Cum m-am apucat de alergat

img_20170114_175638
Miercurea sărutăm asfaltul

E vechea poveste: nu apreciezi ceea ce ai pînă cînd te trezeşti că nu mai ai sau că ai putea să pierzi lucruri cărora nu le-ai acordat niciodată importanţă pentru că – da, aţi ghicit! – pur şi simplu erau acolo. Ai două picioare, pur şi simplu mergi. Ai două mîini, pur şi simplu dai din ele întru folosul tău. Ai o inimă care pur şi simplu bate numai pentru tine fără ca tu măcar s-o simţi. Şi lista ar putea continua pînă epuizezi tot ceea ce ţi-a fost dat by default. Ai un cap pe umeri, pur şi simplu îl foloseşti. Ei, în ăst exemplu, treaba nu stă chiar aşa. Dovadă că m-am apucat de alergat tîrziu, cînd m-am speriat de-a binelea că n-o să mai pot să merg. Cînd n-aveam nici pe naiba, mă mulţumeam numai cu promisiunea că mă apuc de alergat, trecînd ŞI activitatea asta pe un to-do-list imaginar pe care urma să-l agăţ pe un raft al minţii peste care avea să se aşeze praful liniştitor al uitării. Apoi aveau să se aşeze peste alte to-do-list-uri şi cam atît. Hai, cu ceva efort, uneori mă mai sinchiseam să ies din casă şi chiar să dau vreo două ture prin cartier. Mă ţinea o lună – două, după care gata!

Cînd mi s-a mototolit coloana fără avertisment, gîndul tăios care mi-a străfulgerat minţile a fost că n-am să mai pot să merg. Sar peste terminologia medicală, că iar mă apucă durerea de cap. Nici nu ştiţi cît de cameleonice sînt afecţiunile astea ale coloanei! Sau, dacă le-aţi experimentat, ştiţi. Ea, în sine, te doare mai rar şi, în funcţie de caz şi gravitate, nu prea rău. Azi te doare o mînă, mîine cealaltă, poimîine un picior, răspoimîine amîndouă şi tot aşa. Te pot durea şi coastele, şi muşchii, şi capul, şi fesele, poţi să-ţi simţi mîinile grele, de parcă ţi-au fost legate două menghine de încheituri, sau poţi simţi în picioare furnicături care se transformă imediat în amorţeli şi înţepeneli. Pe lîngă astea, te mai doare şi spatele. O durere surdă pe care nu i-o poţi indica cu precizie medicului pentru că şi ţie, suferindul, ţi-e greu s-o dibuieşti. Dar ea e mereu prezentă acolo. Paradoxul era că mie îmi venea să ţopăi toată ziua. Şi nu de durere fizică, ci pentru că mi se rupea inima de ciudă că n-am ştiut să am grijă de mine. Am făcut un calcul simplu şi mi-am dat seama că, la un loc, strîngeam vreo 16 ore din 24 de stat la calculator. Job, proiecte personale, Facebook şi alte căcaturi mă legau de un scaun ergonomic (ha ha!) pe care stăteam în cele mai ciudate poziţii (confortabile cică!) pînă cînd am înţepenit. Au urmat RMN-uri, radiografii şi ecografii. După ce-am schimbat o droaie de medici, diagnostice şi tratamente, cu recomandări care mergeau de la repaus fizic total, la perfuzii cu cortizon, orteză cervicală purtată zi şi noapte, crioterapie, electroacupunctură şi alte asemenea, Cineva mi-a dat un şut în fund şi m-a trimis la alergat. Aşa am ajuns mai întîi la şi apoi în Runners Iaşi, admirînd nişte oameni care în fiecare miercuri, după o zi de muncă, aleargă 10 kilometri din Parcul Copou pînă la rond la Breazu şi înapoi. Aveam să aflu că unii veneau de acasă tot în alergare şi plecau aşijderea. Sau că unii aleargă şi sîmbăta, şi duminica. Eu prima dată am zis că mor. Tot aşa am spus şi a doua oară. Şi era s-o spun şi a treia oară, cînd mi-am dat seama că trăiesc şi că picioarele mele trăiesc şi ele.

Cînd alerg, mă gîndesc de ce mi-a luat atîta timp pînă să mă apuc, dar după un kilometru, doi, gîndurile astea rămîn în urmă, nu pot să ţină pasul cu mine, cel care are ca prim obiectiv să ajungă pînă la rond la Breazu. Nici după aia nu revin, pentru că apoi mă gîndesc că trebuie să mă şi întorc de unde am plecat. Şi alerg. Şi mă simt mai bine. Alerg odată cu timpul, care mi-a dat de înţeles că nu stă niciodată pe loc. Stăm noi, oamenii. Şi n-ar trebui.

Reclame

Despre excese (XV) – Demnitatea unui şobolan

Părăsim corabia atunci cînd situaţia o cere. Ca nişte şobolani, căutăm fuga salvatoare. Şobolanul demn ar sta neclintit, asumîndu-şi un destin. Fără să-l ştie, şi l-ar închipui în formele sale cele mai năpraznice şi l-ar privi sfidător. E o formă a unei sinucideri conştiente, lucide, poate premeditate. În orice caz, fără divagaţii, fără prea multă tăgadă. În ultimă instanţă, momentul anulării unei existenţe nu trebuie să stea agăţat într-o cumpănă a remuşcărilor ori a regretelor. Iar perspectiva religioasă asupra sinuciderii serveşte ca premisă (nefastă) ipocriziei şi pledoarie laicităţii. Sinucisul ar fi, în discursul bisericesc, un soi de proscris pentru care Raiul cel mult dorit şi-a ferecat, fără posibilitate de recurs, porţile spoite-n puritate. Preoţii se feresc de el ca de ciumă, pînă cînd cîţiva gologani le alintă buzunarele nesătule. Vă rog, nu întinaţi demnitatea celui care şi-a rostuit singur zilele, fără aşteptarea semnului divin, cîntîndu-i, din milă, prohodul! Suicidul poate fi versiunea onorabilă a ieşirii dintr-o viaţă! În acelaşi timp, poate fi măsura laşităţii, pentru cei rămaşi să deplîngă, un timp, o dispariţie. Însă nu uitarea sau trecerea timpului vindecă, n-au nici una dintre acestea efecte paliative consistente! Singura cu putere tămăduitoare e înţelegerea, acceptarea. Hazardarea în etichetarea proscrisului (sic!) e acţiune parcimonioasă, evidenţă a unui egoism nemărginit. Cei pe care trebuie să-i plîngeţi vă sînt alături, cei pe care să-i acuzaţi, asemenea. Căutarea de semne acolo unde nu le veţi găsi e ca şi cum v-aţi arunca în ape învolburate, aşteptînd salvarea. Şobolanul demn nu va face asta niciodată. Va scruta valurile, le va aştepta, le va încerca, şi le va asuma. Fără îndoială, din corabie mulţi vor sări. Şi acelora le-aş căsăpi, pe rînd şi minuţios, toate cele 34 de vertebre din coloana vertebrală, dacă aş şti că au una.