Despre oameni şi viermi

Am găsit o cutiuţă de carton pe care o făcusem eu pentru a pune acolo frunze uscate de lămîiţă. Mi-am amintit că am făcut cutia acum două veri, cînd încă nu mă mutasem din garsonieră în apartament, deci şi ceea ce conţinea trebuie să fi datat cam din aceeaşi perioadă, adică din toamna lui 2015. O cutiuţă banală, genul acela de lucruşor care stă sub ochii tăi, dar pe care nu-l atingi ani de zile pînă cînd te împiedici de el în căutarea a altceva. În fine, am luat cutia, am deschis-o şi, în loc de lămîiţă, erau acolo nişte nuci. Mici, rotunde, cu riduri adînci ca ale unui om bătrîn. Nu-mi puneam prea multe speranţe că sub coaja protectoare mă mai aşteaptă vreun miez, dar mi-am zis să le sparg totuşi, ca atunci cînd mă punea mama să sparg nuci pentru cozonacii de Paşti. Aşa că le-am luat în pumn şi le-am strîns pe rînd în dinţii zimţaţi ai cleştelui. Una, două, trei, patru, cinci. Toate bune, cu miezi crocanţi şi aromaţi. Din a şasea însă a început să se scurgă uşor, uşor un praf cafeniu şi, dintre firicelele fine s-a ivit un viermuşor, foindu-se parcă deranjat de zarva creată. În loc să-l strivesc între degete, cum am fost tentat, de altfel, m-am uitat îndelung la el cum se zvîrcolea nedumerit în faţa lumii ce tocmai i se deschisese şi cum încerca să se cufunde înapoi în miezul ăla făinos care fusese, pînă atunci, tot ceea ce cunoscuse. Sau poate ştia că există un afară către care putea tinde, dar, împăcat cu traiul său ferit de primejdii, nu s-a gîndit niciodată să se aventureze mai departe, rîcîind fără pauză în peretele nucii ca să iasă?

Ce caraghios aş putea părea aşa cum stau şi molfăi nişte miez de nucă şi, cu numărul din Dilema veche despre autosuficienţă lîngă mine, meditez asupra destinului unui viermuşor care acum, temător, s-a strîns în poziţia copilului şi stă neclintit. Şi îmi dau seama că trăim şi noi, ca viermuşorul din faţa mea, care refuză să se mai mişte, în propriile noastre nuci. Barem despre viermele ăsta nu ştiu nimic: dacă nu vrea să iasă afară din aroganţă, din neştiinţă, din laşitate, din nesupunere sau, însumîndu-le pe toate cele dinainte, din autosuficienţă. Dar despre oamenii care afişează, pe rînd sau deodată, ipostazele astea, aş putea, din experienţe personale, să spun cîte ceva. Bunăoară, aş putea vorbi despre cei care refuză să-şi recunoască greşelile şi cei care găsesc scuze acolo unde nu există. Sînt atitudini care trădează o autosuficienţă născută din incapacitatea asumării responsabilităţii. Aş putea vorbi despre cei care poartă mereu cu ei o pavază de care se folosesc cum ştiu ei mai bine atunci cînd sînt confruntaţi cu adevăruri care nu neapărat dor, ci care îi fac să se privească într-o oglindă a lucidităţii şi le arată un chip care nu le place. Între chipul de drept şi cel schimonosit stă laşitatea, frica de a citi semnele aşa cum le citesc ceilalţi şi înverşunarea de a le interpreta după bunul plac. Aş putea vorbi despre cei care îşi construiesc turnuri de fildeş, dar nu pentru a căuta un refugiu, ci, imaginîndu-se depozitarii cunoaşterii universale, pentru a privi dispreţuitor către ceilalţi şi pentru a-i mirui cu propriul venin pe cei pe care-i desconsideră. Trufia e o boală care, în timp ce-l macină pe suferind, loveşte şi în ceilalţi. Aşa că mai bine să dăm deoparte vălul autosuficienţei, să ne îmbrăţişăm defectele şi să ne iubim greşelile, căci ele singure, coborîndu-ne o treaptă, ne fac să urcăm două deodată. Cîte nu învăţăm păşind strîmb şi cîte nu ratăm din trufie!

Colcăie lumea de viermi. Îi găsim în universităţi – în profesorii care, la adăpostul unui titlu academic, îşi tratează cu dispreţ studenţii, în spitale – în medicii care se cred mici dumnezei şi se pun stăpîni pe vieţile şubrede ale pacienţilor, în parlament – în politicienii care ignoră voinţa celor care i-au numit acolo, în şcoli, în baruri, în biserici, în parcuri, peste tot. Autosuficienţa e ca o otravă, atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi, la fel cum şi automobilul e un pericol nu doar pentru şoferul stăpînit de alcool, ci şi pentru ceilalţi şoferi din trafic ori pietoni.

Dacă, la un moment dat, se sparge şi nuca în care trăim, să nu ne mire prea tare că mai există şi altceva dincolo de noi. Că mai există glasuri în jurul nostru care nu urlă, ci doar ne spun şoptit adevăruri pe care noi nu vrem nici să le vedem, nici să le auzim. Şi n-o să devenim mai deştepţi ignorîndu-le. Ignorîndu-le devenim pur şi simplu mai ignoranţi. Apleacă urechea şi ridică privirea! Fii bucuros că încă auzi şi că încă vezi şi lasă autosuficienţa celui care, într-adevăr, îşi este suficienţi sieşi. Dar cel ce le ştie pe toate n-o să-şi piardă vremea printre oameni.

Insuficient despre autosuficienţă

Îi compătimesc pe cei care nu sînt în stare să-şi recunoască greşelile cu demnitate, pe cei care găsesc scuze acolo unde ele nu există, pe cei care poartă mereu cu ei o pavăză de care se folosesc cum ştiu ei mai bine atunci cînd sînt confruntaţi cu adevăruri care nu neapărat dor, ci doar îi fac să se privească într-o oglindă a lucidităţii şi le arată un chip care nu le place. Dragii mei, neasumarea îndărătnică a propriilor neputinţe, opoziţia înverşunată, în ciuda absenţei oricărei circumstanţe atenuante, atitudinea rebelă şi jemenfişismul pseudo-doct sînt semne evidente ale alienării intelectuale, aşa să ştiţi! Trufia e o boală care, lovind în ceilalţi, ne macină pe noi. Aşa că mai bine îmbrăţişaţi-vă defectele şi iubiţi-vă greşelile, căci ele singure, coborîndu-ne o treaptă, ne fac să urcăm două deodată! Cîte n-am învăţat păşind strîmb şi cîte n-am ratat din trufie! Sînt atîtea glasuri în jurul nostru care nu urlă, ci doar ne spun şoptit adevăruri pe care noi nu vrem nici să le vedem, nici să le auzim. Şi n-o să devenim mai deştepţi ignorîndu-le! Ignorîndu-le doar devenim mai ignoranţi. Apleacă urechea şi ridică privirea! Fii bucuros că încă auzi şi că încă vezi şi lasă autosuficienţa celor care, într-adevăr, îşi sînt suficienţi sieşi. Dar cel ce le ştie pe toate n-o să-şi piardă vremea printre oameni.

10 pentru Hazaparu

Ce urăsc eu, nu neapărat în această ordine:

1.    Înmormîntările (alea cu bocitoare şi tot tacîmul);
2.    Plecările (deci şi gările şi autogările cam cu tot ce conţin acestea în materie de oameni şi comportamente)
3.    Autosuficienţa (proprie şi a celorlalţi);
4.    Jegul (la propriu şi la figurat) oamenilor;
5.    Abuzurile;
6.    Oraşul;
7.    Şefii;
8.    Pupincuriştii;
9.    Falsa modestie;
10.  Socializarea forţată.

Evident, aş putea continua.

Mi-ar fi fost mai simplu dacă leapşa primită de la Multzam s-ar fi referit la acele lucruri care îmi plac. Căutîndu-i pe cei care se mulţumesc cu puţinul îndestulător, trimit leapşa în această variantă către Laura Păuleţ, Maria Postu şi Mihaela Berneagă. Aşadar, „fără număr” pentru lucrurile care vă plac.