Cui îi (mai) foloseşte lucrarea de licenţă?

Urmează masterul!

În scurta mea activitate la catedră (şapte ani de-acum), am coordonat lucrări de licenţă în doi ani universitari consecutivi. Mi-au fost de ajuns. Dar nu pentru că ulterior n-aş fi avut studenţi cu care să-mi fi dorit să colaborez la elaborarea tezelor lor (slavă Domnului, încă există!), ci pentru că – şi mă bucur că s-a întîmplat atît de repede – le-am constatat inutilitatea. Să ne întrebăm la modul cel mai serios: cui îi mai foloseşte lucrarea de licenţă? Profesorului coordonator? Studentului? „Sănătăţii” mediului academic? Nu, nu şi nu. Unde răspunsul este da, am convingerea că este vorba de excepţii.

Din clipa în care învăţămîntul superior s-a transformat în învăţămînt de masă, însemnătatea lucrării de licenţă a început să scadă, puţin cîte puţin, ba în ultimii ani ceva mai repede. Pînă cînd (astăzi adică) a ajuns să nu mai semnifice aproape nimic. Ştiu (şi din auzite, dar şi din experienţe proprii) cazuri cu lucrări de licenţă cumpărate şi prezentate apoi ca fiind creaţie proprie, am fost „ofertat” să scriu lucrări de licenţă sau rugat să verific dacă o anumită lucrare e „potrivită” domeniului de studiu în care urma a fi susţinută. De asemenea, ştiu şi cazuri cu lucrări de licenţă muncite pînă aproape de epuizare şi care arată mai bine ca nişte teze de doctorat (şi nu mă refer la acelea care ies la iveală, tot mai des, în ziua de azi!), cu studenţi care, cunoscînd şi permiţîndu-şi şi calea uşoară, au ales totuşi calea cea grea, poate de propriul lor drag, de dragul unui profesor drag, de dragul părinţilor sau, deşi mai greu de crezut, poate chiar de dragul mediului academic. Dar cum vă spuneam şi mai sus, acestea din urmă sînt, cred eu, excepţii.

Merită efortul?

O lucrare muncită, după toate rigorile şi cutumele specifice spaţiului universitar, înseamnă însă mult prea puţin în comparaţie cu una luată sau primită de-a gata, contracost. Colcăie Internetul de oferte de lucrări de licenţă la comandă, la care – culmea! – cumpărătorul poate primi şi garanţie! Bănuiesc că există şi cerere, mai ales în zona învăţămîntului la distanţă, unde e foarte greu să controlezi starea lucrurilor în această privinţă… Să nu-şi mai imagineze nimeni că toţi cei care fac o facultate ştiu şi să scrie! Nu o lucrare de licenţă, ci să scrie, în general. Să lege cuvinte în propoziţii, propoziţii în fraze, fraze în paragrafe compacte şi care, pe deasupra, să mai conţină şi idei, idei care, pe deasupra, să mai fie şi proprii, originale. Ca să nu mai zic de cercetarea cu metodă ştiinţifică, aleasă în acord cu cerinţele şi particularităţile domeniului de studiu…

Nu caut vinovaţi; ce ştiu sigur e că existe victime: studenţii din an terminal care, pe lîngă faptul că trebuie să răzbată şi prin ultima lor sesiune de examene, trebuie să elaboreze şi un gen de lucrare cu care nu s-au mai întîlnit niciodată şi despre care nu le-a spus mai nimeni mare lucru (da, există întotdeauna posibilitatea să înveţi singur, dar nu mulţi pot, ştiu şi vor să fie autodidacţi). Unii sînt speriaţi, şi-au tocit coatele prin biblioteci, au pierdut nopţi în şir, au citit nenumărate volume pînă să ajungă la bibliografia ideală, au scris şi rescris pagini întregi, pentru ca lucrările lor să fie cît mai bune. Alţii sînt relaxaţi, licenţa e „ ca şi rezolvată”, şi tot ce mai au de făcut pînă la susţinere este să mimeze, în faţa colegilor din prima categorie, stresul, neputinţa, teama şi epuizarea. Au în comun emoţia din ziua examinării şi bucuria, tristeţea ori nepăsarea care vor urma notei obţinute. De cele mai multe ori, toată lumea scapă „teafără” din această „confruntare”, impostorii pierzîndu-se încet printre ceilalţi. La urma urmei, cearcăne au şi unii, şi alţii, chiar dacă motivele sînt diferite. Dar profesorii nu pot să ştie asta: coordonînd prea mulţi studenţi, nu pot urmări pas cu pas evoluţia fiecăruia cu tema de studiu, ce au scris, cînd au scris, de unde au scris. Cu alte cuvinte, n-au timp şi cum să le ceară socoteală, acceptă să vadă lucrările la sfîrşit, pentru o evaluare… de ansamblu.

Consultaţiile, un deziderat

Vă spun din experienţă, un cadru didactic poate coordona cam cinci studenţi (cel mult zece, dacă, să zicem, îşi va sacrifica şi o parte din perioadele pentru somn), prin aceasta înţelegînd să citească fiecare capitol în parte al lucrărilor aflate sub îngrijirea sa, să aibă discuţii şi întîlniri constante cu fiecare student în parte, în care să le ofere acestora toate lămuririle de care au nevoie etc. etc. etc.. Fireşte, pentru asta ar fi nevoie nu doar de profesori conştiincioşi, ci şi de studenţi conştiincioşi. Sau ar fi nevoie de mai mulţi profesori şi mai puţini studenţi, pentru că, aşa cum arată acum departamentele şi facultăţile noastre, numărul de studenţi e mult prea mare în raport cu numărul de cadre didactice abilitate să coordoneze proiecte de acest gen.

Lipseşte o dezbatere reală aici: înlocuim examenul de licenţă cu altceva? Cu ce? Îl „eliminăm” de tot? Sau poate introducem din timpul facultăţii şi o disciplină, două, care să pregătească studentul şi pentru elaborarea lucrării de licenţă, vorbindu-i despre metode şi tehnici de cercetare? Sau poate rămînem la varianta „merge şi-aşa”? Nu ştiu, eu doar aştept, cu nedisimulată nerăbdare, anul universitar în care să revăd examenul de licenţă ca pe un moment util şi absolut necesar în evoluţia unui tînăr om. La întrebările de mai devreme n-am un răspuns „corect”, însă, de la o vreme încoace, am constatat că în forfota asta permanentă a găsirii formulelor ideale pentru examenele de capacitate/ bacalaureat/ admitere la facultate şi absolvire, a aflării cum trebuie să examinăm, am uitat ce anume examinăm. Lucrarea de licenţă – ca şi bacalaureatul, de atlfel – s-a transformat într-o formalitate ce trebuie îndeplinită şi în baza căreia se deschid porţile către o altă formalitate, masterul. Recent, prim-ministrul României ne-a arătat că, dacă ne dorim cu adevărat, porţile nu se vor închide niciodată.

Reclame