Masacrele presei

Una dintre tendinţele păcătoase ale presei actuale este hiperbolizarea unor întîmplări pentru a atrage cu orice preţ atenţia publicului care, graţie ofertei bogate, are de unde alege. Dacă avem în vedere jurnalismul tabloid, exagerările de acest gen nu ne miră, pentru că ştim la ce să ne aşteptăm din partea sa, deşi, cîteodată, chiar şi acesta poate produce surprize interesante.

Situaţia nu mai e însă aceeaşi atunci cînd şi ziarele serioase (pentru că de televiziuni serioase mă tem că nu prea mai putem vorbi) cad în aceeaşi capcană (apelează la aceeaşi strategie facilă?) a supradimensionării realului. De ieri, se tot vorbeşte şi scrie despre „masacrul de la coafor” sau, ca variantă, despre „măcelul de la salonul de înfrumuseţare”. Pentru un jurnalist, proprietatea termenilor n-ar trebui să fie o chestiune de fineţe, de stil; e esenţial în meseria asta să ai habar despre ce vorbeşti! Dincolo de întîmplarea cu adevărat regretabilă şi care ar trebui să ne pună pe gînduri în privinţa mai multor probleme, printre care şi siguranţa cetăţeanului în spaţiile publice, trebuie totuşi să ţinem cont şi de faptul că astfel de exagerări în presă pot induce o panică nejustificată printre diverşi membri ai audienţei.

Ceea ce s-a întîmplat în coaforul din Bucureşti, oricît de regretabil, după cum deja am spus, n-a fost însă un măcel sau un masacru, în sensul de acţiuni sîngeroase asupra unor mulţimi fără apărare, încheiate cu zeci şi chiar sute de morţi! Folosirea nechibzuită şi în exces a acestor termeni nu duce la altceva decît la generalizarea unui sentiment de teamă printre oameni, susţinut şi de evidenţierea unor detalii relevante numai pentru încadrarea juridică a faptei, dar nu şi pentru public.

De exemplu, insistarea asupra faptului că atacatorul deţinea arma în mod legal şi că era angajat al Ministerului de Interne – „şofer de Ambulanţă cu gradul de agent şef”, după precizările Evenimentului zilei – poate contribui la sporirea neîncrederii (oricum în creştere) cetăţeanului în instituţiile statului şi, evident, poate genera dezechilibre sociale. În astfel de cazuri, cred că discreţia în abordarea jurnalistică e şi o dovadă clară de profesionalism. Nu-mi amintesc ca provocarea de crize şi isterii naţionale să fie una dintre îndatoririle unui jurnalist! Cel mult, el se poate implica activ în gestionarea lor corespunzătoare, alături de echipe de specialişti, dar în nici un caz sub forma pseudo-talk-show-urilor de seară, unde diverşi hanibali comentează în fel şi chip cumplita faptă, lansează supoziţii, într-un limbaj care-i sperie pînă şi pe cei mai curajoşi dintre noi: masacru, măcel, ciuruie, criminal, nemilos, bestialitate, furie oarbă etc.

Dar, previzibil, presa dezamăgeşte din nou, îngroşînd pînă la insuportabil o tragedie. Urmează, în timp, să apară la public, şi efectul advers: acela al ridiculizării întîmplării în sine, a victimelor şi a dramelor acestora, aşa cum s-a întîmplat în toate cazurile cînd jurnaliştii au uitat care e unitatea de măsură a profesionalismului. Încă o dată, o parte a presei ratează subiectul şi preferă să scormonească în gunoi, după mirosuri pestilenţiale, într-o încercare disperată de a-şi descoperi „nasul de jurnalist”.

***

PS: La limită şi într-o notă de umor, am putea chiar spune că de pe urma acestor exagerări suferă şi saloanele de înfrumuseţare, prin această asociere între actul violent petrecut în Bucureşti şi actul – destul de paşnic – al aranjării părului.  Parcă şi văd cum doamnelor care obişnuiesc să se aranjeze la coafor deja a început să li se ridice, de la sine putere, părul de pe ceafă.  

Reclame

Haza şi invitaţii (I)

„Haza şi invitaţii” va fi o nouă categorie a acestui blog unde, după cum dau de înţeles, sînteţi invitaţi să scrieţi unul sau mai multe texte (vă voi cenzura eu de vă propuneţi să scrieţi mai multe decît proprietarul blogului, staţi fără griji!) pe una sau mai multe teme. Pentru că îmi e mai mereu alături şi-mi înţelege (sau aşa mă lasă să cred) ataşamentul faţă de blogul personal, dar şi pentru că i s-a întîmplat ceva ce n-au lăsat-o degetele să nu tasteze, ladies and gentlemen, please welcome Diana Niculăeş! Dia, ai legătura!

Drama cardului blocat în bancomat
poveste – din nefericire – adevărată şi – încă – neterminată

Capitolul I
Da, i se poate întîmpla oricui, oricînd şi mi s-a întîmplat mie, luni (7 decembrie), la matinala oră 8 AM, la bancomatul de la Universitate, cel în faţa căruia studenţii se roagă lună de lună să găsească soldul sporit cu vreo bursă sau cu bani de-acasă. Şi tocmai pentru că i se poate întîmpla oricui, m-am gîndit să nu mă enervez, că procedura nu are cum să fie aşa de complicată, oricum nu mai complicată ca în cazul în care aş vrea, de exemplu, să-mi schimb cardul cu altul. Well, wrong!

Am meritat-o, veţi spune. Probabil că am tastat greşit PIN-ul sau cardul era expirat şi nu m-am îngrijit să-l schimb cu cel nou. Din nou, vă spun că greşiţi, că sunt nevinovată ca un prunc şi ca nu am apucat decît să introduc cardul (înnoit anul acesta) în slotul lui, o operaţiune pe care mulţi o fac în mod automat. În momentul acela maşina s-a decis să îmi afişeze, candid, numerele de telefon ale serviciului de relaţii cu clienţii. La care desigur, sun de îndată de ce am un telefon la îndemînă, adică în maximum 10 minute (şi da, era prea dimineaţă pentru ca vreo agenţie bancară să fie deschisă).

Domnul de la telefon, cuibărit în biroul lui călduţ din Bucureşti, se arată foarte serviabil şi după ce verifică dacă în acele 10 minute nu a reuşit nimeni să-mi spargă banii din cont pe ceva de (h)aur, mă anunţă drăgălaş că trimit o echipă de la „descarcerare” şi că îmi pot recupera preţioasa bucată de plastic ÎN ACEEAŞI ZI, de la sucursala pe oraş, adică acea super-agenţie plasată prin centru, mama tuturor agenţiilor împrăştiate prin municipiu. Doar să sun la sucursală înainte, ca să mă asigur, soluţie cu care sunt total de acord, întrucît ideea de a traversa jumătate de oraş degeaba nu-mi pică prea bine.

Deci pînă seara treaba se rezolvă, gîndesc eu uşurată în timp ce închid telefonul. Trebuie doar să nu depăşesc bugetul fabulos de 6 lei care îmi mai rămăseseră în protofel, că doar nu degeaba vroiam eu să scot bani la dis-de-dimineaţă. După-masa, înainte de a porni spre sucursală, am prezenţa de spirit să sun. Pe lîngă faptul că, după ce în primă fază răspunde cineva la telefon iar eu, după ce încep să explici de ce sunat, sunt transferată fără avertizare unui alt departament, deci mă trezesc cu o altă sonerie în mijlocul tiradei mele, SURPRIZĂ! Nu doar că nu e nici urmă de cardul meu acolo, dar mi se explică apăsat că în nici un caz nu durează o zi să revină la ei, ci vreo două-trei zile, deci cel mai bine să revin pe la o miercuri. Pe lîngă faptul că nu înţeleg cum poate să dureze cel puţin două zile pentru ca obiect minuscul să parcurgă fabuloasa distanţă de 4 (patru) staţii de autobuz, deci cam 20 de minute, eu trebuie să mă împrumut cam în fiecare zi ca să evit să scot banii din cont de la ghişeu (operaţiune cunoscută ca fiind consumatoare de timp, nervi şi comisioane).

Va urma

Din lumea celor care cînd discută…

Lecţii de geografie inumană

După o restanţă la particulara lu’ mă-sa, din Iaşi, două fete se întorc acasă, la Bacău. Drum lung, tren personal puturos, discuţiile se înfiripă:

– Fată, am fost săptămîna trecută la Bucureşti!
– Da?
– Da, şi mă sunase Suzana să ieşim şi i-am zis că nu mai sînt la moldoveni, că m-am dus la munteni!
– Fată, da’ Bucureştiul e la munte?!?
– Nu, fată, îi în Muntenia! Cum să fie la munte?
– Muntenia?! Fată, da’ Bucureşti nu-i în Oltenia? Că eu aşa cred…
– Nu, fată, Craiova e în Oltenia şi n-are legătură cu Bucureştiul.
– Bine, cum spui tu, dar Craiova nu-i în Bucovina? Că eu aşa ştiam…
– Nu, fată, Bucovina e-n nord!
– Fată, şi noi unde sîntem?
– În tren, fată! (rîsete…)

Pauză stînjenitoare

– Fată, auzi? Da’ să ştii că eu n-am făcut Geografie în liceu. Venea profu’ şi ne trimitea să-i cumpărăm ţigări şi după aia ne trimitea acasă. Auzi, ştii că la „Cuza” s-a mărit taxa la ID?

PS: menţionăm că, în urma redactării dialogului, una dintre fete apare mai deşteaptă decît e în realitate. Cealaltă apare aşa cum e.

Ce tîmpenii a mai făcut „EVZ” (I)

Cititorii trec, ziarul rămîne!

Conform cotidianului „Evenimentul zilei”, cîntăreţele Andreea Antonescu şi Lavinia ar fi surori… aproape gemene. Singura diferenţă dintre cele două dive ar fi că prima crede că „averea ei este vocea”, iar cealaltă „vrea să cînte live”. Ambele ar locui la Timişoara, ambele îşi preţuiesc vocea, ambele se feresc întotdeauna de frig şi tot aşa.

Cam la asta a dus lenea unora dintre angajaţii publicaţiei: pe situl EVZ apar două „articole”, pe 4 ianuarie şi pe 18 ianuarie care au acelaşi conţinut! Sînt curios dacă e doar o gafă a celor care se ocupă de online sau tîmpenia apare şi în varianta tipărită.

Iată şi dovada, „capturată”:

PS 1: nu că ar fi vorba despre un subiect de interes naţional, dar, în ultimă instanţă, „gestul contează”!

PS 2: ori poate ceea ce a făcut „EVZ” a fost un act intenţionat, vrînd să ilustreze, prin metafora gîndirii uniformizate, ce au în cap vedetele autohtone…

PS 3: totuşi, numai uitîndu-te puţin la cele două, ai găsi diferenţe importante! E drept, acestea ţin mai mult de ţîţe şi cur, dar există!

O săptămînă lleidatană (I)

Mi s-a spus „Buen viaje!”

Număr cu înfrigurare ore care nu mai vor să treacă. E iarăşi unul dintre acele prilejuri în care noţiunea de timp mă macină cu relativismul ei. De cele mai multe ori însă, schizofrenia astă mă prinde pe la înmormîntări sau, oricum, ocazii, în esenţa lor, nefericite. Numai atunci stau agăţat de acele ceasului, într-o joacă incertă, cînd înainte, cînd înapoi. Să văd cum se termină. Într-un punct mort, fireşte, deşi mă prefac întotdeauna că habar n-am dinainte care o să fie finalul. Am schimbat atîtea mijloace de transport în comun încît aş putea să afirm, în starea de prăbuşire fizică în care mă aflu, că am zburat cu trenul, iar că avionul a tras în Gara de Nord. Seara tren, vreo şase ore. Pălăvrăgit – deşi n-aş fi avut voie, din raţiuni de odihnă – alte cîteva ceasuri, tot vreo şase. Dimineaţă, tramvai, blat, vreo 4-6 staţii. Moment de respiro. Creieri atrofiaţi de teama unei amenzi. Noroc cu şapca, nu se vede mai nimic. Piaţa Unirii. Despărţire. Bilet de autobuz, linia „expres”, 7 lei. Aeorport Otopeni. Henri Coandă. Şapte ore de aşteptare, şapte covrigi. Aşa mi-am promis. Undeva am greşit numărătoarea, rămăsesem cu unul. Diferenţă de fus orar? Încă nu, totuşi. Telefon sinucigaş. Nu-i fac această plăcere, îl omor eu. M-am omorît, în fapt, pe mine. Roaming neactivat, deja mi-s în Barcelona. Ce-nseamnă din oră-n oră? Am pierdut autobuzul. Articulat, că celelalte nu duc unde vreau eu. Ezit. Evident, nu pot rămîne aici. Indicaţii, sugestii. În spaniolă. Nu ascult nimic în afară de melodia cuvintelor. De ce-am plecat, de fapt, acum patru ani? Găsesc motive şi mi-e ciudă. Rămîn cu o hartă în mîini. Cadou. Nu cobor unde mi s-a spus, Plaza España mi se pare mai nimerită. Metrou. Străzi largi, promenade. Dialog româno-catalano-castilian: „Hola, he vorbido con algu en el aeropuerto….”. Mă corectez. De la capăt. Estació de Barcelona Sants. Monede. Telefoane, nervi răsuciţi la maxim. Mă gîndesc la ţărăncile care-şi spală ţoalele pe gîrlă şi le storc în forţă, prin răsucire. Capul meu e un covor făcut grămadă. Izbîndă. Promisiuni gratuite. Din nou aşteptare, din nou tren. Două ore. Urmează Lleida Pirineus.