînul mamei, sugîndu-i laptele şi vlăguind-o. Căci aşa e cu răul: te transformă într-o fiinţă moale, apatică, lipsită de voinţă proprie şi lipsită de putere proprie; într-o fiinţă lipsită de viaţă; într-o creatură lividă a cărui inimă a încetat să funcţioneze întru buna existenţă a celui care-o găzduieşte, ci întru desăvîrşirea, prin răul pe care l-ai chemat în tine, a unui rău superior.

Totuşi nu cred că răul intră-n viaţa cuiva neinvitat. Desigur, poate să intre pe uşa din dos sau pe fereastră, ca un hoţ, dar niciodată nu vine dacă nu există în locul spre care se grăbeşte ceva ce să-l atragă într-acolo. Răul îl chemăm noi, cu voce tare sau în şoaptă, în vis sau conştient, dar îl chemăm. Îl chemăm prin ceea ce citim, prin ceea ce mîncăm, prin oamenii cu care stăm de vorbă, prin oamenii pe care-i repudiem, îl chemăm chiar şi prin felul nostru de-a fi şi de-a ne afişa în public, în faţa cerlorlalţi. L-ai chemat, a venit. Şi aşa cum sîntem părtaşi la lucrurile bune din viaţa noastră, tot aşa trebuie să învăţăm să fim părtaşi şi la relele care ne răscolesc.

De cele mai multe ori, răul nu vine sub forma unei calamităţi naturale ori a unei boli necruţătoare, ci vine sub chip de om. La fel ca Diavolul, purtătorul osebit al stindardului său. Totul ţine de cum citim semnele care ni se arată şi – slavă Domnului! – ni se arată suficient de multe şi ni se oferă şi mijloacele prin care să-l ocolim, să-i rezistăm, să-l înfruntăm. Indiferent de alegerea pe care o facem, să reţinem avertismentul Părintelui Cleopa:  „cînd eşti la oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; cînd eşti în singurătate, vine personal”.

Despre excese (XLVII)

Cînd mi-am dat seama că ceea ce primeam de la alţii, deşi aparent îmi era benefic, esenţial îmi dăuna, mi-am făcut din autodisciplină un crez aproape cazon. Printre multe hotărîri luate, am decis să răresc prieteniile. Pe cele deja şubrede le-am retezat de tot, iar pe cele „cu potenţial” le-am trecut prin fel de fel de probe menite să le dezvăluie intenţiile. Mi-am scuturat anturajul de cei pe care nu mi-i doream acolo şi am renunţat la a primi sfaturi de la diverşi „oameni de bine”. La fel cum faceţi cîteodată pe Facebook, eliminîndu-i din listă pe cei pe care găsiţi că nu vă mai sînt prieteni, faceţi asta şi în realitate! E un exerciţiu nepreţuit de igienizare a vieţii voastre sociale care, pe mine, personal, m-a scăpat de situaţii care se anunţau extrem de stînjenitoare.

Aşa am început să aleg eu pentru mine, şi nu eu pentru alţii (întru beneficiul altora) sau alţii pentru mine. Să nu vă imaginaţi că a fost uşor! N-a fost, nu este şi nici nu va fi, însă pînă acum, autodisciplina rămîne singura cale prin care m-am putut salva de ceea ce-mi făcuse rău: vicii, dar mai ales oameni.

Am învăţat că cele mai sfinte promisiuni sînt cele pe care mi le fac mie însumi: cu mine nu pot negocia atît de uşor, sînt cu mult mai intransigent decît în oricare dintre relaţiile cu semenii mei.

Am învăţat că mie nu-mi pot spune minciuni, nu-mi pot amîna adevăruri. Toate cărţile pe faţă! Asta pentru simplul fapt că, dinspre ceilalţi, foarte rar am avut parte de aşa ceva…

Am învăţat că măsura compromisului nu e dată de cît de uşor el poate trece neobservat în ochii celorlalţi, ci de cîte mustrări de conştiinţă ţi-ar putea produce.

Am învăţat că dispreţul doare mai tare ca răzbunarea şi că tu, în ochii şi mintea lumii, nu eşti niciodată unul singur, ci eşti toţi şi în toţi oamenii pe care alegi să-i însoţeşti şi pe care-i laşi să te însoţească în viaţă.

***

Mi-am făcut cîndva, dar nu demult, o nouă promisiune şi, de dragul unor oameni, zilele astea era cît pe ce să-mi încalc cuvîntul dat. N-am făcut-o. Sper însă ca şi eu să le fiu lor la fel de drag cît să-nţeleagă de ce şi fără să le explic.

Despre excese (XLVI): Orbul perfect

„Aş vrea să fug”, şi-a spus. A fugit, un timp, cît s-a putut. Şi-a zis să schimbe ceva cînd s-o întoarce şi, cum cei din juru-i păreau prea bine definiţi – ca o operă imperfectă, dar valoroasă tocmai pentru imperfecţiunile ei – a bănuit că schimbarea e la el, de la el, pentru el. Şi-a aruncat într-o debara neştiută autoportretul la care-a lucrat ani, ani de zile şi a căutat să provoace schimbarea.  A renunţat la mofturi. Şi credeţi-mă că era o persoană mofturoasă! A renunţat la vicii. Şi credeţi-mă că-şi iubea viicile ca ochii din cap! Devenise orbul perfect, dacă există aşa ceva, care se lăsa plimbat prin viaţă pe traseele pe care alţii i le stabileau, deşi celelalte simţuri ale sale îi spuneau altceva. Însă raţiunea rebeliunii a trecut, era ridicol să se revolte cînd el singur a consimţit la ceea ce, decupat din ghidurile motivaţionale, se numeşte dezvoltare personală şi, decupat din realitate, se numeşte nimicire a sinelui! Sigur că da, de ţii ochii închişi, feriţi, eşti la adăpost. Dacă-i deschizi şi-ţi măsori devenirea în oglinda sufletului, nici măcar tu nu te mai recunoşti. Cel din reflexia ta nici el nu vrea să te mai recunoască, ţi-a întors spatele, aşa cum i l-ai întors şi tu lui atunci cînd ţi-a propus o viaţă împreună.

Visează la linişte, deşi somnul îi e chinuit de coşmaruri. Visează să fugă din nou. Dar, dacă prima dată a avut curajul s-o facă, acum se gîndeşte că nici măcar asta nu i-a mai rămas. L-au lăsat, deodată, şi puterile, şi îndrăzneala. Mişeleşte, să fugă mişeleşte pînă nu-l lasă şi voinţa! Dar de unde-ar putea procura, pe şest, doza de nebunie care să-l facă să lăse totul în urmă şi să apuce pe cărări noi, neumblate? Ce-ar putea oferi la schimb celor dispuşi să-l lase să poposească, măcar pentru o vreme, în grădinile înverzite şi umbroase ale vieţilor lor? Nimic. Nu i-a mai rămas nimic. I s-a cojit pojghiţa protectoare de la privirile care ard şi vorbele care apoi împroaşcă venin usturător. Aşa exfoliat cum e, lipsit de armură şi cu sufletul la vedere, nu mai e de folos nimănui, nici măcar sieşi.

La urma urmei, cine-ar avea nevoie de ceea ce urmează să devină un cadavru? Colecţionarii de schelete au deja dulapurile pline ochi şi nici o mustrare de conştiinţă.

Despre excese (XXX)

Excesul de sine
Iubirea de monştri naşte ură

Capul plecat, sabia nu-l taie, însă obişnuieşte trupul cu o altă statură, într-o veghe neîntreruptă, radiografiind lumea mereu altfel. Cînd sabia se odihneşte în teacă, privirea se ridică de-ndat’ şi, văzuţi de jos, cei care cîndva erau doar înalţi au devenit monştri.

Una dintre cele mai mari năpaste care poate cădea asupra omului e puterea, sub toate formele ei: puterea de a pecetlui buzele celui care tocmai se pregăteşte să-ţi reproşeze mizeriile vieţii tale, puterea de a paraliza sufletele celor apropiaţi, puterea de a-i cumpăra pe medicorii la preţ redus şi a-i vinde, în sume înzecite, peste cîţiva ani, puterea de a anula orice proces de conştiinţă, de a anihila sentimentul automustrării şi, în sfîrşit, acea putere dată de avuţie şi funcţiile publice.  Conjugate acestea, ni se desenează portretul unui monstru, aşa cum nu-mi amintesc ca o pictură să-l fi surprins vreodată.

Una dintre cele mai mari năpaste care poate cădea asupra omului e jugul puterii. Asupritorul, orbit de frumuseţea şi de orgasmul asupririi, îşi încolţeşte victima într-un joc al minţii din care nu poate ieşi decît perdantă. Însă într-un efort vindicativ, se pune la pîndă şi aşteaptă. Îndură umilinţe, lasă scuipatul să i se usuce pe faţă, iar palmele primite nu au alt efect decît să-i menţină răzbunarea trează. Sufletu-i se îmbracă într-o haină de viermi colcăitori care să-i fie scut în faţa suferinţei, ochii îşi trag deasupra-le vălul indiferenţei. Să mă sinucid, să mă las omorît sau să-mi amîn moartea pînă după ce voi fi savurat suferinţa Lui, mă voi fi înfruptat din neputinţa şi nefericirea Lui? Demonul care încă îi mai animă spiritul şi-l mînă în luptă ştie deja ce-a ales. Urmează dezicerea de prieteni şi îmbrăţişări tandre în patul duşmanului.

Despre excese (VII)

Excesul de mediocritate

Melanjul interesant dintre auto-suficienţă şi o cultură lacunară îl regăsiţi la cei pe care-i numesc eu „mediocrii perfecţi”. Mediocrul perfect e cel care crede că ştie suficiente cît să refuze noutatea. Mediocrul perfect e cel care preferă ridicolul şi ridiculizarea, simţindu-se, numaidecît, confortabil. Mediocrul perfect are veşnica nemulţumire a subaprecierii de către ceilalţi. Mediocrul perfect e cel care n-are conştiinţă de sine. Mediocrul perfect e cel care nu s-a uitat niciodată cu luciditate în oglindă. Mediocrul perfect e cel care întotdeauna a spicuit, fără să se spetească vreodată. Mediocrul perfect e cel care şi-a făcut o religie din a se plînge, e cel care umblă după recunoaşteri nemeritate, cel care jigneşte fără tăgadă, cel care scuipă azi şi curăţă mîine. Din nefericire pentru el, mediocrul perfect va avea sfîrşitul unei glume bune: după el, toţi ceilalţi, cîţi om mai rămîne, vom fi rîs cu poftă.

Despre excese (II)

Excesul de luciditate

Unii oameni se nasc cu un păcat care-i tîrăşte apoi prin viaţă în fel şi chip, nelăsîndu-le timp pentru odihnă. Lucizii, căci despre ei e vorba, se lipsesc, fără voie, de multe dintre trăirile sănătoase care ne confirmă că putem greşi. Excesul de luciditate privilegiază şi, în egală măsură, stigmatizează. Puţin sînt cei atinşi de o asemenea conştienţă, dar şi mai puţini sînt cei care o transgresează. De cele mai multe ori, sfîrşesc în izolare, măcinaţi de greutatea apăsătoare a propriei existenţe. E un exces cu care nu pot lupta decît prin asumarea lui. Încercaţi, măcar pentru o zi, să vă analizaţi în detaliu orice gest, pas, rostire. Adăugaţi, pe lîngă propria supraveghere, şi radiografierea celor ale căror gesturi, paşi sau rostiri le surprindeţi. Meditaţi asupră-le pînă cînd vă veţi simţi pleoapele ca de plumb şi nu vă mai puteţi controla somnul. Dimineaţa următoare gîndiţi-vă doar cum ar fi fost dacă această pecete a conştientizării perpetue aţi fi primit-o la naştere şi nu v-aţi fi putut debarasa de ea decît prin moarte. V-aţi simţi obosiţi şi aţi avea nevoie de odihnă. Lucizilor nu le este permis acest lux, somnul lor nu e odihnă, e prilej de meditaţie. Chiar dacă uneori şi-ar dori pur şi simplu să adoarmă.