Dor de-o coţcă, bunicule!

103_4713
Jeu du moulin, bunicule!

Am găsit ieri într-un magazin de vechituri un joc de societate care se cheamă Moara. Era într-o cutie jerpelită şi cu instrucţiunile în franceză, dar l-am cumpărat fără să stau pe gînduri, pentru că mi-a amintit de bunicul meu. El m-a învăţat cum se joacă moara, chiar dacă la ţară jocului i se spunea coţca şi, ca să-ţi baţi adversarul, trebuia să obţii un car (trei piese aliniate) sau o moară (două rînduri de trei piese aliniate, dintre care una mobilă, trecînd dintr-un car în altul). Jocul standard are 9 piese de jucător, dar noi jucam şi cu 12, care era un fel de expert level. Dar textul ăsta nu e despre regulile de la moară, ci despre cum, în zilele ploioase de vară sau cele geroase de iarnă, după ce ni se învineţeau nasurile de la atîta săniuş, ne strîngeam în casă la o coţcă. N-aveam nici tablă frumos desenată, nici piese care să se potrivească perfect pe desen, dar bunicul era un maestru al improvizaţiilor şi găsea întotdeauna soluţii: o bucată de PFL adusă din şură devenea tabla de joc, o bucată de cretă desena pe ea schema, iar adversarii aşezau pe tablă, spre necazul bunicii, grăunţe de pe un păpuşoi şi boabe de fasole furate din lădoiul cu cereale. Ca amfitrion, bunicul juca şi prima rundă şi avea şi dreptul la prima mutare. După mai multe mutări, cu mîna tremurîndă, punea degetul mare şi aspru pe boaba de porumb şi-ţi dădea lovitura de graţie: “Car!”, îl auzeai spunînd rar şi apăsat, deşi vedeai şi tu asta pe tabla de joc. Cînd făcea şi cîte-o moară, ştiai că soarta ţi-e pecetluită. Ne lua pe toţi patru la rînd, ne bătea pe toţi şi, cînd se plictisea, ne lăsa să cîştigăm. Rare asemenea biruinţe! Cînd jucam numai noi, băieţii, cel care-l bătuse pe bunicul la coţca era, fără doar şi poate, cel care deschidea jocul, avînd deja cîştigat respectul celorlalţi. Dar bunicul făcea în aşa fel încît să nu fi rămas nici unul dintre noi fără să-l fi bătut şi să ne simţim fiecare în parte cocoşi pentru cîteva ore, pînă cînd soarele alunga norii şi-o tuleam din nou afară, la fotbal sau la sanie.

Mergînd ieri spre casă, bucuros nevoie mare de achiziţia făcută, mi-am dat seama că, de cînd bunicul s-a prăpădit, n-am mai jucat coţca. Dar, dacă ar fi trăit şi m-aş fi dus cu jocul ăsta cu aer franţuzesc la el, sigur mi-ar fi spus că mă cuconesc şi m-ar fi trimis la lădoi să aduc nişte fasole şi nişte grăunţe de păpuşoi.

PS: Iată şi regulile, din Dicţionaru limbii româneşti, 1939

Un joc în doĭ care consistă în mutarea unor bobĭ orĭ discurĭ de lemn orĭ monete pe laturile și liniile diagonale și perpendiculare a treĭ pătrate saŭ dreptunghĭularĭ desemnate unu într´altu. (Cînd reușeștĭ să așezĭ treĭ bobĭ pe o linie, cîștigĭ un punct și mănîncĭ (ĭeĭ) un bob al adversaruluĭ, ĭar cînd reușeștĭ să aĭ doŭă asemenea liniĭ paralele cu cincĭ bobĭ așa în cît mutînd bobu cînd pe una, cînd pe alta, și decĭ așezînd mereŭ cîte treĭ pe o linie, atuncĭ se numește morișcă, și adversaru e perdut, că-ĭ mănîncĭ toțĭ bobiĭ.

Dor de mamă

Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată melodia asta, dar eu de fiecare dată cînd o ascult mă gîndesc la bunica. Parcă o şi văd aievea, pipernicită, cu baticul ei cafeniu ce lăsa să se vadă o faţă rotundă şi mică, brăzdată de cute, gura ei mică şi buzele subţiri, vara arse de soare, iar iarna vineţii de frig. Eram mici cînd s-a prăpădit, să fie 20 de ani toamna viitoare, dar povestea pe care ne-o spunea cîteodată seara sau în zilele de sărbătoare – cînd ea avea mai mult timp să stea printre noi şi aveam şi noi mai multă răbdare cu bătrînii – despre o copilă mărunţică ce a rămas orfană pe la cinci-şase ani mi-o amintesc şi-acum. Mi-o amintesc pentru că povestea aceea venea întotdeauna cu lacrimi pe care noi nu le înţelegeam, căci nu înţelegeam că povestea aceea era a ei, orfană ce-ntr-o neagră zi s-a trezit că tînăra (avea 25 de ani, din ce ne spusese) şi frumoasa ei mamă fusese răpusă de o boală căpătată după perioada grea de după primul război mondial. „Mama de-a doua oară” făcuse din ea o slujnică: trebuia să vadă şi de treburile case, şi de fraţii şi surorile vitrege, mai mici. Măritişul n-a scăpat-o nici de muncă, nici de îngrijit copii, iar la vremea cînd ne spunea nouă povestea ei avea 15 nepoţi şi vreo 10 strănepoţi. Cînd noi ne supărăm definitiv din pricina unor neînţelegeri mult prea mărunte, ea a avut puterea să-şi ierte mama vitregă pentru copilăria chinuită şi, cînd s-au revăzut în Larga Dofteanei mulţi ani mai tîrziu, au plîns şi s-au îmbrăţişat ca o mamă şi-o fiică adevărate.

Melodia de care vă pomeneam la începutul textului îmi aminteşte, de fiecare dată cînd o aud, de bunica; şi mi-e ciudă că ştiu numai frînturi din povestea ei tristă – numai frînturi pentru că au trecut mulţi ani de-atunci, dar şi pentru că sînt convins că ne-a spus numai partea pe care minţile noastre de copii o puteau pricepe şi inimile noastre gingaşe o puteau simţi. Am crescut cu toţii de-atunci, ni s-au copt şi minţile şi ni s-au întărit şi inimile, dar am rămas fără povestitor. Fără povestitorul care iarna ne aducea din odăiţă cornuleţe cu magiun şi miez de nucă, mari cît pumnişoarele noastre de copii şi petrecute prin zahăr parfumat cum nu-mi amintesc să fi fost altul. Fără povestitorul a cărui bunătate simplă n-am mai întîlnit-o în oameni. Fără povestitorul a cărui zi de naştere era cîndva prin ianuarie, dar, pentru că nu-i plăcea să fie în centrul atenţiei, aşa cum ne place nouă atunci cînd apare acest prilej, nu ne-a spus niciodată cînd anume, zicînd doar că nu mai ştie dacă data se stabilise după calendarul cel vechi sau cel nou.

La bunica în casă nu exista nici casetofon, nici televizor. Dacă ar mai fi trăit, i-aş fi cumpărat un CD Player şi i-aş fi făcut cadou melodia care-mi tot aminteşte de ea. I l-aş fi dat cîndva în perioada asta şi cred că i-ar fi făcut bine.

Pagini rupte dintr-un jurnal de dor

Mi s-a spus „Buen viaje!”
Număr cu înfrigurare ore care nu mai vor să treacă. E iarăşi unul dintre acele prilejuri în care noţiunea de timp mă macină cu relativismul ei. De cele mai multe ori însă, schizofrenia astă mă prinde pe la înmormîntări sau, oricum, ocazii, în esenţa lor, nefericite. Numai atunci stau agăţat de acele ceasului, într-o joacă incertă, cînd înainte, cînd înapoi. Să văd cum se termină. Într-un punct mort, fireşte, deşi mă prefac întotdeauna că habar n-am dinainte care o să fie finalul. Am schimbat atîtea mijloace de transport în comun încît aş putea să afirm, în starea de prăbuşire fizică în care mă aflu, că am zburat cu trenul, iar că avionul a tras în Gara de Nord. Seara tren, vreo şase ore. Pălăvrăgit – deşi n-aş fi avut voie, din raţiuni de odihnă – alte cîteva ceasuri, tot vreo şase. Dimineaţă, tramvai, blat, vreo 4-6 staţii. Moment de respiro. Creieri atrofiaţi de teama unei amenzi. Noroc cu şapca, nu se vede mai nimic. Piaţa Unirii. Despărţire. Bilet de autobuz, linia „expres”, 7 lei. Aeorport Otopeni. Henri Coandă. Şapte ore de aşteptare, şapte covrigi. Aşa mi-am promis. Undeva am greşit numărătoarea, rămăsesem cu unul. Diferenţă de fus orar? Încă nu, totuşi. Telefon sinucigaş. Nu-i fac această plăcere, îl omor eu. M-am omorît, în fapt, pe mine. Roaming neactivat, deja mi-s în Barcelona. Ce-nseamnă din oră-n oră? Am pierdut autobuzul. Articulat, că celelalte nu duc unde vreau eu. Ezit. Evident, nu pot rămîne aici. Indicaţii, sugestii. În spaniolă. Nu ascult nimic în afară de melodia cuvintelor. De ce-am plecat, de fapt, acum patru ani? Găsesc motive şi mi-e ciudă. Rămîn cu o hartă în mîini. Cadou. Nu cobor unde mi s-a spus, Plaza España mi se pare mai nimerită. Metrou. Străzi largi, promenade. Dialog româno-catalano-castilian: „Hola, he vorbido con algu en el aeropuerto….”. Mă corectez. De la capăt. Estació de Barcelona Sants. Monede. Telefoane, nervi răsuciţi la maxim. Mă gîndesc la ţărăncile care-şi spală ţoalele pe gîrlă şi le storc în forţă, prin răsucire. Capul meu e un covor făcut grămadă. Izbîndă. Promisiuni gratuite. Din nou aşteptare, din nou tren. Două ore. Urmează Lleida Pirineus.

Barelona Sants – Lleida Pirineus. Salida: 22.00. Llegada: 00.15
Timpul, din nou. Iluziile şi obsesiile mele s-au strîns în aceeaşi clepsidră. Două ore nu pot fi alungate pe geamul trenului. La urma urmei, nici n-ar fi legitim, poate unii oameni adoră ceasurile petrecute în glăsuirea trenului pe şine. Să decidem care or fi nebunii. Aparent şi normativ, spaţiul şi timpul nu-s din plastilină. Şi totuşi, amintirile prăfuite s-au scuturat singure de colbul uitării şi s-au năpustit asupra retinei. Trag şapca mai pe ochi, intimitatea ardorii nu poate fi maculată într-o gară, doar dintr-o slăbiciune. Nervi, muzică, imixtiuni. Doi adolescenţi, români. Un buric pîndeşte de sub o bluză fără stare. Iritare. Mă tulbură din nou uşurinţa cu care unii găsesc vulgaritatea drept dezinvoltură. Unghiile apasă căştile în urechi, cît mai adînc. „Los pájaros no pueden ser enjaulados”. Cît mai înspre timpan. Şi cum fac să-mi anulez simţurile? Conversaţie telefonică alături. „Patatín, patatán”. Zău că mi se par mai fireşti decît „Bla, bla, bla”. Manresa. Aici am stat, cîndva, o jumătate de oră, aşteptînd un tren. Acel cîndva parcă s-a consumat ieri, iar jumătatea de oră s-a dilatat cît să acopere o veşnicie. Românii mei mănîncă în vagonul-restaurant de alături şi se ghiftuiesc cu Cola. Mi i-am asumat fără tăgadă, deşi îmi par gălăgioşi şi lipsiţi de maniere. Nimeni nu-i analizează, suspect, în afară de mine. De fapt, controlorul parcă şi-a arătat şi el nemulţumirea. Se cunoşteau, mi-am zis. Complicitatea, oricît de discretă, e trădată de priviri. Cu siguranţă nu e prima dată cînd străbat acest drum împreună. Barcelona – Manresa – Lleida Pirineus. Mă hrănesc cu deliciul de a nu fi developat întocmai unei fotografii. Mi se vorbeşte în catalană, răspund monosilabic, nu vreau să mă dezvălui. Sîngele meu e ceva între vulnerabilitatea cernelii simpatice şi imuabilitatea răcelii unei reptile. Încă. În gara din Lleida mă abandonez ca un fluture firav într-o pînză de păianjen elaborată îndelung. Patru ani s-au comprimat imperceptibil, mă predau, năpădit de amintiri. Absorb, bulimic, tot. Nici n-am plecat. Sînt gata să păşesc. Lleida.

Lleida mea

Aţi ieşi(t) vreodată – într-un act deliberat – dintr-o încăpere caldă, în frigul iernii, neîmbrobodiţi, ori în ploaia rece dintr-o seară de toamnă? Fără teama insanităţii, prudenţa expunerii, ori interesul pentru eludarea oprobriului? Dezgoliţi de meschinării, bravi şi sinceri? Fără alte deşertăciuni?

Nu, Lleida nu încurajează exerciţii exhibiţioniste. Lleida doar demonizează simţurile într-atît încît te hazardezi la jocuri funambuleşti cu tine însuţi. În vecinătatea confortabilă a alienării laşi garda jos, renunţi la vigilenţă şi te mîngîi cu bucuria anonimatului. Dacă vreţi, găsiţi aici discreţia unei camere de bordel respectabil, cu Lleida amanta care ştie întotdeauna ce vrei, cît stai şi cînd revii. Pe mine m-a întîmpinat cu ce ştia că-mi place mai mult. Străduţe înguste, cît să-i forţeze pe oameni să-şi zîmbească atunci cînd se întîlnesc, în încercarea de a-şi face loc de trecere. O melodie amăgitoare a cuvintelor rostite complice în spaniolă. Un soare care să mă învăluiască, ştiindu-mi hachiţele siderale. Mi-au fost drog şi suficiente. Fericirea frugală e singura care poate mîntui omul de păcatul existenţei, al curgerii, al timpului. În Lleida vînătoarea de efemeride ia sfîrşit; stare abulică autoindusă.

Aţi ieşi(t) vreodată – într-un act deliberat – dintr-o încăpere caldă, în frigul iernii, neîmbrobodiţi, ori în ploaia rece dintr-o seară de toamnă? Fără teama insanităţii, prudenţa expunerii, ori interesul pentru eludarea oprobriului? Dezgoliţi de meschinării, bravi şi sinceri? Fără alte deşertăciuni?
De nu, prin Lleida să nu treceţi.

Despre lucruri mărunte
Frumuseţea unui oraş nu stă în opulenţa impregnată în fiecare colţ de bulevard, la fel cum nici frumuseţea unui text nu stă în calofilie. Accesele de reducţie ale unora sînt alarmante: iubesc un oraş aşa cum iubesc o haină şic. Lleida n-are răbdare cu astfel de ageamii. Îi tratează, dintru început, cu miros greu, înţepător. Îi claustrează, forţîndu-i să-şi găsească alinare în mărunţişuri, îi injectează sistematic cu o doză de ignoranţă. „Nimic de făcut, nimic de agreat, nimic… nimic… nimic”. În faţa lor, oraşul se consumă abuziv, într-o formă precară de ataşament. În afară de cele cîteva „repere turistice”, de altfel bagatelizate prin expunere şi recomandări excesive, Lleida se întinde nud la picioarele vizitatorilor. Le acceptă paşii grăbiţi, de la Seu Vella înspre Gardeny şi înapoi, pe Calle Mayor, pentru cumpărarea de suveniruri şi alte marafeturi. Aparent, oferta a rămas aceeaşi, la a doua mea sosire pe tărîm spaniol. Totuşi, Lleida, într-o curgere de patru ani, şi-a mai ostoit din pasiuni. La universitate abia dacă se mai fumează ţigări, nici vorbă de altfel de „fumuri” mai îndrăzneţe, laboratoarele de la Comunicare stau mai degrabă în întuneric. Nu regăsesc studenţii agitaţi pe care-i lăsasem în urmă. Anticipasem, dar n-am frînt iluzia decît în faţa confirmării. „Tinerei generaţii” i-am rezervat doar o arcuire de sprînceană. O să priceapă. Secunde de meditaţie. Revenirea într-un loc căruia simţi că îi aparţii şi de care ai fost rupt e act masochist. Îţi dăunează şi-ţi place. Am revenit. Acum nu mai descopăr. Doar constat. Lleida de acum e compusă din contraste şi analogii, după un reper, al meu. „Înainte… acum….” Acum, exceselor catalaniste nu li s-a putut sustrage nici un loc public. Acum, la Hostal Mundial am primit o cameră fără fereastră. N-am reuşit să-mi întîlnesc vechii prieteni, deşi ne-am imaginat pe toţi, în jurul unei mese, developîndu-ne istoriile personale. Cred, de fapt, că nu ne-am fi spus nimic, ci ne-am fi sorbit berea şi ne-am fi savurat ţigările, în tăcere. Şi ne-am fi despărţit fără să ne luăm la revedere. Doar ca să ne fie dor.

PS: amintirile sînt de-acum şase ani, dar la fel de vii ca şi cum spre Lleida m-aş fi pornit ieri.

Amintiri din bancă

Am avut astăzi o restanţă. Cum erau doar trei studenţi într-un amfiteatru de aproximativ 200 de locuri, am avut posibilitatea (şi de timp, şi de spaţiu) de a mă plimba printre bănci şi de a citi ce, ani de-a rîndul, diverse generaţii de tineri au lăsat înscris pe lemnul care le-a sprijint cîndva coatele şi unora şi capetele. Pentru că unele înscrisuri erau prea lungi (pesemne note de curs), iar altele puţin lizibile, le redau mai jos pe cele pe care-am apucat să mi le notez din primul rînd de la fereastră.

În prima bancă a poposit o filosoafă sau filosof: „Love has nothing to do with happiness”. Apoi două ameninţări (?) cu moartea (?): „Mârţu [semnul crucii]” şi „Blumi [semnul crucii]”. Mai încolo, în coadă cu o inimă străpunsă de-o săgeată stătea scris „Plictiseală”. Apoi un dialog: „I miss highschool!” şi „I totally feel you”. Într-una din bănci cineva a ţinut să-şi imprime fericirea pe lemn: „I’m going to America!!!”. Mai încolo un agramat sau, bănuiesc eu, o agramată: „Culcăte! Urâtule!”. Mama ei de cratimă! Altcineva avertizează: „Nu veniţi la Jurnalism! Cheltuiţi ani şi bani degeaba!”. Declaraţii de dragoste în italiană: „Te amo!”. Altcuiva îi arde de jurnalism cetăţenesc şi-şi scrijeleşte pasiunile care-l mistuie: „Jurnalism 2.0”. Careva sigur a ascultat muzică pe-aici: „One day, baby / We’ll be old…”. „Fuck school”. După celebra replică o dăm din nou pe filosofie: „Nici să nu iubeşti, nici să nu urăşti (Schopenhauer)”. Plictiseală la examen şi constatări stranii: „Nu ştiu nimic şi totuşi ştiu”. Apoi din seria de întrebări care nu se pun niciodată profesorului, dar se scriu pe bănci – „Mai ai de mîncat kkt?”. Unii au ajuns la dipserare: „Putrezim în facultate!”. Alţii plîng după mami: „Vreau acasă!”. Resemnare: „Same shit, different day.”

La următoarea restanţă am să-mi fac timp şi pentru al doilea rînd de bănci.

Vorba de duminică (XL)

„Nici eu nu ştiu cum e mai bine: să uit sau să ţin minte? Să las rănile în pace sau să le zgîndăresc? Să fug de stafii sau să mă împac cu ele? Să iert sau să nu iert? Timpul meu e lung şi leneş, se întinde de la o zi la alta ca o peltea lipicioasă, aşa că, în atîta singurătate, ba încerc să curăţ trecutul, să scap de păcate şi nenorociri, ba mă afund în torentul întîmplărilor vechi, unde rîsul şi plînsul se înfruntă, unde vinovăţiile se împletesc. În nopţile cu insomnii, cînd stau cu ochii în tavan, negurile mă învăluie, mă iau prizonier. Atunci îmi amintesc totul pînă la ultimele detalii, rup coaja rănilor şi-mi înfig unghiile în carnea sîngerie de dedesubt, sînt vizitat de cîţiva strigoi, cei care m-au urmărit întreaga viaţă, nu iert pe nimeni şi nimic, nu cerşesc indulgenţe şi nici nu dăruiesc (…).”

Filip Florian, Toate bufniţele, 2012

Vorba de duminică (XXVI)

„În nu puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, pînă ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai tîrziu, tîrăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urît” (Octavian Paler, Deşertul pentru totdeauna, 2005)

Cine nu mai are bunici… să-i viziteze!

Drumul către cutia amintirilor

De-o vreme, tot privesc înapoi. Nu cu regret, ca şi cum aş fi făcut ceva greşit, ci mai degrabă însoţit de-o curiozitate ce parcă mi-a lipsit atunci cînd aş fi avut nevoie de ea. Privesc înapoi nu către mine, cel de acum, ci către locurile unde copilăria mi-a fost mai dulce ca mierea în fagure: în  ograda bunicilor, unde, întins pe pietre la soare, ca o mică şopîrlă, îmi încărcam bateriile pentru şotiile ce urmau. Săptămîna trecută m-am regăsit în aceeaşi ogradă, dar fără chef de-a sta la soare, ci căutînd cu disperare umbra cea mai deasă. De acolo, la adăpostul răcorii, am privit înapoi către scumpii bunii mei şi am rămas întrebîndu-mă dacă eu încă sînt al lor aşa cum mi-au fost ei mie ai mei. Cu creionul minţii repede le-am redesenat chipurile, însă n-am reuşit să le dau şi glas, ca să pot auzi, din gura lor, convingător, că da şi că de acolo de unde-or fi mă văd şi mi-au înţeles absenţa de aproape cinci ani. Aşa că i-am căutat acolo unde i-am lăsat şi la ultima noastră întrevedere, cînd le-am spus, în gînd, că dorul de ei n-o să-mi treacă niciodată. Mi s-a părut atunci că simt cum se bucură de lumina pe care le-am adus-o şi cum chipurile lor şterse îşi recapătă contururile de odinioară, în amintiri atît de vii încît, în alte circumstanţe, m-aş fi bănuit că mi-am pierdut minţile, vorbind sau umblînd în dodii. În cîteva secunde, am întors înapoi ani pe care nu mi i-aş mai fi dorit să fi trecut şi care m-au purtat unde n-aş fi gîndit niciodată că n-aş fi vrut s-ajung.

Mi-am amintit cum ne făceau cu mîna de fiecare dată cînd plecam de la ei, din faţa porţii pînă la colţ la tanti Aurica, unde maşina noastră nu se mai vedea. Sărmanii, cu oasele grele şi bolnave, îşi sprijineau cotul mîinii drepte în palma făcută căuş a mîinii stîngi, ca să ţină pasul cu noi, zburdalnicii, care dădeam din mîini neîncetat. Mi-am amintit de o copilărie parfumată şi al cărei miros încă se mai păstrează în odaia cea mare, unde n-aveam voie decît însoţiţi, ca să nu facem stricăciuni, că în rest ne furişam singuri, în cămara unde găseam întotdeauna canta plină cu apă proaspătă şi boţul de brînză aburindă, prins mereu lîngă ciur, în lada cu aşternuturi curate şi scăldate în parfum de brad, în şopru, unde era tejgheaua pe care bunicul găsea întotdeauna cîte ceva de meşterit sau în lădoiul cu făină, unde se chinuia bunica să ţină capacul ridicat şi să strecoare făina pentru mămăliguţă sau să dea mîncare la păsări…

Aş fi rămas aşa, agăţat de gardul cimitirului, cu amintirile inundîndu-mă în soarele dogoritor dacă suflu-mi, ca un şarpe viclean, nu mi s-ar fi încolăcit fix în gît, refuzînd să mai iasă afară fără ca să eliberez şi cele două lacrimi reţinute bărbăteşte într-un colţ de ochi. Aşa că am plecat. Am plecat însoţit de liniştea lor, linişte care m-a însoţit întotdeauna: liniştea lor din timpul vieţii cînd, aşezaţi pe prispă sau în casă, pe pătuţ, rosteau cuvintele măsurat, cam cîte credeau ei că ar fi necesare, iar apoi se scufundau într-o tăcere pe care noi, copii, o puneam pe seama bătrîneţilor lor sîcîitoare; liniştea lor din timpul ăsta etern al morţii cînd ei continuă să îmi vorbească, tot în cuvinte puţine, dar parcă mai de preţ ca oricînd. Caut să-nvăţ din liniştea lor, să o deprind, să o vorbesc şi eu. Şi cum lecţiile sînt abia la început, cred că tot ce trebuie să fac e să-i vizitez mai des.

Un deceniu de Jurnalism

Cei zece ani ciudaţi s-au dus, de-acum aştept minunea!

Mi-am dat seama că în octombrie 2011 a început cel de-al zecelea an din existenţa-mi pe care-l petrec în preajma Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Am fost: prima generaţie care a făcut modulul CuzaNet, prima generaţie care nu a mai dat examen de admitere şi prima care nu a mai susţinut un examen scris pentru finalizarea studiilor (examen de licenţă). Patru ani din cei zece au fost de o parte a catedrei, următorii şase de cealaltă parte. Suficient cît să-mi rămînă amintiri pentru fiecare an, amintiri care-ncep cam aşa:

 

1. Pe vremea mea, documentarea ştirilor se făcea pe teren şi nu pe Facebook;
2. Pe vremea mea, interviurile se făceau faţă în faţă, nu pe Messenger;
3. Pe vremea mea, declaraţiile se luau pe reportofon cu casetă şi nu pe reportofon digital;
4. Pe vremea mea, greşelile de gramatică erau o excepţie, nu o regulă;
5. Pe vremea mea, orele de practică (radio) se desfăşurau într-o încăpere din Fundaţie, cu tabla rezemată de perete;
6. Pe vremea mea, bursa de merit era de 1.500.000, adică 150 de lei;
7. Pe vremea mea, CuzaNet era un modul de practică de un semestru, dar trimiteam ştiri cît pentru două;
8. Pe vremea mea, cursurile se scriau de mînă şi nu ne erau furnizate în formate electronice (cu foarte mici excepţii);
9. Pe vremea mea, nici nu se cumpărau, nici nu se vindeau teme, proiecte de final de semestru ori licenţe;
10. Pe vremea mea, Jurnalismul se studia în patru ani, deşi umbla o vorbă cum că, în România, pentru a face meseria asta, n-ai avea nevoie de niciunul. Dar cum facultatea ne învăţa pe-atunci că bunul jurnalist nu-şi pleacă urechea la zvonuri, fireşte, am rămas. Cică cei care s-au lăsat şi s-au apucat de altceva au ajuns departe, dar şi informaţia asta o ştiu tot din auzite.

Din Lleida, cu drag (III)

Vedere spre Avinguda de Madrid
"La redonda" de pe Lluís Companys
Segre şi invitaţii săi
Tentaţia prezentului, fascinaţia trecutului
Segre şi Seu Vella
De pază

Asta a fost tot. Lleida, iulie 2011. Acum 7 ani…

Din Lleida, cu drag (II)

La răscruce de Calle Mayor (Carrer Major)
Lleida Pirineus, o gară în care îţi face plăcere să aştepţi pe cineva
Lleida Pirineus, vedere de pe pasarelă
Lîngă chioşcul de îngheţată sau, cum ar zice spaniolii, "al lado de la heladería"
Seu Vella, mîndria catalanilor lleidatani

Pasul strîmb

De la o vreme, ochii minţii mi se deschid numai în faţa urîţeniei lumii. Frumosul îmi evită retina şi se aşază, parcă făcîndu-mi în ciudă, în spectrul vizual al altora. Aşa se face că frumosul ajunge la mine doar prin auz, şi nu prin văz: mi-l povestesc alţii, îi dau culori şi forme dintre cele mai ciudate, mi-l şoptesc în zîmbete discrete sau îl strigă în hohote zgomotoase. Ştiam că frumosul şi rudele sale (plăcerea, frumuseţea, binele, urîtul, etc.) sînt chestiuni subiective, dar un numitor comun trebuie totuşi să existe pentru că, în afara lui, fără îndoială că ar domni haosul. Recunoaştem un lucru bine făcut, o femeie frumoasă, o fotografie reuşită, la fel de bine cum recunoaştem un peisaj deprimant, un eşec vestimentar sau o treabă de mîntuială. Există un prag al percepţiei şi apoi al înţelegerii dincolo de care toate acestea se desfăşoară în baza unui consens de principiu, chiar dacă tocmai de aici încolo apar şi nuanţările: putem fi de acord că un peisaj e deprimant, sau îmbrăcămintea cuiva e ridicolă, însă în acelaşi timp ne poate afecta sau nu; putem accepta că o femeie e frumoasă, dar că nu acela e idealul nostru de frumuseţe feminină, că un lucru e bine făcut şi că noi l-am fi făcut tot bine, dar urmînd o altă cale şi tot aşa.

Ideea esenţială e că trebuie să existe un prag comun pe care toţi trebuie să-l trecem, tocmai ca să ne putem exprima în astfel de opoziţii urît – frumos, simpatic – antipatic, bun – rău, grotesc – sublim, iar lista antonimiilor ar putea continua. Şi, în ceea ce mă priveşte, spun doar că, pe nesimţite, am făcut pasul înapoi, dincoace de prag, şi pur şi simplu ceea ce mai pot vedea (şi, deci, judeca în consecinţă) e doar jumătate din întreg, anume jumătatea urîtă. Şi pentru moment nimic nu pare să mai poată da deoparte vălul şi strecura lumina. Ca soluţie salvatoare, aş încerca să mumific tot, tot ce mi s-a întîmplat înainte de-a face pasul ăsta strîmb, înapoi, pentru ca, în cazul în care frumosul mi se va arăta din nou, să mă inunde amintirile şi gîndurile ce odinioară desenau zîmbete pe chipul meu şi-al celor din juru-mi. Însă problema cea mai mare e că nu reuşesc să-mi amintesc nimic.

Remember Iliescu

„Vă doresc o zi mai bună decît cea de ieri”, zise el…

Se zvoneşte, de prin vară chiar, că domnul Ion Iliescu nu mai candidează la alegerile parlamentare din noiembrie 2008 (inclusiv pe blogul domniei sale apare ceva scris pe această temă). O astfel de informaţie (dacă se va verifica în toamnă) merită o atenţie deosebită, pentru că ar fi pentru prima oară după 1989 cînd fostul preşedinte al ţării şi-ar lua, oficial, la revedere de la viaţa politică. Pentru că ne vine al naibii de greu să acceptăm despărţirea, o aminitire din epoci de glorie şi aur (iertată fie-mi limba de lemn!) e cît se poate de binevenită.

Ion Iliescu, încă supravieţuind politic pe un dulap de bucătărie cam de aceeaşi vîrstă cu domnia sa
Ion Iliescu, încă supravieţuind politic pe un dulap de bucătărie cam de aceeaşi vîrstă cu domnia sa