Pentru o zi a poeziei

Astăzi, 21 martie, e Ziua Mondială a Poeziei (UNESCO). Dacă iubiţi poezia mai mult decît statusurile de pe Facebook sau ciripelile de pe Twitter, luaţi un volum de poezii pe care-l aveţi la îndemînă, deschideţi-l la pagina 21 şi transcrieţi de-acolo o strofă!

Lăsaţi-mi strofa la comentarii şi recompunem împreună un poem… digital! Încep eu:

„But our love it was stronger by far than the love
Of those who were older than we —
Of many far wiser than we —
And neither the angels in heaven above,
Nor the demons down under the sea,
Can ever dissever my soul from the soul
Of the beautiful Annabel Lee”

(Edgar Allan Poe, Annabel Lee)

PS: puteţi să vă invitaţi şi prietenii să participe! Vorba englezului, „the more, the merrier”!

Reclame

Bătrîni de-am fi fost…

Cînd o pensionară din Arad şi-a anunţat candidatura la unul din posturile de consilier de acolo, presa s-a grăbit să relateze întîmplarea, amuzîndu-se ca de-o mare excentricitate de dorinţa onestă a femeii de 83 de ani de a-i ajuta pe cei de-o seamă cu ea. Dacă cei care au relatat acest subiect ar fi fost cu adevărat jurnalişti, ar fi trebuit să intuiască şi că valoarea de ştire nu stătea (numai) în candidatura inedită, ci în faptul că, după multă vreme, bătrînele apăreau şi în alte ipostaze decît de victime ale violatorilor, bătăuşilor, descreieraţilor, hoţilor şi-aşa mai departe.

Ştirea a făcut înconjurul televiziunilor, a fost tăvălită prin presa scrisă şi prin online, în relatări de prost şi foarte prost gust. De exemplu, în aceeaşi ediţie, de ieri, Libertatea scria atît despre candidatura năstruşnică a bătrînei care crede că „mai poate”, cît şi despre păţania nu la fel de năstruşnică a unei bătrîne care accepta să fie violată de un bărbat din sat pentru că violatorul era singurul care-i mai aducea femeii apă în casă, îi tăia lemne şi-o mai ajuta prin gospodărie.

Comentariile cititorilor la cele două texte redau şi ele o poveste, la fel de adevărată şi, aş îndrăzni să cred, poate chiar mai tragică. „petre” spune aşa: „eu asi impuscao ce pzda mati sa cauti tu fa babo?ne-am saturat de voi mosnegii astia care ne hotarati viata astor tineri”, iar „eu”, la rîndu-i, comentează: „aha prima data nu l/ai reclamat ti/a placut dar acum nu ti/a mai placut ,ce ti/e si cu babele astea frateeeeeeeeeeee,si prostul sta la parnaie acum .poate se infinteaza odata bordelurile in romania cred ca am fi tara cu cele mai multe ,din lume…”

***

Ultima oară cînd am vorbit cu bunicul meu a fost chiar de ziua lui, prin octombrie 2007. L-am sunat să-i urez, cum se cade, multă sănătate şi acel călduros şi sincer la mulţi ani. Nu m-a lăsat. M-a întrebat el pe mine cum îmi mai merge, ce-am mai făcut, dacă am de gînd să mă căsătoresc, m-a sfătuit să nu uit să mai trec pe la el cînd am timp, că de străbuni trebuie să avem grijă, pentru că ei ne amintesc de unde venim şi încotro mergem, şi, la sfîrşit, mi-a recitat cîteva versete biblice. Parcă ar fi fost, de fapt, ziua mea, şi nu invers. Am simţit ca şi cum ar fi dorit cumva să evite o situaţie delicată şi poate ridicolă, cu mine urînd mulţi ani de-acum încolo unui om care împlinea deja 94. Două luni mai tîrziu a murit şi mi-am amintit că ăsta era şi cadoul de care pomenea de cîţiva ani, de cînd bătrîneţea îi devenise apăsătoare. Şi-am înţeles şi de ce urările de mulţi ani erau, pentru el, aşa stînjenitoare: cum noi toţi, rudele lui, eram prea ocupaţi cu vieţile noastre, ceea ce îi uram, o dată pe an, erau, de fapt, mulţi ani de singurătate.

Cine sapă blogul altuia

Celor care mă comentează

(Mi) se întîmplă destul de rar, dar (mi) se întîmplă. Se întîmplă ca peste blogul meu să dea diverşi cititori aflaţi în căutare a diverse chestiuni. Şi se mai întîmplă ca unii dintre aceştia să fie şi studenţi (foşti sau actuali), amici, prieteni, cunoştinţe, rude etc. Şi se întîmplă să nu mă fi făcut plăcut chiar de toată lumea. Se întîmplă ca nici măcar să nu fi încercat. Aşa că, pe lîngă tot acest şir de întîmplări, se mai întîmplă ca unii dintre vizitatorii blogului meu să lase şi comentarii. Nu-mi plac intervenţiile anonime dar, de cele mai multe ori, dacă acestea sînt inofensive, le pot trece cu vederea. Aşa cum, de exemplu, o domnişoară atrăgătoare nu se simte deranjată că e fluierată pe stradă, deşi gestul în sine e, fără îndoială, neplăcut, vulgar. Cum spuneam, pe blogul meu ajung, vrînd sau nevrînd, diverşi. În funcţie de ceea ce şi cum – dar mai ales cum – citesc, unii dintre ei mă onorează cu cîte un comentariu. Pe mulţi dintre vizitatori mi-i cunosc prea bine şi îmi place ca uneori să-i tratez ca pe nişte musafiri dragi. În loc de o vişinată autentică şi discuţii îndelungi, le ofer cîteodată texte care să-i provoace sau scriu pentru ei doar pentru a le face pe plac; alteori – pentru că i-am simţit trişti – scriu ca să-i amuz sau cel puţin să încerc să-i binedispun. Mai ştiu şi că nu reuşesc întotdeauna, pentru că de multe ori scriu numai pentru mine. Nu aştept din partea lor nici un fel de intervenţie, nu vreau să le simt nici o emoţie. Ştiu doar, graţie unor servicii de monitorizare, că au trecut pragul blogului. Dar nu despre ei aş fi vrut să scriu, pe unii dintre ei oricum îi regăsiţi în blogroll, ca recomandare pentru lectură.

Textul acesta ar fi trebuit să fie adresat celor care, nechemaţi, vin în sufrageria mea virtuală şi scuipă pe jos. Poftiţi să iasă, se supără şi mai scuipă o dată, interpretînd după bunul plac preceptul biblic cu întorsul obrazului.  Textul acesta le este adresat lor, acelora care se recunosc în astfel de comportamente. Constatînd că, în loc de prăjitura pe care oricum au venit să o fure, au fost serviţi cu un spam, tot ei se supără, ameninţîndu-mă că e păcat că nu le accept vulgarităţile, că uite-aşa am (mai) pierdut un cititor. Ca răspuns, le pot spune doar că nu pot pierde nimic din ceea ce nu mi-am dorit niciodată.