Profesor cu distincţie

Aprilie 2002. Cum priveşti dinspre catedră, în partea dreaptă, în prima bancă sînt eu, unul din cei vreo 50 de boboci care au ales, în vara anului 2001, să studieze jurnalismul. La catedră, Domnul Profesor nu stă locului defel, e cînd în picioare, cînd aşezat şi, fie că ne povesteşte despre limbile indo-europene, fie că ne vorbeşte despre manifestarea funcţiei poetice în discursul publicitar, îşi completează spusele cu exemple notate pe nişte pătrăţele galbene de hîrtie. „I like Ike. E şi fatic, şi poetic.”, spune plin de vervă. Mă las cuprins de entuziasmul care emană dinspre catedră, însă se pare că nu sînt suficient de pregătit şi pentru explicaţiile care însoţesc exemplul ales. În mintea studentului de anul I rămîn doar numele preşedintelui american şi acel slogan de campanie pe cît de simplu pe atît de captivant. Din fericire, discuţiile despre funcţiile limbajului aveau să revină, iar funcţia fatică, cea care mi-a dat niscaiva bătăi de cap în primul an de facultate, să devină un leitmotiv al întîlnirilor dintre mine, învăţăcelul, şi dl Dumistrăcel, Profesorul.

Septembrie 2007. Urc scările de la Institutul Philippide şi mă tot uit afară, prin ferestrele largi, gîndindu-mă ce să-i spun Domnului Profesor şi cum să-i cer să mă ajute. Am examenul de admitere la Şcoala Doctorală, iar domnia sa, ca urmare a unor hotărîri ministeriale – sau să fi fost unele la nivel de universitate? – nu mai poate coordona teze de doctorat. Mai am la dispoziţie un minut, sau poate două, dacă merg încetişor pe culoar, să găsesc nişte argumente convingătoare, dar mă trezesc deja bătînd la uşă şi recunosc vocea care mă invită înăuntru. Ştie de ce am venit şi fără să i-o spun, ceea ce, la drept vorbind, mă face să răsuflu uşurat. Ceremonios, ca întotdeauna, îmi arată teancul de cărţi de pe birou pregătit pentru mine. Aveam să-i cunosc mult mai bine decît o făcusem în facultate pe Malinowski, Bühler, Jakobson, Coşeriu şi alţii. Cînd revin, o lună mai tîrziu, ca să returnez volumele şi să-l anunţ de reuşita la doctorat, primesc în dar Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale, care include, pe prima pagină, următoarele cuvinte: „Domnului Adrian Hazaparu, tînăr prieten şi coleg, cu urări de succes în ce a început”. De fapt, nu ştiu sigur ce am început, dar mi-e frică s-o spun cu voce tare, pentru că am impresia că dl Profesor ştie mai bine decît bine, aşa că prefer să iau dedicaţia domniei sale ca pe o declaraţie de sprijin, semnată şi datată. Şi chiar asta avea să fie.

Octombrie 2010. Sînt la susţinerea publică a tezei de doctorat şi din comisie face parte, alături de profesorii Rodica Zafiu, Eugen Munteanu, Ilie Rad şi Dan Stoica, şi dl Dumistrăcel. După observaţiile din referatul privind teza, Domnul Profesor mă cheamă la prezidiu ca să-mi returneze ceva: una dintre lucrările de examen din primul an de facultate, notată cu „10 cu distincţie”. „Ştiam eu de ce o păstrez”, a spus atunci. După un zbor cu avionul cu o zi înainte şi copleştit de emoţii, e singura amintire clară pe care o am din ziua aceea şi-i mulţumesc Domnului Profesor pentru gestul său, unul, în citadela emoţiilor mele, de o duioşie aparte.

Mai 2014. Tot cu duioşie vorbeşte dl Dumistrăcel şi în ziua lansării volumului meu de debut, care, esenţial, i se datorează: fără rodnicele întîlniri avute cu Domnia sa, acest „pumn de curiozitate, receptivitate şi ambiţie”, cum m-a descris atunci Domnul Profesor, nu s-ar fi deschis.

***

Am evitat să scriu un text despre meritele profesionale ale Domnului Profesor – de altfel, cunoscute şi recunoscute – şi am preferat să ţes o poveste din întîmplări care, prin natura lor, nu pot fi menţionate în CV-ul unei persoane, dar care, prin intimitatea pe care o presupun, construiesc lumi inaccesibile celui care nu a fost martor direct. Nimeni, în afară de subsemnatul, nu ştie cu cîtă plăcere descifram la examenele de Discurs jurnalistic enunţuri aparţinînd discursului repetat, cum întorceam cuvintele cînd pe-o parte, cînd pe cealaltă, ca să le descos de sensurile şi să cos la loc altele noi, mînat de ideea inculcată de Domnul Profesor, că limba merită studiată pentru că e un organism viu, mereu în schimbare, dezvăluindu-se puţin cîte puţin, pentru ca atunci cînd ţi-a creat iluzia că ai înţeles-o să se închidă într-o nouă engimă. Nimeni, în afară de subsemnatul, nu ştie cum acel „10 cu distincţie” obţinut la primul examen cu Domnul Profesor m-a făcut să muncesc şi mai mult pentru cei care au urmat, să mă simt cumva special în faţa colegilor, părinţilor şi chiar în faţa oglinzii, dar, mai presus de toate, să mă simt apreciat. Am înţeles mai tîrziu ce se întîmplase de fapt, citind, în 2013, un interviu din Opinia studenţească, unde Domnul Profesor îşi exprima credinţa că „studenţii simt că îi apreciezi tocmai din cauză că vezi în ei ceva dintr-o vîrstă a ta”. În ceea ce mă priveşte, Domnule Profesor, v-aş putea răspunde, răsturnînd cuvintele, că şi profesorul ar trebui să simtă că studenţii îl apreciază tocmai din cauză că văd în el ceva din ce-şi doresc să fie o vîrstă a lor.

Anunțuri

La mulţi ani, dragi profesori!

Cică azi ar fi Ziua Profesorului. Am pus eu litere mari, dar nu vă imaginaţi că e mare scofală ziua asta. E cam cu o săptămînă înainte de salariu, acel salariu de sub 300 de euro din care în noiembrie va trebui să plătesc o taxă de 65 de euro la o conferinţă în Arad, transportul dus-întors şi cazarea pentru două zile acolo. Nu, nu poate plăti facultatea, pentru că „nu sînt fonduri”. Nu, nu interesează pe nimeni de unde voi plăti pînă la urmă sau cum o să drămuiesc banii din salariu care rămîn. Şi nu, şi nici eu nu mă hrănesc doar cu aer, în caz că vă întrebaţi. Dar puţini sînt cei care întreabă. Cei mai mulţi vor răspunsuri. De ce copilul meu x, y, z etc.? De ce nu publicaţi articole în reviste internaţionale, nu participaţi la conferinţe internaţionale etc.? Pentru că e costisitor şi pentru că am obosit. N-am nici 35 de ani şi am obosit. Iar de ziua asta mondială a profesorului, singurul cadou pe care pot să mi-l fac e o iluzie. Iluzia că va fi cîndva mai bine. Căci nu, nu mă hrănesc cu entuziasm, pe care mi l-a urat (cu sinceritate şi simpatie, cred) un fost student. Un „coleg de suferinţă” spunea doar că „nu am greşit decît ţara în care ne-am ales jobul ăsta”. Poate că da. În privinţa profesorilor (mai ales a celor tineri şi care au ajuns să facă meseria asta pentru că asta şi-au dorit!), ţara asta n-a făcut decît să le omoare fărîma de entuziasm care-i mai făcea să le pese de soarta învăţăceilor pe care-i au dinainte. Să nu credeţi că mă plîng, pentru că n-o fac. Am învăţat de mult că plînsul nu impresionează pe nimeni. Dimpotrivă. Plînsul te face slab, plînsul te face vulnerabil. Cel mult constat. La fel cum cum am constatat că ne ţinem orele într-o clădire a universităţii cu săli din ce în ce mai degradate (asta ca să folosesc un eufemism elegant!), din care catedrele lipsesc, geamurile şi uşa nu se închid, iar praful de cretă (pe care ţi-o aduci de-acasă) îţi arde gîtul pînă cînd nu mai poţi vorbi. Peste drum însă, la cîţiva paşi, aceeaşi universitate are însă şi săli care seamănă cu laboratoarele NASA din poze pe care le vedem pe Internet, cu birouri din lemn gros de stejar, perfect lăcuite, covoare pufoase, aer condiţionat şi sisteme multimedia, în care noi, profesorii, nu avem acces. Pentru noi nu sînt disponibile, nu sînt bani, nu sînt resurse. Deşi ne-am obişnuit să cerem, din păcate, ne-am obişnuit nici să nu ni se dea. La mulţi ani!

Şase ani

WordPress m-a anunţat astăzi că blogul meu a împlinit lăudabila vîrstă de şase ani şi, dacă avem în vedere dinamica mediului virtual, epitetul pe care l-am folosit nu mi se pare o exagerare. Şase ani în care am descoperit, „la celălalt capăt al Internetului”, oameni cu care împărtăşesc idei şi idealuri pe care nu le-am regăsit de multe ori în oameni care s-au situat, cel puţin din punct de vedere spaţial, mult mai aproape. Am descoperit, desigur, şi oameni care, întrucît n-au găsit pe pagina mea de Impresii scoase la mezat nimic care să le fie pe plac, au lăsat la plecare cîteva mizerii, pentru că ştim că omului nu-i place să treacă prin viaţă neobservat. În orice caz, revenind nostalgic asupra unora dintre textele mele de-aici, mi-am dat seama că, recitindu-le, chiar şi pe cele mai de la începutul saltului meu în blogosferă, retrăiesc cu o acurateţe care mă sperie sentimentele care m-au făcut atunci să înşir într-un spaţiu virtual stări, emoţii, senzaţii, gînduri. Nu ştiu dacă blogul ăsta o să apuce majoratul (speranţa sa de viaţă nu e direct proporţională cu speranţa de viaţă a proprietarului iluziilor şi viselor scoase la mezat aici!), dar eu aş vrea să apuc ziua în care să mă întîlnesc cu cîţiva oameni care mi-au fost şi încă-mi sînt nişte formidabili parteneri de dialog aici, fără să ne fi văzut vreodată sau să fi schimbat vreo vorbă, cum s-ar zice, faţă în faţă. Pînă atunci, le mulţumesc nu doar pentru bunăvoinţa de-a mă citi, ci şi pentru răbdarea pe care mi-au arătat-o atunci cînd eu nu mai aveam răbdare.

Poem digital

Am avut cea mai frumoasă aniversare a Zilei Mondiale a Poeziei. Pentru cei care n-au poposit ieri pe-aici, provocarea a fost să contribuim, cât mai mulţi dintre noi, cu câteva versuri pe care le aveam la îndemână, din diverşi autori. Ne-am amintit de Edgar Allan Poe, Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Traian Coşovei, Nichita Stănescu, Ivcelnaiv, Dmitri Miticov, Iulian Tănase, George Bacovia, Lucian Blaga, Amalia Bautista, Charles Baudelaire, William Shakespeare şi Paul Eluard.

Au contribuit Adriana Zăvoi, Andrei Stipiuc, Geanina Petrucă, Tru Noiz, Diana Gradu, Alexandra Filip, Cristina Floroiu, Laura Păuleţ, Georgiana Muşat, Oana Vidal, Ştefania, Loredana Schipor, PM, Alina Agafiţei, Elena Bejinariu, Diana Mihai, Loredana Gavrilaş şi moi şi a rezultat următorul poem digital:

9.00
But our love it was stronger by far than the love
Of those who were older than we —
Of many far wiser than we —
And neither the angels in heaven above,
Nor the demons down under the sea,
Can ever dissever my soul from the soul
Of the beautiful Annabel Lee

9.36
La apusul soarelui, mi s-a spus,
Trebuie să-mi tai venele.
Acum e abia prânzul,
Mai am de trăit câteva ore bune.

10.19
în seara cînd tu umfli cozonacii
o să mă vîr pe horn ca să-ţi ling cracii
pudraţi cu zahăr candel şi fistic
şi-o să-ţi extrag stafida din buric

10.38
După spectacolul de la circ,
mi-am dat seama cît de greu e să organizezi haosul
şi aproape imposibil să-i găseşti un nume.

10.50
Un orizont pierdut, cu buze roşii
sărută-n creştet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
şi mor în primăvară ofticoşii…

10.58
Și-am rămas în turnul gotic
Turnul celor trei blazoane
Al Iubirii,
Al Speranței,
Și-al Credinței viitoare..
Și-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.

11.50
C’est là que j’ai vécu dans les voluptés calmes,
Au milieu de l’azur, des vagues, des splendeurs
Et des esclaves nus, tout imprégnés d’odeurs,
Qui me rafraîchissaient le front avec des palmes,
Et dont l’unique soin était d’approfondir
Le secret douloureux qui me faisait languir.

14.51
Regarde en ton miroir et dis à ce visage
Que le temps est venu d’en créer un si bel
Car si tu ne refais cette divine image
Tu frustreras le monde et l’espoir maternel

15.29
dulcegăria, manifestată prin exces de hi hi hi, sufleţel
mi, mi, mi, pusy, ursuleţ, ciorbiţă… ca orice zăhărel
te amăgeşte cu noi diminutive prinse în al iubirii buchet
până-ntr-o zi, când aflaţi că relaţia suferă de diabet

15.50
Dar ştie cineva-ncotro pornim?
Să scotem bucuria din tainițele sale,
Aflată-n noi, pe care o pitim
Cum își ascunde pomul rădăcina?
…Sau vom urma mereu această cale?

19.52
Veniţi mai aproape! – Şi cel care are
urechi de-auzit să audă:
durerile nu sînt adînci decît atuncea cînd rîd.
Să rîdă deci astăzi în mine
amarul
şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în nori!

19.53
Al cabo, son muy pocas las palabras
que de verdad nos duelen, y muy pocas
las que consiguen alegrar el alma.
Y son también muy pocas las personas
que mueven nuestro corazón, y menos
aún las que lo mueven mucho tiempo.
Al cabo, son poquísimas las cosas
que de verdad importan en la vida:
poder querer a alguien, que nos quieran
y no morir después que nuestros hijos.

20.04
M-am ridicat, am deschis geamul
și m-am aruncat în noapte
ca un avion de hîrtie micuț
care coboară în cercuri,
scăpat din mînă de un copil
de la etajul trei.

20.50
„Cineva trebuia să le dea o lecție celor care nu cred în crime perfecte”, îi spunea Best Sailor Moirei.
Louisa Brannigan nu putea trece cu vederea dispariția misterioasă a unui porc.
Nu departe de piață unde poeții obișnuiesc să își strige disperarea pe mai multe voci, detectivul Nindsay Boxer și Women’s Murder Club investigau cîteva morți inexplicabile la un spital din San Francisco, încercuit de briza oceanului.
„Uneori n-e foarte dor de București, de strada Alexandru Donici, colț cu Vasile Lascăr, unde aveam o iubită superbă, care m-a părăsit de-ndată ce m-am căsătorit cu altă iubită superbă”, își rememora Best Sailor, în tăcere, eșecurile lui spendide.
Peste drum, Galaxia Iubitelor de Fum și Piele deveneau un cîmp de luptă înflorit luat în stăpînire de puterile întunecate ale lui Jacen Solo.

21.19
De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme.

21.38
Primăvară…
O pictură parfumată cu vibrări de violet.
În vitrine, versuri de un nou poet,
În oras, suspină un vals de fanfară.

21.50
e suis la plaie et le couteau !
Je suis le soufflet et la joue !
Je suis les membres et la roue,
Et la victime et le bourreau !

23.37
Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Si privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciorcârlii.

Nuca e miezul tortului

Happy birthday!

Întîi şi-ntîi e nevoie de-un prilej, deşi, cînd e vorba de dulciuri, acestea (prilejurile, vreau să zic) par să se ivească neaşteptat de repede. În fine, să zicem că prilej avem. Ne mai trebuie, evident, blatul de tort. Cum n-am cuptor, lucrurile sînt mai simple: se ia de la supermarket. Vouă, dacă aveţi cuptor, v-aş sugera să vă complicaţi niţel şi să puneţi mîna să faceţi voi înşivă blatul. Altă treabă, dar şi alt gust! Cum ziceam, cu blatul făcut, ne apucăm de creme. Trei la număr, ca să pară mai elaborat şi ca să vă impresionaţi prietenii atunci cînd le explicaţi reţeta.

Aşadar, începem cu o cremă de iaurt cu miez de nucă. Ne trebuie 250 ml iaurt, 3 linguri de zahăr, scorţişoară, 3 linguri de miez de nucă prăjit şi apoi măcinat, esenţă de migdale. Amestecăm tot, adăugăm un pliculeţ de gelatină (rehidratată şi încălzită) şi dăm la rece. În principiu, cam jumătate de oră, cît i-ar fi luat blatului vostru să se coacă sau mie să-l cumpăr pe-al meu de la supermarket.

Pentru cea de-a doua cremă ne trebuie nucă (patru linguri de miez de nucă, prăjit şi măcinat, ca mai sus), jumătate de pachet de unt, 100 grame de zahăr pudră, o linguriţă de ness şi un gălbenuş de ou. Frecăm bine untul cu zahărul sau (dacă există) punem mixerul să facă treaba asta. Adăugăm apoi ce-a rămas: gălbenuşul, nessul şi miezul de nucă. Amestecăm cu încredere şi, din mimetism, dăm, din nou, la rece.

Zic să pornim şi plita totuşi, dacă vrem măcar să mimăm că am fi, cît de cît, bucătari. Punem acolo pe un ochi o cratiţă mică şi amestecăm următoarele: două linguri zahăr, două linguri făină, un gălbenuş, 250 ml lapte, un pliculeţ de zahăr vanilat şi o linguriţă de ness. Amestecăm mereu pînă cînd obţinem o cremă destul de densă. O lăsăm puţin la răcorit şi adăugăm un sfert de pachet de unt (sau margarină, dacă o suportaţi). Iar amestecăm, pînă cînd constatăm că untul s-a topit şi, evident, dăm la rece. Şi-uite aşa am obţinut şi cea de-a treia cremă.

În mijlocul primei felii de blat punem un castronel de plastic cu gura în jos şi acoperim spaţiul rămas liber cu cea de-a treia cremă. Dăm castronul deoparte şi acea porţiune de blat (adică mijlocul, miezul) o acoperim cu cea de-a doua cremă, cea cu nucă şi ness. Aşezăm deasupra cea de-a doua felie de blat, pe care o acoperim cu prima cremă. În sfîrşit, punem capac cu cea de-a treia felie, pe care o acoperim cu o glazură de ciocolată. Se decorează, după priceperea fiecăruia, cu pastă de migdale.

Se ispitesc toţi cei peste 400 de prieteni din lumea virtuală de pe Facebook şi se consumă alături de cîţiva din lumea reală.

La mulţi ani?

28…

de ierni friguroase, de responsabilităţi noi, de procente tăiate din salariu, de prieteni care mi-au trimis mesaje de felicitare, de persoane cărora nu le răspund la telefon, de gînduri negre şi tot atîtea luminoase, de zîmbete forţate şi tot atîtea sincere, de fapte bune, de motive să le mulţumesc unor oameni, 28 de ani.

Aş zice că azi aş putea să mă bucur. Aşa, fără motiv.