Tinereţe fără bătrîneţe

Mi se întîmplă, destul de des, aş zice, să par în ochii altora mai tînăr decît sînt, uneori cu 10, alteori chiar 15 ani. Să zicem că-i (de) bine, ca să nu fie (de) rău, vorba Regelui. Un astfel de episod mai jos:

Mă întorceam ieri de la Lidl spre casă şi mă opreşte o doamnă să-mi ceară nişte indicaţii:
– Nu vă supăraţi, este pe-aici un laborator de analize medicale, Laromedica… Laromed? Mi s-a spus că-i pe aici, pe lîngă Lidl.
–  Laromed? Nu, nu-mi spune nimic. Mai întrebaţi.
Îmi mulţumeşte totuşi şi ne vedem fiecare de drum. Tot coborînd spre Moara de Foc, zăresc undeva pe dreapta, parţial ferit vederii, un panou: Larmed. Mă uit în urmă, o văd pe doamnă stînd de vorbă cu nişte muncitori de la blocurile noi, dau fuga pînă acolo şi-i spun că am găsit ce căuta.
– Vai, şi doar m-am tot uitat! Ştiţi, mi s-a spus că aici aş mai putea să fac gratuit analizele. Ele în mod normal se fac la început de lună.
– Bine, doamnă, sănătate!
– Sănătate! Succes la şcoală!

Mi-am amintit cu ocazia asta şi de o întîmplare similară mai veche, pe care am relatat-o la vremea ei pe Facebook: ieşeam dintr-un amfiteatru de la o întîlnire a cadrelor didactice din departament. Cum şedinţa s-a întins pînă la 12.00, pe sală aşteptau studenţi să intre în sală, unde aveau oră. Surprind în trecere un mic dialog între două studente: „Fată, da’ aştia-s profesori!” „Hai, fată, că ăsta nu-i profesor”. Ăsta eram eu.

Lecţii de supravieţuire

Unii oameni se nasc pur şi simplu bătrîni. Dar nu ca-n nuvela lui Fitzgerald, zbîrciţi şi apoi întinerind şi îndreptîndu-se spre copilărie, ci crescînd mînaţi mereu de instinctul de-a privi spre trecut, de-a analiza fapte apuse, de-a regreta lucruri nefăcute, de-a contempla alegeri nimerite şi, în general, de-a privi în urmă. Eşti tînăr atîta timp cît priveşti înainte. Ai îmbătrînit atunci cînd privirea-ţi alunecă mai mult îndărăt. Îndărăt e trecutul, înainte e viitorul. Îndărăt e contemplare, înainte e visare. Omul bătrîn nu mai visează. Orizontul său de aşteptări se reduce la un punct care era cîndva îndepărtat şi acum se întrevede ca o adîncitură întunecată spre nicăieri. Oricît ar şovăi, paşii-l poartă într-acolo, iar gîndurile i se agaţă ferme de trecutul care-l mai poate ţine în locul ăsta. Omul tînăr însă n-are vreme pentru stări meditative, pentru reflecţii îndelungate. Singurul lui gînd e să facă. Să caute, să găsească, să împlinească. Pentru că numai aşa poate să viseze în continuare. Am cunoscut şi tineri bătrîni – însă nu în sensul celor afectaţi de sindromul Peter Pan –, şi bătrîni tineri, oameni energici gata să mute munţii din loc sau, cum se spune, oameni „plini de viaţă”. Dar unde şi de ce s-a scurs seva bogată din unii dintre noi, risipindu-ne fiinţa? Ce ne face să ne ciunţim şi să ne ciuruim sufletele într-atît încît să nu ne mai dorim să visăm? Cum credem că putem pe urmă petici ceea ce-a rezultat după ce-am fost complici la propria mutilare? Să fie de vină sadismul din noi sau sadismul din ceilalţi? Eu nu ştiu unde mă aflu pe continuumul ăsta tinereţe – bătrîneţe, căci oamenii cu care interacţionăm au un dar de-a ne face să ne simţim cînd tineri ca nişte muguri ce stau să plesnească, scăldîndu-se în lumina soarelui, cînd bătrîni, mistuiţi de patima autodistrugerii. Învăţ să mă însoţesc de oameni tineri, fie ei şi bătrîni, şi să-i ocolesc pe bătrîni, fie ei şi tineri. La urma urmei, vorba lui Mark Twain: „Age is an issue of mind over matter. If you don’t mind, it doesn’t matter.”

Bătrîni şi nesimţiţi

10996_f260Bătrîneţea nu are nici o legătură cu nesimţirea. Bătrîneţea e inevitabilă, iar nesimţirea – apropo, evitabilă! – o poate însoţi sau nu. Şi, atunci cînd o însoţeşte, putem vorbi de oamenii în care se manifestă că sînt cei care îmbătrînesc sau au îmbătrînit urît.

Aş vrea să nu dau verdicte irevocabile, aşa că vă las spre lectură (şi comentariu) cîteva studii de caz pe care v-aş ruga să le luaţi exact ceea ce sînt: episoade – izolate, sper! – fără nici o putere sau intenţie de generalizare.

1. Bătrînii în microbuz
De-aţi mers sau mergeţi cu mijloacele de transport în comun, nu se poate să nu fi dat peste vreun bătrîn sau vreo bătrînă care să vă ceară, într-un fel sau altul, să-i cedaţi locul pe care oricum l-aţi dobîndit cu greu. Se poate însă să (i-l) fi cedat sau nu. Noi (adică eu şi prietena mea), ca să nu fim acuzaţi de… nesimţire, de multe ori cedăm. Cîteodată nici măcar nu mai ocupăm locurile care poate ni s-ar cuveni, tocmai ca să evităm neplăcerea de a fi ţintuiţi cu privirea de ceilalţi călători (bucuroşi că n-au fost ei victimele!) în momentul în care ni se solicită eliberarea, pe motiv de… bătrîneţe, a locului din autobuz/ microbuz. Pesemne că bătrînii au un fel de radar interior cu care-i depistează pe cei slabi de înger şi, atunci cînd prada a fost localizată, declanşează „atacul”: încep să pufăie, să se-nvîrtă-n loc, să caute cu privirea ceva ce, în realitate, nu există şi mai apoi, dacă semnalele acestea n-au fost suficiente, trec direct la represalii. Dar chiar şi măsurile drastice pot fi luate într-o manieră politicoasă sau… mai puţin politicoasă şi, atunci cînd aceasta din urmă e identificată, vorbim – da! – de nesimţire. Consemnez mai jos una dintre modalităţile de abordare de care am avut parte şi în care – pentru că era vorba de un singur loc disponibil – bunul simţ n-a mai avut loc. Aşadar, în microbuz, full, spre Carrefour. Opreşte într-o staţie prin Păcurari, undeva pe lîngă Cimitirul Evreiesc. Văd pe geam cum încă un puhoi se îndreaptă spre mijlocul de transport în comun, puhoi compus în general din copilandrii care îşi făceau şi ei plimbarea de duminică. Între ei ţopăia ca o fată mare o… bătrînă. Imediat ce urcă, afişează o mină gravă spre foarte gravă şi-şi cere „drepturile”: Sînt operată, nu mă laşi pe mine să stau jos? Se aşază, încîntată de victoria fără luptă – ne-a rînjit! –, îşi ia sacoşa de rafie goală în braţe şi se pune pe privit pe geam. Nu tu Mulţumesc, maică!, Să fii sănătos! sau alte asemenea politeţuri… Nimic. După ce ajungem la destinaţie, îşi ia sacoşa repejor şi se urcă într-un alt microbuz, probabil în căutare de noi victime.

Dar despre plăcerea bolnavă a bătrînilor de a se plimba (fără rost) cu mijloacele de transport în comun doar pentru că e gratis şi pentru că întotdeauna vor găsi un loc disponibil vom relata în episodul următor. Trecem îndată de la cum cred bătrînii că trasportul gratuit le aparţine în totalitate la cum subjugă supermarket-urile, terorizînd orice le iese în cale: alţi bătrîni, copii, alţi clienţi ca şi tine, angajaţi.

2. Bătrînii la cumpărături
Sugestie: dacă vezi vreun bătrîn în apropierea vreunui raft, caută-ţi de lucru în altă parte, cumpără altceva de pe lista de cumpărături şi revino cînd zona e liberă! La fel, dacă vezi cumva că un bătrîn/ vreo bătrînă se apropie de zona în care te afli tu, lasă totul baltă şi vezi-ţi de drum! Cîteva dialoguri:

(a) Kaufland:
– Nu-mi cîntăriţi şi mie roşiile astea, că n-am ochelarii la mine…
– Sigur. Poftiţi!

(b) Billa (Gară):

– Cît costă ciupericile astea?
– Aveţi preţul afişat, doamnă!
– (se uită, rostind rar) Nouă, patru’ş nouă… Nouă cincizeci, deci. Nu era mai simplu dacă-mi spuneaţi cît costă?
– Nu sînt nici angajatul supermarket-ului, nici la cheremul Dvs.

(c) Billa (Moldova Mall): Eu, cumpărînd bere. Un bătrîn mă surprinde:
– Dar apa unde-i?
– Aici nu! (şi, în gînd: Încercaţi la baie!)

(d) Lidl:
– Nu ştiţi, au ceai de tei aici?
– ?!

Nu m-ar deranja dacă întrebările astea ar fi fost formulate politicos. Ba mai mult, chiar şi atunci cînd mi se comandă încerc totuşi să nu mă enervez. Asta pînă cînd ajung la farmacie…

3. Bătrînii în farmacie

Aici, se pare că – în mod paradoxal – bătrînii n-au auzit de coadă. Intră şi, cu reţeta în mînă, direct la tejghea. Nu tu rînd, nu tu vreo jenă. Sub pretextul că ba doar lasă reţeta, ba doar întreabă ceva, te trezeşti cu ei că trec de tine fără să le pese prea mult şi se-apucă de ţinut farmacista de vorbă: de cîte ori trebuie să ia pastilele, dacă nu există altele mai ieftine, că de ce nu-s compensate… Şi toate astea  tocmai atunci cînd ţie îţi fierb creierii-n cap de la durerea cruntă de măsea şi, pentru un salvator Aulin suporţi mult mai mult de-atît…

Nu mai scriu despre bătrînii din parc şi nici despre vecina mea de deasupra care, atunci cînd nu ne inundă, ne aruncă pe pervazul geamului sau peste hainele puse la uscat bucăţi de pîine ori mămăliguţă, pentru porumbei. E bătrînă, ce să-i mai spui?

tumblr_m44scqogOR1qesaqto1_500

PS: Îmi plac bătrînii. Îmi plac pentru liniştea lor, din care am reuşit să învăţ multe, pentru cumpătarea pe care-o afişează adesea şi pentru modestia lor. Şi, gîndindu-mă la bieţii mei bunici, mi-am amintit că-mi plac şi pentru mirările pe care le au în faţa unei lumi pe care nu mai au puterea s-o înţeleagă, dar au înţelepciunea s-o accepte. Mi-aş dori să nu apuc bătrîneţile, dar s-apuc măcar o parte din înţelepciunea lor.  

M-am gîndit şi…

Constatări

M-am întîlnit zilele trecute cu o fostă colegă de facultate, pe care n-o mai văzusem şi care nu mă mai văzuse de la absolvire, adică din 2005. „Dar nu te-ai schimbat deloc! N-ai îmbătrînit nici o secundă”.

Prietenii noştri decid, pe rînd, să se căsătorească şi / sau să devină părinţi. Noi încă mai copilărim.

Am burtă.

Ăsta e al XXI-lea an de cînd tot merg la şcoală.

Teza de doctorat nu se scrie singură.

Singurul lucru pe care-l mai aştept de la viaţă e pensia.

În cazul unor oameni, cu cît eşti mai apropiat (spaţial) de ei, cu atît eşti mai îndepărtat (afectiv).

Aş prefera să plouă.