Celula G102

Vreau să vă povestesc despre o sală de seminar unde, de fiecare dată cînd intru, brusc mă trezesc la sfîrşit de secol XIX, zburdînd printre paginile volumului La noi în Viişoara, de Mihail Sadoveanu, şi mereu poposind asupra aceleiaşi povestiri: „Domnu’ Trandafir”. Oi fi eu cadru didactic, dar n-am nici chelie, nici dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc şi nici măcar nu zîmbesc aşa, ca domnul Mihai Busuioc, învăţătorul care-l şcolise pe scriitor în clasele primare. Altul este motivul pentru care revin, mereu şi mereu, la povestioara lui Sadoveanu. Există acolo o foarte scurtă descriere pe care, dacă aţi citit vreodată „Domnu Trandafir”, nu se poate să o fi uitat: era vorba de sala de clasă, de fapt, o odaie, în care elevilor (probabil şi învăţătorului…) le era „cald vara şi frig iarna”.

Ei bine, exact asta e descrierea pe care aş face-o şi acum, în secolul al XXI-lea, sălii de seminar în care, din două în două săptămîni, mă întîlnesc cu una dintre grupele de studenţi de la Jurnalism! Ei, săracii, n-au idee cum e vara în sala de seminar, pentru că sînt abia în anul I şi (încă) n-au prins la universitate decît această iarnă îndrăcită, care-şi mai scuipă din gheaţă chiar şi acum, în săptămîna dinaintea Paştelui Catolic, adică la sfîrşit de martie. Geamurile nu se închid aşa cum ar trebui, calorifelele numai căldură nu dau, iar uşa se închide numai dacă o ridici uşor, ca şi cum ai vrea s-o scoţi din ţîţîni. Studenţii încă nu ştiu, dar eu îi cunosc metehnele din tot anul şi-o să le cunoască şi ei în curînd. După iglu, urmează sauna: cam de pe la sfîrşitul lui aprilie, ferestrele mari şi înalte lasă soarele să te perpelească bine şi pînă la sfîrşit de iunie te şi imaginezi ca o bucată de şniţel care sfîrîie pe-un grătar încins. Am zis să-i avertizez de pe-acum, mai ales că uitasem să-i pun în gardă şi cu privire la alte „pericole” care pîndesc pe la colţuri neştiute şi apar taman atunci cînd susţin şi ei un amărît de test şi au nevoie de un minim de linişte. Adică azi. Şi evident că de linişte n-au avut parte: atunci se dau găuri în pereţi, se repară uşi, ciocane duduie mînuite de meşteri pricepuţi cu care femeile de serviciu se pun iute pe flirt, îşi dau bipuri şi îşi probează balamalele. Asta fără să le pese că mai există studenţi şi profesori în clădire care desfăşoară o activitate pe care ei şi ele au dovedit că n-o pot pricepe: studiază!

Pentru necunoscători, sala asta e sala G 102 şi se numeşte aşa pentru că aparţine unui clădiri – Corpul G al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” – în care de regulă nu ai să vezi decît studenţi străini (în general, arabi), studenţi de la Litere (în special de la Jurnalism) sau studenţi rătăciţi. Pentru profesorii care ţin ore aici e un fel de puşcărie. Singura diferenţă faţă de o închisoare adevărată e că aici ajungi chiar şi fără să fi comis vreo infracţiune. E suficient doar să n-ai „grad”.

PS: m-am hotărît să scriu despre sălile în care ne ţinem orele pentru că astăzi chiar am trăit o situaţie imposibil de acceptat şi de care nimănui nu i-a păsat. Şi-am să le mai confirm studenţilor şi zîmbetul pe care l-au schiţat astăzi din pricina mea: da, e adevărat, marţea aduc cu mine de-acasă creta şi cîrpa de şters tabla, pentru că în corpul G aşa ceva nu există. La fel cum m-am învăţat ca lunea şi miercurea să aduc cu mine markerul de scris pe whiteboard de acasă pentru că – mi s-a spus, atunci cînd n-am avut – „aşa sînt regulile”. Tot o regulă nescrisă face ca de fiecare dată să găsesc whiteboard-ul mîzgîlit de cîte o doamnă sau domn – desigur, respectabili! – cu marker permanent.

Are cineva o sticlă cu borş?

Anunțuri