Dor de-o coţcă, bunicule!

103_4713
Jeu du moulin, bunicule!

Am găsit ieri într-un magazin de vechituri un joc de societate care se cheamă Moara. Era într-o cutie jerpelită şi cu instrucţiunile în franceză, dar l-am cumpărat fără să stau pe gînduri, pentru că mi-a amintit de bunicul meu. El m-a învăţat cum se joacă moara, chiar dacă la ţară jocului i se spunea coţca şi, ca să-ţi baţi adversarul, trebuia să obţii un car (trei piese aliniate) sau o moară (două rînduri de trei piese aliniate, dintre care una mobilă, trecînd dintr-un car în altul). Jocul standard are 9 piese de jucător, dar noi jucam şi cu 12, care era un fel de expert level. Dar textul ăsta nu e despre regulile de la moară, ci despre cum, în zilele ploioase de vară sau cele geroase de iarnă, după ce ni se învineţeau nasurile de la atîta săniuş, ne strîngeam în casă la o coţcă. N-aveam nici tablă frumos desenată, nici piese care să se potrivească perfect pe desen, dar bunicul era un maestru al improvizaţiilor şi găsea întotdeauna soluţii: o bucată de PFL adusă din şură devenea tabla de joc, o bucată de cretă desena pe ea schema, iar adversarii aşezau pe tablă, spre necazul bunicii, grăunţe de pe un păpuşoi şi boabe de fasole furate din lădoiul cu cereale. Ca amfitrion, bunicul juca şi prima rundă şi avea şi dreptul la prima mutare. După mai multe mutări, cu mîna tremurîndă, punea degetul mare şi aspru pe boaba de porumb şi-ţi dădea lovitura de graţie: “Car!”, îl auzeai spunînd rar şi apăsat, deşi vedeai şi tu asta pe tabla de joc. Cînd făcea şi cîte-o moară, ştiai că soarta ţi-e pecetluită. Ne lua pe toţi patru la rînd, ne bătea pe toţi şi, cînd se plictisea, ne lăsa să cîştigăm. Rare asemenea biruinţe! Cînd jucam numai noi, băieţii, cel care-l bătuse pe bunicul la coţca era, fără doar şi poate, cel care deschidea jocul, avînd deja cîştigat respectul celorlalţi. Dar bunicul făcea în aşa fel încît să nu fi rămas nici unul dintre noi fără să-l fi bătut şi să ne simţim fiecare în parte cocoşi pentru cîteva ore, pînă cînd soarele alunga norii şi-o tuleam din nou afară, la fotbal sau la sanie.

Mergînd ieri spre casă, bucuros nevoie mare de achiziţia făcută, mi-am dat seama că, de cînd bunicul s-a prăpădit, n-am mai jucat coţca. Dar, dacă ar fi trăit şi m-aş fi dus cu jocul ăsta cu aer franţuzesc la el, sigur mi-ar fi spus că mă cuconesc şi m-ar fi trimis la lădoi să aduc nişte fasole şi nişte grăunţe de păpuşoi.

PS: Iată şi regulile, din Dicţionaru limbii româneşti, 1939

Un joc în doĭ care consistă în mutarea unor bobĭ orĭ discurĭ de lemn orĭ monete pe laturile și liniile diagonale și perpendiculare a treĭ pătrate saŭ dreptunghĭularĭ desemnate unu într´altu. (Cînd reușeștĭ să așezĭ treĭ bobĭ pe o linie, cîștigĭ un punct și mănîncĭ (ĭeĭ) un bob al adversaruluĭ, ĭar cînd reușeștĭ să aĭ doŭă asemenea liniĭ paralele cu cincĭ bobĭ așa în cît mutînd bobu cînd pe una, cînd pe alta, și decĭ așezînd mereŭ cîte treĭ pe o linie, atuncĭ se numește morișcă, și adversaru e perdut, că-ĭ mănîncĭ toțĭ bobiĭ.

Oraşul ăsta

Oraşul ăsta boleşte: de pe geam aud, de dimineaţă pînă seara, uneori chiar şi noaptea, cum ambulanţele duc către spitale oameni suferinzi, iar eu, în loc să le doresc salvarea, mă gîndesc că unii n-o să se mai întoarcă acasă niciodată.

Oraşul ăsta trişează: din benzinăria de lîngă bloc se aude cum o motocoasă se plimbă harnică peste gazonul tuns perfect, iar eu mă gîndesc la brazdele pe care coasa din braţele vînjoase ale bunicului le lăsa în urmă, în parfum ameţitor de iarbă şi flori proaspăt cosite.

Oraşul ăsta zăpăceşte: în intersecţie, la culoarea verde a semaforului, oamenii se împrăştie grăbiţi în toate direcţiile, ca un pumn de boabe de mazăre aruncate pe jos, iar eu mă gîndesc la ziua aceea de vară în care am urcat cătinel cu bunicul pe dealurile de la Caşin ca să ducem oaia la stînă, fără ţipenie de om în jur şi însoţiţi numai de triluri de păsări şi greieri.

Oraşul ăsta e o iluzie: la Kaufland, oamenii se înşiră plictisiţi la cozi, cu o mînă pe telefon şi cu cealaltă împingînd apatici cărucioare ticsite de produse în ambalaje multicolore, iar mie îmi vine în minte amintirea dimineţilor de la ţară cînd ne aştepta bunica în bucătăria de vară cu o cană de lapte cu cacao şi o felie de magiun pe care presăra miez de nucă prăjit pe plită.

Oraşul ăsta înrăieşte: în Piaţa Păcurari cineva ţipă că i s-a furat portofelul, la farmacie vînzătoarea se preface că-i ocupată numai ca să nu-ţi mai dea restul de 20 de bani, în parcare ţi-ai găsit maşina zgîriată cu un cui de la un capăt la altul, vecina de deasupra îşi scutură ţoalele pline de praf şi păr chiar la tine în balcon şi, pe deasupra, te mai necăjeşte şi o durere de măsea.

***

Încerc să descopăr frumosul, dar trebuie mai întîi să ies din mizeria lumii în care m-am cufundat. Încerc să descopăr binele, dar mai întîi trebuie să-nvăţ să trăiesc printre şfichiuirile pline de venin ale celorlalţi.

***

E urîtă strada, e urît oraşul, sînt urît eu, sînt urîţi oamenii. Mă gîndesc că dacă ne-am da jos măştile astea, urîte şi ele, poate am reuşi să privim unii la alţii şi să vedem frumosul nu într-o haină de firmă, într-o maşină scumpă, într-o vilă impunătoare sau o vacanţă exotică, ci acolo unde nu l-am căutat niciodată: în noi înşine.

Ceasurile rele

Ore care nu mai bat
Ore care nu mai bat

În casa de la ţară, în odaia în care dormeam, bunicii ţineau mereu două ceasuri: unul mare, de masă, mecanic, cu un ticăit gros, parcă gutural, apăsat şi rar, şi unul de buzunar – pe care-l ţineau agăţat într-un cuişor al macatului de pe perete, lîngă perniţa cu ace de cusut a bunicii – care ticăia repede-repede şi, deşi mai delicat, parcă mereu agitat, nervos. Peste zi nu le ţineam în nici un fel socoteala, dar seara, cînd mă strecuram sub ogheal – după ce-i lăsam pe bunici să-şi facă plăcerea, pe bunica, alintătoare, să mă gîdile-ntr-o talpă, şi pe bunicul, în contrapartidă, să mă strîngă, pe rînd, de degetele de la celălalt picior, pînă scoteam, mîţîit şi mincinos, un „au!” – şi închideam ochii, începea o poveste, de fiecare dată aceeaşi şi alături de care cădeam în visare. Se făcea că cele două ceasuri deveneau pentru mine două personaje fără chip mergînd neostoit. Ceasul cel mare părea un om bine făcut, cu pasul mare şi apăsat, foarte sigur pe sine, care mergea fără să privească înapoi, iar ceasul cel mic părea o fiinţă plăpîndă, cu pasul mărunt şi, pentru că era şi aşa de des, mă lăsa mereu cu sentimentul că această fiinţă plăpîndă care-l execută mecanic, aleargă mereu, fără să reuşească însă, s-o ajungă din urmă pe cealaltă.

Deşi ambii bunici s-au prăpădit, pe cele două ceasuri le mai aud aievea, cu suntele lor măsurate, deşi nici unul nu mai funcţionează. Mai mult, acum au căpătat şi chip: el şi ea, bunicul şi bunica, ea cu pasul mărunt şi cu piciorul întotdeauna parcă prea mic pentru papucii de pîslă pe care-i purta, şi el cu pasul ferm – deşi avea un defect locomotor la unul dintre picioare – însoţit de o cîrjă care bătea pietrele ogrăzii la intervale regulate.

Ciudat rămîne că mi-am adus aminte de bunici şi de ceasurile din casa lor gîndindu-mă la mine. Ceasul cel mare ar fi, cumva, viaţa mea, iar eu, cel mereu în urmă, cel mic. Şi nu ştiu dacă să existe vreo coincidenţă, dar îmi aduc aminte că pentru noi lucrurile au început să meargă prost cînd ceasul cel mic a stat pentru prima oară.

Cine nu mai are bunici… să-i viziteze!

Drumul către cutia amintirilor

De-o vreme, tot privesc înapoi. Nu cu regret, ca şi cum aş fi făcut ceva greşit, ci mai degrabă însoţit de-o curiozitate ce parcă mi-a lipsit atunci cînd aş fi avut nevoie de ea. Privesc înapoi nu către mine, cel de acum, ci către locurile unde copilăria mi-a fost mai dulce ca mierea în fagure: în  ograda bunicilor, unde, întins pe pietre la soare, ca o mică şopîrlă, îmi încărcam bateriile pentru şotiile ce urmau. Săptămîna trecută m-am regăsit în aceeaşi ogradă, dar fără chef de-a sta la soare, ci căutînd cu disperare umbra cea mai deasă. De acolo, la adăpostul răcorii, am privit înapoi către scumpii bunii mei şi am rămas întrebîndu-mă dacă eu încă sînt al lor aşa cum mi-au fost ei mie ai mei. Cu creionul minţii repede le-am redesenat chipurile, însă n-am reuşit să le dau şi glas, ca să pot auzi, din gura lor, convingător, că da şi că de acolo de unde-or fi mă văd şi mi-au înţeles absenţa de aproape cinci ani. Aşa că i-am căutat acolo unde i-am lăsat şi la ultima noastră întrevedere, cînd le-am spus, în gînd, că dorul de ei n-o să-mi treacă niciodată. Mi s-a părut atunci că simt cum se bucură de lumina pe care le-am adus-o şi cum chipurile lor şterse îşi recapătă contururile de odinioară, în amintiri atît de vii încît, în alte circumstanţe, m-aş fi bănuit că mi-am pierdut minţile, vorbind sau umblînd în dodii. În cîteva secunde, am întors înapoi ani pe care nu mi i-aş mai fi dorit să fi trecut şi care m-au purtat unde n-aş fi gîndit niciodată că n-aş fi vrut s-ajung.

Mi-am amintit cum ne făceau cu mîna de fiecare dată cînd plecam de la ei, din faţa porţii pînă la colţ la tanti Aurica, unde maşina noastră nu se mai vedea. Sărmanii, cu oasele grele şi bolnave, îşi sprijineau cotul mîinii drepte în palma făcută căuş a mîinii stîngi, ca să ţină pasul cu noi, zburdalnicii, care dădeam din mîini neîncetat. Mi-am amintit de o copilărie parfumată şi al cărei miros încă se mai păstrează în odaia cea mare, unde n-aveam voie decît însoţiţi, ca să nu facem stricăciuni, că în rest ne furişam singuri, în cămara unde găseam întotdeauna canta plină cu apă proaspătă şi boţul de brînză aburindă, prins mereu lîngă ciur, în lada cu aşternuturi curate şi scăldate în parfum de brad, în şopru, unde era tejgheaua pe care bunicul găsea întotdeauna cîte ceva de meşterit sau în lădoiul cu făină, unde se chinuia bunica să ţină capacul ridicat şi să strecoare făina pentru mămăliguţă sau să dea mîncare la păsări…

Aş fi rămas aşa, agăţat de gardul cimitirului, cu amintirile inundîndu-mă în soarele dogoritor dacă suflu-mi, ca un şarpe viclean, nu mi s-ar fi încolăcit fix în gît, refuzînd să mai iasă afară fără ca să eliberez şi cele două lacrimi reţinute bărbăteşte într-un colţ de ochi. Aşa că am plecat. Am plecat însoţit de liniştea lor, linişte care m-a însoţit întotdeauna: liniştea lor din timpul vieţii cînd, aşezaţi pe prispă sau în casă, pe pătuţ, rosteau cuvintele măsurat, cam cîte credeau ei că ar fi necesare, iar apoi se scufundau într-o tăcere pe care noi, copii, o puneam pe seama bătrîneţilor lor sîcîitoare; liniştea lor din timpul ăsta etern al morţii cînd ei continuă să îmi vorbească, tot în cuvinte puţine, dar parcă mai de preţ ca oricînd. Caut să-nvăţ din liniştea lor, să o deprind, să o vorbesc şi eu. Şi cum lecţiile sînt abia la început, cred că tot ce trebuie să fac e să-i vizitez mai des.

Google search: porn. Results?

Regina sexului anal, în carne, oase şi fund

Babe, sex anal şi poziţii sexuale noi. Asta caută unii dintre români pe net. Însă nu tot ce se găseşte pe net e suficient ca să le satisfacă şi dorinţele. Blogul meu, spre exemplu, e o proastă alegere. Am selectat peste 20 dintre cele mai interesante căutări care au evidenţiat, printre rezultate, şi Impresiile.

♦ bunicile porno. Aici nu, dă-i repejor pe OTV, s-ar putea să mai fi rămas vreuna în viaţă!

loto porno. Dacă ai noroc, da!

filme porno traduse in romana. Pot să întreb cu ce te-ar ajuta?

impresii anal. O veste numai bună pentru tine: Regina sexului anal este acum disponibilă pentru mai mulţi bărbaţi!

filme porno octogenare. N-am nici o sugestie în afară de OTV.

regina sexului. Fii mai explicit: anal, oral, în grup, tantric, deloc?

camasutra in imagini. În primul rînd, e cu k. În al doilea rînd, dacă nici în pat n-ai imaginaţie…

porno cu babe si nepoti. Văd că îţi place ca lucrurile să rămînă în familie…

prajituri porno. Şi cam ce-ar trebui să fie în compoziţie?

baba porno cu o baba. Deci a doua babă nu trebuie să fie porno?

nefututa. Nasol.

semne de dragoste din partea lui. Mai ai de aşteptat.

porno in masini. Taică-tu ştie?

greturi matinale. Ai încurcat-o!

muzica pule scoase. Reflex pavlovian?

proverb gerontofil. Găina bătrînă face supa bună.

pe sub fusta alinei plugaru. Cam ce-i pe sub orice altă fustă, mai puţin pe sub cea a lui Naomi.

pozitii sexuale pe canapea. Destule!

mişuna de sex. Pe unde?

tvr cultural porno. Hopa, şi-un intelectual!

anal bunica. Bunica ta?!

andra popa porno. Pe Andra Popa nu ştiu unde-o găseşti. Popa porno trebuie să fie pe la OTV…

Bătrîni de-am fi fost…

Cînd o pensionară din Arad şi-a anunţat candidatura la unul din posturile de consilier de acolo, presa s-a grăbit să relateze întîmplarea, amuzîndu-se ca de-o mare excentricitate de dorinţa onestă a femeii de 83 de ani de a-i ajuta pe cei de-o seamă cu ea. Dacă cei care au relatat acest subiect ar fi fost cu adevărat jurnalişti, ar fi trebuit să intuiască şi că valoarea de ştire nu stătea (numai) în candidatura inedită, ci în faptul că, după multă vreme, bătrînele apăreau şi în alte ipostaze decît de victime ale violatorilor, bătăuşilor, descreieraţilor, hoţilor şi-aşa mai departe.

Ştirea a făcut înconjurul televiziunilor, a fost tăvălită prin presa scrisă şi prin online, în relatări de prost şi foarte prost gust. De exemplu, în aceeaşi ediţie, de ieri, Libertatea scria atît despre candidatura năstruşnică a bătrînei care crede că „mai poate”, cît şi despre păţania nu la fel de năstruşnică a unei bătrîne care accepta să fie violată de un bărbat din sat pentru că violatorul era singurul care-i mai aducea femeii apă în casă, îi tăia lemne şi-o mai ajuta prin gospodărie.

Comentariile cititorilor la cele două texte redau şi ele o poveste, la fel de adevărată şi, aş îndrăzni să cred, poate chiar mai tragică. „petre” spune aşa: „eu asi impuscao ce pzda mati sa cauti tu fa babo?ne-am saturat de voi mosnegii astia care ne hotarati viata astor tineri”, iar „eu”, la rîndu-i, comentează: „aha prima data nu l/ai reclamat ti/a placut dar acum nu ti/a mai placut ,ce ti/e si cu babele astea frateeeeeeeeeeee,si prostul sta la parnaie acum .poate se infinteaza odata bordelurile in romania cred ca am fi tara cu cele mai multe ,din lume…”

***

Ultima oară cînd am vorbit cu bunicul meu a fost chiar de ziua lui, prin octombrie 2007. L-am sunat să-i urez, cum se cade, multă sănătate şi acel călduros şi sincer la mulţi ani. Nu m-a lăsat. M-a întrebat el pe mine cum îmi mai merge, ce-am mai făcut, dacă am de gînd să mă căsătoresc, m-a sfătuit să nu uit să mai trec pe la el cînd am timp, că de străbuni trebuie să avem grijă, pentru că ei ne amintesc de unde venim şi încotro mergem, şi, la sfîrşit, mi-a recitat cîteva versete biblice. Parcă ar fi fost, de fapt, ziua mea, şi nu invers. Am simţit ca şi cum ar fi dorit cumva să evite o situaţie delicată şi poate ridicolă, cu mine urînd mulţi ani de-acum încolo unui om care împlinea deja 94. Două luni mai tîrziu a murit şi mi-am amintit că ăsta era şi cadoul de care pomenea de cîţiva ani, de cînd bătrîneţea îi devenise apăsătoare. Şi-am înţeles şi de ce urările de mulţi ani erau, pentru el, aşa stînjenitoare: cum noi toţi, rudele lui, eram prea ocupaţi cu vieţile noastre, ceea ce îi uram, o dată pe an, erau, de fapt, mulţi ani de singurătate.

Dragii mei,

Scrisori din dragoste

Pentru că iubeşte comunicarea (I love communication), Cristina mă invită să povestesc despre ultima scrisoare. Se întîmpla demult, prin copilărie, cînd le povesteam bunicilor despre asfaltul nou din faţa blocului şi le promiteam că în toamnă voi merge să bat nucii. De altfel, în afara unor bileţele amoroase care n-au urmat traseul clasic – adică nu au ajuns niciodată într-o cutie poştală –, nu-mi amintesc să mă fi îndeletnicit prea adesea cu trimisul scrisorilor. Fireşte, nici cu primitul. Şi asta mai ales pentru că cei care îmi erau dragi îmi erau şi aproape. Iar după ce s-au îndepărtat sau m-am îndepărtat, între noi s-a aşezat, ca un pod nevăzut, tehnologia. Şi am continuat conversaţiile prin e-mail sau YM, întîi fascinaţi, apoi cu amărăciune, căci toate discuţiile se încheiau cu „poate ne vedem şi noi într-o zi” sau „abia aştept să stăm de vorbă”. Da, aşa se încheiau şi scrisorile dar, măcar pînă la revedere, expeditorul şi destinatarul aveau ceva care să le mai domolească dorul şi să potenţeze emoţia întîlnirii: o bucată de hîrtie pe care amorezii o parfumează, cărora îi adaugă o petală de trandafir sau urmele unor buze roşii de iubire, o bucată de hîrtie pe care bunicii o păstrează ca semn de carte în Biblie şi pe care o recitesc, cu două perechi de ochelari pe ochi, de fiecare dată cînd li se pare că timpul nu mai trece sau, din contră, trece prea repede.

A trecut şi vremea scrisorilor, au trecut şi bunicii, iar promisiunea ultimei epistole a rămas neonorată pînă în ziua de azi. Şi asta pentru că nu primisem nici un răspuns.

Haza Zilei: Carta de otoño – Labuat

Scuze… studenţeşti

Minciuni nevinovate şi studenţi vinovaţi

Dacă există vreun „domeniu” în care creativitatea studenţilor e nestăvilită, acela e cel al invocării şi inventării diverselor scuze şi motive pentru care:

– au lipsit mai mereu de la şcoală

– n-au predat proiectele la timp sau deloc

– nu s-au prezentat la examen

– au copiat temele sau textele altora, semnîndu-le cu numele proprii etc.

În astfel de „situaţii critice”, studentul e în stare de orice: mama se îmbolnăveşte subit de cancer, bunicii mor pe rupte, prietenii cei mai buni ajung în spital în urma unor groaznice accidente de maşină, bolile se năpustesc asupra lor şi-i ţin la pat fix în ziua examenului sau a predării temei, diverse animale, sălbatice sau domestice, au furat sau deteriorat temele, fraţii şi surorile mai mici au stricat calculatorul în noaptea în care expira şi termenul-limită etc. Unii studenţi, dorindu-şi, pesemne, să pară sinceri, spun că n-au venit (un semestru întreg!) la şcoală deoarece au uitat sau, pentru a cîştiga credibilitate, lucrează.

Cu siguranţă, cam toţi, într-un moment sau altul, am recurs la o scuză care să ne salveze dintr-o belea. Cheia succesului, de fiecare dată, constă în modul în care te scuzi, persoana faţă de care îţi manifeşti regretul şi vorbele pe care i le adresezi. Unii profesori reacţionează (pozitiv) la situaţii… emoţionale (boală, suferinţă, necazuri în general), alţii sînt mai receptivi la situaţiile umoristice (dar care să arate şi francheţea celui care se scuză), alţii preferă motivele care să reflecte un interes sporit al studentului (de genul „am preferat să nu predau proiectul pentru că nu mă documentasem suficient şi, cu riscul unei restanţe, vreau să redactez o temă foarte bună”), iar alţii pur şi simplu nu sînt receptivi, aşa că n-are rost să insistaţi.

Îmi vine în minte, din propria studenţie, nu o scuză de care m-am folosit chiar eu (deşi, la cerere, aş putea să-mi răscolesc cutia cu amintiri în sensul acesta), ci motivul invocat de un profesor care, într-o dimineaţă, nu prea avea chef sau putere de a-şi ţine orele: „Îmi pare rău, astăzi nu facem cursul. Sînt mahmur!”

Tu ce scuză îţi aminteşti?

Poveste după bunici

Funeraliile unei găini

De cînd şi-au cumpărat casa, au avut de-a face numai cu morţi sau cu pretinşi morţi. Nimeni de prin sat nu mai avea habar despre fostul proprietar, rubedenie apropiată cu vecinii din stînga şi dreapta. Ei s-ar fi mulţumit să-i pomenească numele în ocazii cît mai puţine şi niciodată de bine. „Alcoolic ca şi mă-sa! Bine că s-au cărat!” S-au cărat, dar în  ce fel? Dacă despre babă situaţia era mai clară – adică femeia murise de-a binelea – despre fecior circulau numai vorbe: ba că-i prin Anglia, la muncă, să cîştige bani cît să-şi recupereze casa „amanetată”, ba o fi zăcînd mort printr-un hău de pădure şi l-au dibuit fiarele, ba o fi fugit după nevastă-sa, care l-a părăsit cu ani în urmă din cauza băuturii. L-a părăsit şi fiică-sa de 16 ani nu demult. Şi-a agăţat plodul de gît şi a fugit. Nimeni nu ştie unde, cică ori la mă-sa, ori la bunică-sa de pe mamă. În bucătăria de vară, unde stătea, nu mai rămăseseră decît un manual de limba română, pentru clasa a x-a, cîteva rujuri şi alte mărunţişuri femeieşti. Ţaţa Adelina povesteşte una alta cu un aer atotştiutor. „Îs singura moaşă în satul ăsta”, şi asta parcă i-ar fi îndeajuns cît să cunoască, încîlcească şi descîlcească toate iţele vieţilor gospodăriilor aşezate la poalele Neamţului. „Restul sînt poveşti”, adaugă ea, ca să pună capac tuturor vorbelor care n-ar trebui crezute. Totuşi, mormanele de sticle de băutură de prin casă nu-s doar o bîrfuliţă şoptită pe după gard, ci ditamai realitatea. La fel pernele date afară din podul grajdului. Le-a recunoscut nea Mircea de alături, cică ar fi ale lui şi i-au fost furate, într-o iarnă, de bătrînă. Cînd au pierdut casa, scoasă la vînzare la licitaţie, atunci ar fi murit şi baba. Mai mult de oftică decît de alcool. Fecior-su, înciudat şi el, a demolat sobele din casă şi a vîndut teracota pe băutură. Despre animalele din ogradă nu se ştie mai nimic. „Le-a vîndut şi pe acelea!”, „Le-a făcut mîncare pe toate, că nu mai avea nici ce altceva duce la gură…”
Oricum, de cînd au luat casa în primire, noii proprietari, dincolo de curăţenia de primăvară, s-au ocupat şi de funeraliile pentru o găină şi un cîine. Pasărea a fost găsită moartă într-un garaj – Dumnezeu ştie cum o fi ajuns acolo – iar cîinele, după zile întregi de agonie, şi-a dat suflarea sub un crengar, în şură. Ultima dată cînd au trecut pe-acolo, un motan îşi juca moartea cu un petic de slănină primită pomană.
De fiecare dată cînd îi vede, popa din sat insistă că locul trebuie aghesmuit numaidecît. O fi ştiind mai multe decît moaşa.

Dudul negru (3)

Dudul negru

***continuare***

Ce-o lega pe mătuş’ Ileana de dudul veşnic din ogradă ştia ea prea bine. Mai ştia bărbat-su şi, în închipuirile femeii, şi copacul. N-avea griji prea mari dinspre moşneag c-o să dezlege taina. L-a pus numaidecît să jure cu palma osoasă acoperind toată Biblia că o să ducă în groapă înţelegerea lor. De crezut nu l-a crezut niciodată. În postul Paştelui şi Crăciunului, cînd venea popa Florin să-l spovedească şi să-l împărtăşească pe bătrîn, baba, firavă cum era, se ascundea între încreţiturile draperiilor mari, din bumbac gros şi, cu urechea cu care încă auzea, devenea martora păcatelor ştiute şi neştiute, vrute şi nevrute ale bărbatului ei. Îşi făcea apoi o cruce, îşi chinuia spatele cu vreo două mătănii şi „Doamne, iartă-mă!”, convinsă că lua asupra-i toate păcatele soţului şi Dumnezeu i le lua ei din grijă, pentru că s-a căit. Făcea asta de două ori pe an, de 58 de ani încoace. Moşneagul n-a trădat-o, în tot acest timp, niciodată.
Într-o zi, un asfinţit tomnatic, roşu a prins-o pe bătrînă încă trebăluind pe-afară. Peste vară, păsările au lăsat murdărie pe albul casei, cînd se ascundeau de ploi sub streaşina largă. Găleata de var proaspăt dintr-o mînă, bidineaua din cealaltă au gîrbovit-o într-o seară cît pentru zece ani de suferinţi. Plînsă toată că i-au plecat nepoţii, femeia muţise întreaga zi. Fără tihnă, şi-a căutat de lucru, ca să-şi alunge toate gîndurile. Cînd se întunecă bine de tot, Ileana nu simţi întunericul, ci frigul care i se strecurase prin cămaşă. Trupul n-o mai asculta, nu s-a putut îndrepta de spate nicicum şi, gheboasă, îşi tîra ciupicii spre casă. Dudul o privea, din nou sfidător. De data asta, bătrîna n-a mai dus găleata în şopru, ca s-o spele bărbatu-su mîine, să pună lăturile din ceaun pentru porci. S-a apropiat de copac şi l-a privit cîş. A bîjbîit cu mîinile-i scoarţa groasă, „de-aici rînjeşte”, şi-a acoprit cu-o dîră de var gura nesătulă de rîs a dudului. A lăsat găleata jos, bidineaua în iarbă, s-a spălat, s-a închinat şi s-a întins în pătuţ. Moşneagul ei deja sforăia, în patul de lîngă sobă, unde făcuse focul cu nişte vreascuri. Neîncrezătoare, dar şi pentru că voia să-i vorbească, Ileana, întoarsă pe-o parte, întrebă, în şoaptă: „Uăi, omule, dormi?”

***Va urma***

Dudul negru (2)

*** continuare ****

Ar tăia copacul acela care-l are pe Satana-năuntru’, că mult rău i-a mai făcut. Cîteva veri a ţinut o capră legată de el, şi capra căpătase atîta afurisenie în ea, că nu de puţine ori a pus-o pe bătrînă la pămînt. Într-un an l-a tocmit pe giner-su’ ăl mai tînăr să-l sluţească rău, mai mai s-o usca. Primăvara însă, dudul, din trunchiul său gros, începea să respire iar şi pînă în vară îi creştea o coroană aşa de frumoasă, că părea dintr-un tablou. Semeţ cum era, atrăgea privirile tuturor celor care păşeau ograda moşnegilor. Întîi vorbeau de dud şi apoi se salutau:

– Bre, da’ nu tăiaţi dudul ăsta?
– Dă-l încolo, da’ ce vorbă-i asta? Slăvit să fie Domnul!
– În veci amin. Da’ frumos copac, mătuşă. Şi aşa de frumos se vede de pe linie… Aţi lua ceva bănet pe el dacă l-aţi tăia…
– Taci, Mitrofane, nu mai spune prostii. Dă-te încoa’ la umbră! Nişte acritură vrei? Cu căldurile iestea…

Un merit avea şi copacul ăsta pentru mătuş’ Ileana. Ascundea ograda aşa de bine, că numai căutături răutăcioase reuşeau să afle ce se petrece dincoace de porţi. În schimb, din susul dudului, tot satul părea dezgolit, fără secrete. Numai dincolo de uşile zăvorîte nu vedeau nepoţii, aşezaţi ca la spectacol pe crăcile grase ale copacului, spionînd vecinii, „duşmani” în jocul lor de-a războiul. Şi-aşa-i mai privea cu jind şi drag bunică-sa, că uneori plîngea ca proasta numai uitîndu-se la ei.
„Ce-ai bre, muiere, ce-ai mai păţît acu’?”, o mai lua moşneagul la rost. Ea trăgea baticul pe ochi, ofta lung şi repede-repede s-apuca de treburi. Seara, cînd se-ntuneca de-a binelea, copiii coborau pe rînd din copac, pe cît de stricat le era văzul în întuneric. Baba reîncălzea mîncarea de vreo trei ori pînă să-i adune pe toţi în jurul mesei. Dădea apoi fuga în casa mare, lua măliguţa caldă dintre perne şi se întorcea la fericirile ei, strînse ciorchine în bucătărie.
Cînd tocmai traversa orgada înapoi, bătrînei i se năzări că pe trupul noduros al dudului apăruse o figură stranie, ca un rînjet. Şi pentru că mîinile îi erau ocupate, îşi făcu cruce cu limba. Invidia ei se schimbase, pe nesimţite, în ură.

Ce-o lega pe mătuş’ Ileana de dudul veşnic din ogradă ştia… [citeşte în continuare]

Dudul negru (1)

Mătuş’ Ileana îşi aşteaptă cu înfrigurare nepoţii. Odăile sînt primenite, moşneagul ei încă mai mîngîie pietrele ogrăzii, cu măturoiul abia făcut, din pelin verde. Dudul, bătrîn şi el, îşi scutură scoarţa groasă, măcinată de furnici. S-a încăpăţînat să înverzească şi anul acesta. Ce bucuroşi or să fie nepoţii, îşi zice pentru sine bătrîna, şi-şi înghesui palmele firave în buzunarul de la şorţ: „ce-i şi cu copchiii aştia, cum pot ei să iubească la fel de mult şi-un om, şi-un copac…”

Azi a gătit pentru multe guri şi abia aşteaptă seara să-i strîngă pe toţi în bucătărie. Ea n-o să vorbească, o să-i asculte, o să-i privească, cît să-i ţină de dor pînă la următoarea întîlnire. O să le dea în fiecare dimineaţă, pînă la sfîrşitul lumii de s-ar putea, cana de lapte cu caimac subţire, feliile de pîine neagră cu magiun. A făcut şi frecăţei cu lapte, ştie că asta le place nepoţilor cel mai mult. Numai aşa le mai fură o sărutare zburdalnicilor, pe lîngă cele două: una la sosire şi una la plecare. Cîteodată, ar tăia dudul numai din invidie…

Ar tăia copacul acela care-l are pe Satana-năuntru’, că… [citeşte în continuare]

Bunicii (I.2)

**** Continuare ****

Ridică repede baticul căzut pe frunte şi ochii îi fugiră după băiat. Tolănit, părea că dormea. Torcea ca o mîţă întinsă la soare. Bătrîna se năpusti ca fulgerată asupra-i, îl zgîlţîi de cîteva ori şi-l ascunse sub pleduri. Aşa a stat Fănel vreo trei ceasuri. Cînd deschise ochii, ca dintr-un somn profund, îşi imagină Crăciunul. Lumini împrejur, oameni gătiţi. Simţi un fior pe şina spinării şi-şi întinse molcom braţele, a bucurie încă neîmpărtăşită. Cînd a mişcat, babele au încremenit. Au suflat în lumînări numaidecît şi, pe rînd, au trecut la analize minuţioase. L-au tras de păr, nu cade, semn bun. L-au dezbrăcat de haine, să-i simtă mai bine inima, i-au cercetat unghiile. Nimic. L-au învelit îndărăt, grijulii, apoi au tăcut vreme de un ceas, nemişcate. Cu cotul sprijinit într-o farfurie cu resturi de mîncare, Paraschiva oftă a necaz:

– Tu, Leană, îi deocheat!
– Taci, Paraschivo, nu vorghi prostii!
– Mă-sa-l duce la biserică?
– Îl duce.
– Da’ băietu-i sănătos de fel?
– Îi.
– N-are boli, nici el, nici mă-sa?
– N-are, panaghia mă-sii!
– Şi tac-su?
– Tac-su ce? Nici el, femeie hăi!
– Ileană, ţî l-o deocheat careva pe drum.

Fără prea multe discuţii, Leana se întoarse spre policioara cu medicamente: spirt, rachiu, bitter suedez şi agheasmă. Dintr-un sertar scoase nişte crengi uscate de busuioc, le muie în apa sfinţită şi-ncepu să-l zorcăiască pe băiat. Fănel răcni cu putere, sări din aşternuturi direct pe geam afară şi fugi. S-a oprit tocmai în fundul grădinii, ascuns în păpuşoi, cu curul într-o varză. „Îi deocheat…” şi femeile au tras icoana jos de pe perete, au pus-o în poala Ilenii şi s-au apucat de bocit, cu muştele aşezate la ospăţ, pe fiertura de fasole.

La deal, pe fînaţ, Gheorghe, bărbat-su, horcăia cu nasul ascuns în iarba abia cosită. De departe, părea o mîţă tolănită la soare.

Bunicii (I.1)

O babă şi-un nepot

Cînd Fănel trînti poarta, exact în aceeaşi secundă trînti şi bunică-sa oala cu fasole de pardoseală. N-a aflat nimeni niciodată dacă a trîntit-o pentru că s-a speriat, pentru că avea draci sau pur şi simplu că i s-a căşunat pe oală. O avea de la nor-sa. S-a apucat apoi, în tăcere, să adune boabele de fasole fierte, rătăcite prin toată încăperea, încîlcite în păr de mîţă. Cătă repejor o altă cratiţă, una care să nu fie spurcată. Băgă mîna sub pat, apucă de coadă vasul şi-l trînti la loc. Trase mîna smucit. O pişcase un purice. Sau mai mulţi, că îndată se repezi la sticla de spirt, să-şi ostoiască urticaria. Fasolea rămăsese grămadă, în mijlocul bucătăriei de vară. Bătrîna aşeză spirtul la loc şi ochii îi căzură pe sticla de rachiu. L-a îmbiat şi pe nepot, „un păhărel, că-i mult de mers pîn’ la bunic-tu”. Ea a dat două pe gît, fără să pară că înghite, de parcă ar fi vrut să-i păstreze aroma pînă-n seară. Era abia dimineaţa, iar bărbatu-su plecase la coasă cu noaptea-n cap, pe răcoare. Douăzeci de prăjini trebuia cosite într-o singură zi. Baba îşi aminti repede de moşneag. Îi dictă nepotului din priviri să pună fasolea în cratiţă. Tot aşa, crăcănată pe-un scaun, îşi tot sucea ochii, ba spre lemne, ba spre chibrituri, ba spre gaz, ba se spre sobiţă. Fănel nu era atît de deştept cît să priceapă şi a aprins lemnele înainte să le bage în sobă. După două ore, bunică-sa se trezi, înăduşită de fum.

Citiţi continuarea aici.