Vorba de duminică (LI)

Am încetat să mai visăm. (…) Din ce în ce mai puţini ne-am păstrat capacitatea de a visa, pînă ce acum ne găsim într-un moment în care visele sînt nişte lucruri pe care le-am visa dacă am mai reuşi să visăm. O, vise, citim despre voi în cărţile de demult, dar fabricile de vise s-au închis toate! (…) Sîntem fericiţi. Găsim bucurie în toate. Maşini, produse electronice, dansuri, munţi, toate ne umpleţi de bucurii. (…) Dar nopţile ne trec mute. Pot trece o mie şi una de nopţi şi toate trec în linişte, ca o oştire de fantome, neauzite şi nevăzute, pe cînd noi trăim şi îmbătrînim şi murim. În general sîntem bucuroşi. Traiul ne e bun. Dar uneori ne dorim ca visele să se întoarcă. (Salman Rushdie, Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi)

Reclame

Greşiţi, că de aia sînteţi tineri!

Am citit nu demult un text pe Mashable despre cum să faci să-ţi placă la locul de muncă, sau mai ales despre cum să-ţi placă ceea ce faci sau, în fine, despre cum să faci ceea ce îţi place. Din textul respectiv a rămas agaţată de mine o frază pe care chiar am şi împărtăşit-o atunci pe Facebook. Zicea cam aşa: „Discover what gives you joy in life, then determine a way to find work in that field”, adică, într-o traducere aproximativă „Descoperă ce-ţi aduce ţie bucurie în viaţă şi apoi încearcă să dai de-o cale prin care să lucrezi în domeniul acela”. Cînd o citisem, mă pălise aşa o nostalgie pentru o etapă pe care o consider, fără să stau prea mult pe gînduri, „încheiată”: aceea a entuziasmului şi a fervorii continue, neobosite la locul de muncă. Se poate ca pentru mine ea să se fi consumat prea devreme sau, dimpotrivă, şi, încă lăsînd loc speranţei, se poate să nu fi făcut eu încă descoperirea salvatoare.

Dar textul acesta nu e despre sau pentru mine, ci e pentru cei care se află în faţa unor (noi) începuturi, studenţi înaintea cărora se întinde, nedezvelită, dar provocatoare,  viaţa. Rogu-vă, nu aşteptaţi să vă spună cineva ce vi se potriveşte, fiţi voi înşivă cei care să căutaţi şi, eventual, să găsiţi ceea ce mai tîrziu va reprezenta „culcuşul” vostru social. Pe ceilalţi lăsaţi-i să vă însoţească şi chiar să vă călăuzească, dar nu-i lăsaţi să vă definească drumul! Aţi greşit? Asumaţi-vă fără teamă greşeala şi faceţi pasul următor! Fără teama de reacţia prăpăstioasă a unor părinţi, fără teama de profesori care vă vînd iluzii cu un profit incomensurabil pentru ei înşişi, fără teama de colegi care „se remarcă” din prima clipă. Să ţineţi minte că nimeni nu vă cunoaşte într-atît încît să dea verdicte în ceea ce vă priveşte. Sînteţi la vîrsta la care se poate greşi cel mai mult, cel mai frumos şi, cel mai important, fără regrete. Nu aşteptaţi trecerea anilor ca să vă daţi seama că, de fapt, v-aţi fi dorit altceva, că atunci cînd aţi făcut o alegere voi poate v-aţi pus semnătura pe-un contract cu mîna voastră, dar cu mintea părintelui prea grijuliu. Şi ce dacă aţi greşit?

Atît să ştiţi: aveţi vîrsta ideală să încercaţi din nou! Mai bine să trăiţi acum vîrsta marilor eşecuri decît mai tîrziu vîrsta marilor regrete. Totul vă este permis, atîta timp cît vă scăldaţi în apele limpezi ale onestităţii, ocolind valurile care s-ar putea să vă ducă pe ţărmurile minciunii, delăsării, ignoranţei şi mîrşăviei. Acolo nu e loc decît pentru bucurii meschine. Şi, credeţi-mă, bucuriile acestea n-au nici o legătură cu viaţa adevărată, deşi am întîlnit oameni care numai din asta trăiesc.

Înţărcarea răului. Despre diavoli cu chip de om

Ştiu oameni care nu fac altceva decît să-şi bocească nefericirea şi relele care s-au abătut asupră-le, de parcă ei ar fi cele mai lipsite de vină fiinţe pe care un rău exterior şi-a ales să le bîntuie şi să le ne-norocească. Nu. Răul l-ai chemat şi l-ai aşteptat. Cu braţele încrucişate sau cu braţele deschise. Totuna, însemnă că n-ai făcut nimic. Şi el a venit. A venit tot cu braţele deschise. Că acum nu mai poţi scăpa din îmbrăţişarea lui e problema ta. Un rău, înainte să se stabilească definitiv într-un loc (adică într-un om, căci domeniul său e umanul), mai întîi îi dă tîrcoale, îşi testează viitoarea gazdă în fel şi chip, ca să se asigure că a nimerit bine. Dacă, în toată această perioadă care poate să dureze şi luni sau chiar – în cazul norocoşilor – ani de zile, n-ai ori nu dobîndeşti conştiinţa răului ce urmează să ţi se întîmple (sau, dacă o ai, nu faci nimic, nu iei nicio măsură în această privinţă), asta înseamnă că devii părtaş la propria ta pierzanie, la propria ta nefericire. Şi din acest moment nu mai ai nicio scuză. Din acest moment toate lamentările tale în faţa prietenilor, toate ignominiile suferite rămîn fără ecou. Compasiunea e nemeritată. Cu ce drept să pretinzi cuiva să sufere alături de tine cînd tu, în ciuda avertismentelor, ai ales răul pentru tine? Cu ce drept să pui pe umerii altora povara nesăbuinţei tale?

Desigur, la fel ca şi binele, şi răul îţi poate fi hărăzit, dar de tine ţine să amîni momentul împlinirii sale pînă-n moarte sau să-ţi duci existenţa purtîndu-l în braţe ca pe-un prunc neînţărcat care, refuzînd să crească, se agaţă mereu de sînul mamei, sugîndu-i laptele şi vlăguind-o. Căci aşa e cu răul: te transformă într-o fiinţă moale, apatică, lipsită de voinţă proprie şi lipsită de putere proprie; într-o fiinţă lipsită de viaţă; într-o creatură lividă a cărui inimă a încetat să funcţioneze întru buna existenţă a celui care-o găzduieşte, ci întru desăvîrşirea, prin răul pe care l-ai chemat în tine, a unui rău superior.

Totuşi nu cred că răul intră-n viaţa cuiva neinvitat. Desigur, poate să intre pe uşa din dos sau pe fereastră, ca un hoţ, dar niciodată nu vine dacă nu există în locul spre care se grăbeşte ceva ce să-l atragă într-acolo. Răul îl chemăm noi, cu voce tare sau în şoaptă, în vis sau conştient, dar îl chemăm. Îl chemăm prin ceea ce citim, prin ceea ce mîncăm, prin oamenii cu care stăm de vorbă, prin oamenii pe care-i repudiem, îl chemăm chiar şi prin felul nostru de-a fi şi de-a ne afişa în public, în faţa cerlorlalţi. L-ai chemat, a venit. Şi aşa cum sîntem părtaşi la lucrurile bune din viaţa noastră, tot aşa trebuie să învăţăm să fim părtaşi şi la relele care ne răscolesc.

De cele mai multe ori, răul nu vine sub forma unei calamităţi naturale ori a unei boli necruţătoare, ci vine sub chip de om. La fel ca Diavolul, purtătorul osebit al stindardului său. Totul ţine de cum citim semnele care ni se arată şi – slavă Domnului! – ni se arată suficient de multe şi ni se oferă şi mijloacele prin care să-l ocolim, să-i rezistăm, să-l înfruntăm. Indiferent de alegerea pe care o facem, să reţinem avertismentul Părintelui Cleopa:  „cînd eşti la oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; cînd eşti în singurătate, vine personal”.

Despre bucurie, în şoaptă

Dacă nu ţi-a fost dat să ţi se întîmple, lucruri bune nu ţi se vor întîmpla. Poţi tu să aştepţi oricît. Sau, cum ar zice englezii, făcînd din răbdare o virtute, “good things come to those who wait”. Ei, pe naiba! Aştepţi sau nu aştepţi, tot aia! Dacă ţi-a fost hărăzit răul şi necazul, aşa cum altora le-a fost hărăzit huzurul, mai bine ia-le în braţe ca pe-un prunc care-ţi oferă bucuria de-a fi părinte. Fără scrîşniri. Jupoaie-le de toate măştile, caută-le frumosul, admiră-le ce-au mai respingător în ele, joacă-te cu ce-au mai copilăros şi învaţă din ele! Învaţă că ţie, spre deosebire de ceilalţi, lucrurile bune nu ţi se întîmplă din afară, ci dinăuntru. Din afară vine doar răul şi de aia e bine să te fereşti de oamenii care-şi afişează bucuriile cu ostentaţie. Bucuriile acestea, oricît de provocatoare, sînt mici. La fel şi cei care le poartă. Bucuriile adevărate nu şad la marginea drumului, aşteptînd nerăbdătoare să fie culese. Ele cer migală şi,  oricît ar părea de paradoxal, te consumă, te vlăguiesc, te aduc în pragul nebuniei, te împing pe buza prăpastiei şi te supun unor chinuitoare exerciţii de echilibristică a suferinţei în tăcere şi a disperării fiinţei. Şi cînd totul pare să se fi pierdut, iar tu să te fi dăruit, cu o moliciune neînţeleasă, pierzaniei, în tine renaşte speranţa, ca o gheară strîmbă bine înfiptă în şi pe acest pămînt. Va fi primul semn că, pentru tine, bucuriile se cer dinăuntrul tău şi nu se aşteaptă din afară. Va fi, totodată, şi ultimul.

Jurnalul unui naufragiat în România (XXI)

Stare generală proastă. Ca de fiecare dată, dau vina pe vremea de afară. De data asta am şi temei: sînt răcit. De vreo două zile. Chef de o bacoviană. Numai ca să-i fac în ciudă atmosferei ăsteia sulfuroase. Din păcate, n-am nici un volum la mine, iar de pe net refuz să citesc literatură în general. Şi, oricum, nu în condiţiile astea! Aş găsi totuşi vreun prieten milostiv să mă-mprumute. Dar nu ştiu dacă aş găsi vreun prieten atît de milostiv încît să vină şi să-mi aducă şi cartea. Eu n-am de gînd să ies. Aşa că mă mulţumesc să-mi recit, în gînd, frînturi de versuri pe care mi le amintesc de prin liceu: „Blestemată mai fie şi toamna/ Şi frunza ce pică pe noi/ Blestemat să mai fie şi tîrgul/ Ursuz şi cu veşnice ploi!”. Acum două zile, adică fix înainte de guturaiul ăsta nenorocit, aveam o cu totul altă părere. Atunci ar fi mers nişte Topârceanu… Cum era? „S-a ivit pe culme toamna, zâna melopeelor/ Spaima florilor şi doamna / Cucurbitaceelor!”… E drept, atunci şi eu mă plimbăriseam prin Codrii Paşcanilor, în căutare de ciuperci. N-am găsit ce-am căutat, adică ghebe. În schimb, sînt convins că starea de rău de azi i-o datorez stării de bine de sîmbătă. Echitabil, aţi zice. Dar dacă aţi şti că după orice bine urmează un rău, vi l-aţi mai dori? [poate, doar dacă apoi urmează iar binele…]  Şi dacă, să zicem, răul, în raport cu binele, este mai mare? N-aţi regreta că v-aţi fericit fiinţa cu bucurii mărunte şi-acum urmează să v-o nenorociţi cu o suferinţă mai mare? Aş, trageţi capacul cavoului dacă vă e frică! Dar chiar şi de-acolo, de la adăpostul întunericului vostru, să ţineţi minte că dacă binele trebuie căutat, răul întotdeauna (ne) aşteaptă.

Despre excese (XLIV)

„Dragostea mea, te iubesc. Te iubesc cu aceeaşi pasiune cu care te urăsc. Te iubesc pentru că-mi aparţii, pentru că nimeni nu-ţi seamănă. Te iubesc pentru că te ocupi minuţios de mine, fără încetare. Te iubesc pentru că ar fi să murim împreună. Şi, în sfîrşit, te iubesc pentru că, mulţumită ţie, viaţa mea scurtată este pe zi ce trece tot mai extraordinară. Înainte nu plîngeam de emoţie privind frumuseţea cerului; nici măcar nu-l vedeam”. (Pascal de Duve)

Casă unui nefericit

Nu ştiu dacă să se considere privilegiat sau, dimpotrivă, pestiferat, cel care a cunoscut oameni iremediabil nefericiţi. Privilegiat, pentru că oamenii aceştia nu stau de vorbă aşa, cu oricine, oricînd, şi pestiferat pentru că există marele risc ca atunci cînd nefericirea – mai mult decît cel căruia îi e dat să o trăiască – îl alege întru confesiune, să se lipească de el ca o boală incurabilă. Iar cu bolile incurabile nu e de glumit. Trebuie să le iubeşti mai mult decît orice pe lumea asta: ele îţi redefinesc începutul, ele îţi hotărăsc sfîrşitul. Prins între a trăi nefericit şi, în cel mai bun caz, pur şi simplu a trăi, ai putea duce o viaţă compusă din sforţări paliative, menite să rupă strînsoarea. Dar unde să mai caute bucuria vieţii, mulţumirea de a trăi cei cărora nefericirea li s-a strecurat, ca o căpuşă, sub piele? Cît să mai reziste pînă la Marele Abandon, pînă cînd, cu braţele grele şi obosite, să răspundă îmbrăţişării? Că doar aşa, privat de posibilitatea binelui, bolnavul ar putea să continue: pompînd sîngele vieţii, din inima Răului care l-a atins, spre inima sa plăpîndă. Va simţi amăreala pelinului atunci cînd va fi aşezat la masa omenirii ca să se înfrupte din bucuriile vieţii, va iubi durerea pentru că e singura dovadă clară că trăieşte, va prefera însingurarea pentru că e darul cel mai de preţ pe care nefericirea ţi-l poate face.

Cînd, în sfîrşit, de se va găsi şi leacul pentru boala lui, va nega orice posibilitate prin care să poate fi, din nou, ca ceilalţi, adică fericit. Pentru că ar renunţa la prea mult, pentru că ar renunţa la toate acele lucruri şi sentimente care, altfel, nu i-ar fi fost dat să le trăiască.

Pasul strîmb

De la o vreme, ochii minţii mi se deschid numai în faţa urîţeniei lumii. Frumosul îmi evită retina şi se aşază, parcă făcîndu-mi în ciudă, în spectrul vizual al altora. Aşa se face că frumosul ajunge la mine doar prin auz, şi nu prin văz: mi-l povestesc alţii, îi dau culori şi forme dintre cele mai ciudate, mi-l şoptesc în zîmbete discrete sau îl strigă în hohote zgomotoase. Ştiam că frumosul şi rudele sale (plăcerea, frumuseţea, binele, urîtul, etc.) sînt chestiuni subiective, dar un numitor comun trebuie totuşi să existe pentru că, în afara lui, fără îndoială că ar domni haosul. Recunoaştem un lucru bine făcut, o femeie frumoasă, o fotografie reuşită, la fel de bine cum recunoaştem un peisaj deprimant, un eşec vestimentar sau o treabă de mîntuială. Există un prag al percepţiei şi apoi al înţelegerii dincolo de care toate acestea se desfăşoară în baza unui consens de principiu, chiar dacă tocmai de aici încolo apar şi nuanţările: putem fi de acord că un peisaj e deprimant, sau îmbrăcămintea cuiva e ridicolă, însă în acelaşi timp ne poate afecta sau nu; putem accepta că o femeie e frumoasă, dar că nu acela e idealul nostru de frumuseţe feminină, că un lucru e bine făcut şi că noi l-am fi făcut tot bine, dar urmînd o altă cale şi tot aşa.

Ideea esenţială e că trebuie să existe un prag comun pe care toţi trebuie să-l trecem, tocmai ca să ne putem exprima în astfel de opoziţii urît – frumos, simpatic – antipatic, bun – rău, grotesc – sublim, iar lista antonimiilor ar putea continua. Şi, în ceea ce mă priveşte, spun doar că, pe nesimţite, am făcut pasul înapoi, dincoace de prag, şi pur şi simplu ceea ce mai pot vedea (şi, deci, judeca în consecinţă) e doar jumătate din întreg, anume jumătatea urîtă. Şi pentru moment nimic nu pare să mai poată da deoparte vălul şi strecura lumina. Ca soluţie salvatoare, aş încerca să mumific tot, tot ce mi s-a întîmplat înainte de-a face pasul ăsta strîmb, înapoi, pentru ca, în cazul în care frumosul mi se va arăta din nou, să mă inunde amintirile şi gîndurile ce odinioară desenau zîmbete pe chipul meu şi-al celor din juru-mi. Însă problema cea mai mare e că nu reuşesc să-mi amintesc nimic.

Cele 400 de opinii

Săptămîna trecută, foştii colegi de la Opinia veche mi-au cerut un text pentru un număr aniversar (mai exact, al 400-lea din cariera revistei săptămînale), care includea, după cum mi s-a descris, o seamă de reportaje pe care ei le-au ales la sprînceană din galeria celor premiate la competiţiile naţionale de presă.

Voiam, cu acest prilej, să nu las nespuse lucruri care se ştiu dar care, dacă nu sînt rostite, riscă să devină mit. Aşadar, după ce la fapte voi fi trecut în anii din urmă (am petrecut, în sînul redacţiei, mai bine de 250 de numere), cred că îmi este permis să trec acum şi la vorbe.

Dincolo de meritul revistei de a păstra acest gen jurnalistic într-o formă pe cît posibil nealterată de tendinţele maliţioase ale vremurilor (numărul publicaţiilor ce încă au miros de reportaj autentic s-a redus drastic, asta dacă nu mi s-au alterat simţurile prea tare), mai e şi acela de a edita un supliment (în 24 sau 48 de pagini?) într-o perioadă în care fuga din print a presei e constatabilă cu ochiul liber.

Mai mult decît atît, revista îndrăzneşte să se adreseze, în continuare, unei generaţii care – cu excepţiile sale, bineînţeles – a crescut foarte aproape de o tastatură şi o conexiune Internet şi se află la vîrsta cînd nevoia de „a fi în reţea” nu are rival în societate. Tocmai de aceea, încă a putea citi o revistă pentru studenţi care – în ciuda ameninţării perpetue cum că fiecare generaţie anterioară e mai bună decît cea care îi urmează – nu te înăbuşă cu noutăţi din feşăn, baruri, vip-uri şi alte prostioare post-moderne este, dacă nu o minune, un efort ce merită consideraţie necondiţionată.

Dincolo de bucuriile produse pe care le-am lăsat să se înţeleagă din rîndurile de mai sus, numărul special m-a întristat, pentru că m-a dus înspre două concluzii pe care voiam să le amîn cît mai mult posibil: una ar fi aceea că îmbătrînim, iar cealaltă că nici presa nu mai e ce-a fost. Sper, măcar în una dintre privinţe, ca lucrurile să nu fie definitive.

***

Închei cu finalul unui mesaj primit în căsuţa proprie de e-mail, ca reacţie la textul scris de mine pentru numărul aniversar: „(…) şi cred că ţi-ar fi plăcut să simţi mirosul numărului 400, să-l vezi în timp ce-ţi bei cafeaua luni dimineaţă, în drum spre seminar cu anul I”.

Omul mofturos

Şi noi, ca oamenii

Nu cred să fi întîlnit vreodată vreun om mulţumit. Adică să-l ştiu că nu are motive să se plîngă şi că nici n-o face, nici măcar ascuns de ochii celorlalţi, prin vreun ungher. Un regret tot trebuie să existe pe undeva, să-l facă pe român autorul vreunui reproş pentru ceva sau cineva. Pînă la un punct, ar fi bine, ar fi un semn de sănătate mintală, de spirit ager, de gîndire critică şi, finalmente, de viaţă. Dar, în momentul în care te transformi într-un monstru veşnic nemulţumit, lucrurile par să iasă din matca lor firească. Constat, uitîndu-mă în diverse direcţii, că românul şi-a făcut o religie din a (se) plînge. Studentul e necăjit de prea multe teme ale profesorului şi de explicaţiile deseori echivoce ale acestuia, profesorul e necăjit de impertinenţa studentului, de obrăznicia sa socială, de lipsa lui de originalitate şi de interes. Părinţii îşi mustră copiii pentru că refuză să le devină sprijin, acum cînd se apropie ceasul greu al bătrîneţii. Copiii îşi reneagă părinţii, reproşîndu-le copilării înţesate de reguli, regulamente, lipsite de magia şi inocenţa jocului. Prietenii îşi duşmanii îşi ascut, pentru bătălii finale, pumnalele ţinute ascuns la spate. Îndrăgostiţii sînt şi ei nemulţumiţi şi nu se pot hotărî asupra unei chestiuni: cine-a dat primul sărutul de „bună dimineaţa”?

Ce bine-ar fi dacă ne-am opri în loc şi, odată cu noi, să se oprească şi timpul! Şi atunci cînd ceasul a stat, să stăm şi noi, aşa cum ne va fi prins vremea, şi să ne gîndim unde sînt (sau cum să le  recuperăm pe) cele care cîndva ne făceau mulţumiţi. Parcă aş vrea, pînă mor, să întîlnesc şi oameni mulţumiţi.