Vorba de duminică (LII)

Prin intenţie, şi nu prin adevărul sau falsitatea lucrului însuşi trebuie să judecăm dacă se minte sau nu se minte […]. Se poate minţi spunîndu-se adevărul […]. A minţi înseamnă a vorbi împotriva gîndirii proprii cu intenţia de a înşela… (Sfîntul Augustin, „De mendacio”)

Reclame

Oameni şi cercuri

Citisem undeva că limba trasează în jurul nostru un cerc din care cu greu se poate ieşi şi din care puţini încearcă să iasă. Ştiu că citeam pe atunci despre determinismul lingvistic, dar nu-mi amintesc cu precizie cine a spus-o. Căutînd acum, mă gîndesc că e posibil să fi fost Humboldt, căci am găsit la el fraza asta: “each language draws a circle around the people to whom it adheres which it is possible for the individual to escape only by stepping into a different one” (în traducere: limba descrie un cerc în jurul poporului căruia îi aparţine, iar din acest cerc nu se poate ieşi decît intrînd în altul). Cele două citate – cel din amintirea mea şi cel al lui Humboldt – seamănă, ambele abordează determinismul lingvistic, adică, foarte pe scurt, teoria conform căreia raportarea nostră la lumea înconjurătoare depinde în mare măsură de limba pe care o vorbim. Dar nu despre determinismul lingvistic voiam să vă scriu, ci despre faptul că, la fel ca limba pe care o vorbim, şi oamenii trasează în jurul nostru cercuri. Încep mai întîi părinţii, cînd se străduiesc să ne înveţe să vorbim sau să facem primii paşi, iar lor li se adaugă alte şi alte persoane şi instituţii care se pricep foarte bine la desenat cercuri în jurul nostru: educatoarea la grădiniţă, învăţătoarea la şcoala primară, profesorii în gimnaziu şi liceu şi tot aşa pînă cînd… Pînă cînd unii dintre noi – ăi’ mai norocoşi sau mai nenorociţi, depinde de cît de groase au fost contururile cercurilor de pînă atunci – ajung să se întrebe dacă dincolo de aceste cercuri există ceva şi ce anume. Şi, urmînd întocmai teoria cercului din determinismul lingvistic, cîţiva îndrăznim să păşim în afară.

Nu vă imaginaţi însă că păşitul ăsta în afară se face aşa, simplu, fără niciun tribut. Vor exista cei care vă vor trage înapoi, cei din a căror lume aţi ieşit sau a căror lume sînteţi pe cale s-o abandonaţi definitiv. Toţi o fac din egoism, vanitate şi, cel mai probabil, din neştiinţă. Ei n-au ieşit niciodată din cercurile lor şi n-ar şti să vă spună dacă e mai bine sau mai rău. Sînt cei pe care, păşind pe nisipuri mişcătoare, îi apuca frica viscerală, copleşiţi de emoţia părăsirii culcuşului călduţ, unde se simt ca peştii într-un heleşteu unde nu-i ameninţă nimic. Sînt cei care, vîslind de zor în interiorul laţului social aruncat asupră-le, se dau puternici numai pînă cînd simt strînsoarea care le apasă grumazul. Se potolesc pe dată şi-şi văd – ce ironie! – de drum. Ei sînt puternici stînd pe loc, pe cînd curajul vostru vine din paşii mărunţi şi temători pe care-i faceţi nu ca să fugiţi departe, ci ca să ajungeţi cît mai aproape de fiinţa voastră şi de adevărul vostru. Asta înseamnă că, pe lîngă escaladarea sau ruperea cercurilor care vă împresoară din afară, mai aveţi de străbătut o călătorie, de data asta una lăuntrică, dar care se doveşte a fi adesea mult mai grea şi cu mult mai primejdioasă. Am uitat să vă spun la începutul textului, dar multe dintre cercurile de care ne izbim şi care ne fac să dăm înapoi nu le-au desenat ceilalţi, ci noi înşine, uitîndu-ne la ei şi, pentru că ne era mai comod, imitîndu-i.

Corăbii în deşert

De cînd am început să fiu conştient de mine însumi, dar mai ales de cînd am început să fiu conştient de cei din jurul meu, am început să construiesc şi edificiul devenirii mele, punînd la temelie lucruri pe care le-am considerat din cele mai solide. Mi s-a părut că, procedînd astfel, contribuiam la dobîndirea unei existenţe tihnite, a unei conştiinţe împăcate mereu. Unii le numesc principii, dar mie, convingerile astea după care-am ales să mă construiesc mi-au adus numai belele. Bunăoară, uneori m-au făcut să renunţ la nişte prietenii din pricina unor… nepotriviri de idei. Aţi putea spune că judec drept şi procedez strîmb, că principiile mele nu sînt mai „bune” decît ale altora sau că, în habotnicia mea, uit că fiecare om are propriul lui edificiu şi că s-ar putea ca nu toate „pietrele” pe care le-a pus acolo să se asorteze cu ale mele. Dar prietenii ţi-i alegi în baza unor afinităţi, care au în spate idei, iar atunci cînd toată ţesătura asta de potriviri de proiecte, visuri etc. se mai ţine în două aţe, cel mai bine e să rupi chiar tu firul a ceva ce nu va mai fi niciodată suficient de trainic. Alteori nici măcar n-am fost eu cel care-a hotărît că prietenia trebuie să moară. A murit pur şi simplu, aşa cum mor oamenii de bătrîneţe, sau a omorît-o celălalt. Şi asta din cauza principiilor. Or fi principiile mele nesănătoase. O fi nesănătos să vrei ca prietenii să păstreze o taină pe care poate le-ai încredinţat-o, o fi nesănătos să nu înţelegi cum cineva care pretinde că gîndeşte ca tine se comportă pe dos, o fi nesănătos să nu pricepi cum cineva poate să facă nişte „compromisuri sociale”, de dragul integrării într-o comunitate, dar, în fond, să-şi păstreze neîntinate valorile. O fi. Nu zic nu, dar una dintre cele mai dureroase constatări ale maturizării mele a fost să văd cît de nestatornici sînt adulţii, cît de uşor îşi modifică grila de valori, dacă au una, sau cît de repede împrumută una de la alţii, care să se potrivească „situaţiei”.

În orice caz, în privinţa prieteniilor, chiar am scăpat ieftin, căci n-ai cum să pierzi prea mult din ceea ce n-ai. Am vorbit despre ele pentru că, de fapt, de ele se leagă cam totul: te petreci printre oameni şi, cînd constaţi că la cei care-ţi seamănă nu mai poţi ajunge sau că aceştia s-au schimbat, începi să te porţi ca un animal încolţit, mulţumit să aibă un turn de fildeş în care să se poată retrage.

În ceea ce mă priveşte, nu prea mai am ce să fac. Am greşit dintru început, hotărîndu-mi să-mi construiesc o corabie în mijlocul deşertului.

Vorba de duminică (XXXII)

„Doar de cîte ori v-am spus că principala voastră greşeală e că subapreciaţi importanţa ochilor omeneşti. Înţelegeţi că limba poate ascunde adevărul, dar ochii, niciodată!” (Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta, Adevărul Holding, 2011, p. 194)

Minciuna cea de taină

Vă zic direct ce-am păţit: mi s-a livrat ieri o minciună. Nu din acelea din care ni se furnizează zilnic la televizor şi pe care le ştim cu toţii foarte bine. Şi nici din acelea care ne ajung la urechi în mod sistematic de la persoane pe care le ştim că au nasul aproape mai lung decît le e vorba şi despre care am mai scris aici. Ci o minciună venită de la o persoană pe care nu doar că n-o credeam în stare în general de aşa ceva, ci mai ales n-o credeam în stare de aşa ceva în relaţia cu mine. Adică de la o persoană apropiată. Minciuna mi-a fost servită scurt şi la obiect, iar apoi discuţia a continuat firesc, zburdînd ca un mieluşel pe-o pajişte-n flori de primăvară. Falsul l-am intuit chiar de atunci, însă nu l-am descoperit pe loc, ci ceva mai tîrziu, adică azi, după ce toată seara de ieri, ba chiar şi o bună bucată din noapte, pînă cînd am căzut pradă somnului, m-am gîndit numai la asta.

Nu vă imaginaţi c-a fost cine ştie ce minciună! Să zicem că pe o scară de la 1 la 10, ar fi undeva pe la 1,2. Deci o nimica toată, pe lîngă monstruozităţile pe care le auzim în fiecare zi de la alţii. Cu toate astea, minciuna asta „mică”, nesemnificativă – şi, dacă v-aş spune-o, derizorie chiar! – m-a întors pe dos. Şi m-a lăsat aşa, cu gîndurile alunecîndu-mi dinspre tîmple spre gît, fără să poată fi exprimate, şi cu întrebări la care încă nu pot să răspund. Preferam o minciună cu picioare cît mai lungi, dar numai să vină din partea unui mitoman de profesie şi nu din partea unui om cu care întotdeauna am crezut că împărtăşesc adevăruri, oricît de banale ar fi fost ele!

Cum era firesc, după ce mi-am dat seama că am fost minţit (mai enervat fiind, de fapt, de seninătatea cu care minciuna mi-a fost spusă), a apărut şi prima întrebare: de ce? După care m-am trezit cu o lavă toropitoare de întrebări, desprinsă parcă dintr-un vulcan al neîncrederii în persoana cu pricina: O fi fost prima dată? Oare ce-a făcut-o să mintă? Aşa s-o fi purtînd cu toată lumea? Ştie că eu ştiu? Dacă o întîlnesc, să mă prefac că nu ştiu? Să întreb direct de ce?

La cum mă cunosc, pentru minciuna sentimentală suferită probabil voi oferi la schimb o minciună politicoasă. Dar de fiecare dată cînd ne va fi dat să ne mai vedem, după lungimea nasului său voi şti şi cît de mult va mai trebui să mă apropii.

Funcţia naţională a presei

Articolul de mai jos, publicat în 1938, valorează mai mult decît ceea ce astăzi numim, destul de americăneşte, training de  jurnalism. Însă spre deosebire de acesta din urmă, textul acesta e mult mai clar, mai direct, mai realist. Cu alte cuvinte, citindu-l, nu puteţi decît să ieşiţi în cîştig: cîştigaţi timp, cîştigaţi o idee şi – de ce nu? – cîştigaţi un autor: Nae Ionescu.

Nu am fost niciodată pentru libertatea presei. Întîi, pentru că nu am crezut niciodată că există o libertate efectivă, în afară de ceea ce este normal (ceea ce ar însemna că libertatea urmează totuşi ca necesitate o lege firească, şi ca atare nu mai e libertate). Al doilea, pentru că eu nu cunosc instituţii fără funcţiuni, şi nici funcţiuni fără legi; de unde urmează că şi „libertatea” presei trebuie să urmeze legea, lăuntrică aş zice, a acestei prese. Asta înseamnă, însă, că libertatea presei nu constă în dreptul de a spune orice, ci – şi asta e cu totul altceva – în datoria de a spune ce trebuie să spună presa, ca să fie presă.

Deci: pentru a şti ce poate sau – ceea ce în speţă e tot una – ce trebuie să spună presa, e nevoie să ştim care e funcţiunea presei, sau mai pe scurt, ce e presa.

Afirmaţia că presa ar fi a patra putere în stat nu are nici un sens; nu numai pentru că, în fond, separaţia aceasta a puterilor e o iluzie, aruncată în lume de un om deştept (John Locke), adoptată fără critică de un alt om şi mai deştept (Montesquieu) şi nerealizată nicăieri; ci, pentru că cele trei puteri de o parte şi presa de alta nu sînt, ca să zic aşa, omogene; nu sînt de aceeaşi clasă logică. Teoria aceasta, care consideră presa ca o putere a statului, este de altfel primejdioasă şi în orice caz în contradicţie cu libertatea presei. Căci dacă presa e puterea statului, atunci statul are dreptul să o organizeze cum vrea; adică cum crede el mai bine. Dar atunci, – unde mai e libertatea?

Cred că e mai potrivit, deci, să spunem că presa nu e o funcţie a statului, ci a naţiunii pe care statul o organizează. Şi în acest caz ea ar fi expresia naţiunii. Nu îndrumătoarea ei, şi nici – cum iarăşi s-a spus destul de pretenţios – îndrumătoare a statului; ci: informatoare a naţiunii prin aceea că îi aduce la cunoştinţă faptele care se petrec; şi informatoare a statului, prin aceea că înregistrează reacţiunea naţiei la aceste fapte.

Aşa fiind, presa nu are şi nu poate avea iniţiative. Ea înregistrează, – şi exprimă. Evident, e o chestiune de coeficient personal cît de sensibil înregistrează şi cît de exact exprimă. Sînt ziare care într-un fapt de nimica toată văd sîmburele unui proces de mari proporţii; după cum sînt ziare care trec pe lîngă fapte fără ca să le vadă. Şi tot astfel: sînt ziare care au putinţa de a exprima exact un fenomen destul de complicat; după cum sînt ziare care nu pot exprima decît confuz situaţiile cele mai clare.

Oricum ar fi însă, e o eroare să se creadă că se poate guverna fără presă. Ştiu, sînt unii de părere că presa îngreunează, prin rezistenţa şi controlul ei, opera de guvernare. E numai o iluzie. Şi vulturul care zboară poate fi plictisit cîteodată de rezistenţa aerului; numai că dacă n-ar fi aerul, n-ar putea zbura.

Dreptul pentru presă, deci, de a vorbi şi de a spune orice? Orice – şi oricine? Nu!

1. Libertatea presei decurge din postularea dreptului de liber examen. Liberul examen este însă una din deformaţiile individualismului. Eu nu am, de fapt, dreptul de a vorbi despre orice, pentru că nu am calitatea de a judeca orice. Dacă presa e o funcţie a naţiei, ea trebuie să ţină seama de structura ierarhică a acesteia; şi să înţeleagă pînă unde se poate exercita spiritul critic. Vreţi o pildă? Iată: Regele. Dacă regalitatea este o funcţie mistică – şi ea nu poate fi altfel nici justificată, nici înţeleasă – atunci presa nu poate controla actele acestei regalităţi. Ea poate, desigur, înregistra reacţia naţiei faţă de aceste acte; exercitînd însă dreptul de petiţiune al naţiei (pe care aceasta îl are) şi nu pe cel de judecată (pe care aceasta nu-l are).

2. Dreptul de a vorbi al presei decurge din funcţiunea ei de expresie a naţiunii. Părerile individuale, interesele personale nu au nici un rost, nici îndreptăţire. Se cer, deci, anumite garanţii ca cei ce exercită funcţiunea presei să poată fi prezumaţi cel puţin că au posibilitatea de a exprima într-adevăr reacţiile şi tendinţele naţiei. Calităţi de inteligenţă şi de cultură, desigur, dar şi de dezinteresare desăvîrşită şi solidaritate cu această naţie.

Iată, deci, că încercuiri în activitatea presei şi a ziariştilor sînt de nevoie. Astea, – şi altele încă, care se pot destul de uşor stabili. Dar dacă recunoaştem nevoia acestor încercuiri, este tocmai pentru că vrem să asigurăm presei funcţiunea ei firească. Firească şi necesară. Fiindcă fără ea, nu se poate.

Text publicat de Nae Ionescu în ziarul „Cuvîntul”, nr. 3169, 11 martie 1938 şi republicat în volumul Între ziaristică şi filosofie, Editura Timpul, Iaşi, 1996, pp. 289-291.

Despre excese (XLVII)

Cînd mi-am dat seama că ceea ce primeam de la alţii, deşi aparent îmi era benefic, esenţial îmi dăuna, mi-am făcut din autodisciplină un crez aproape cazon. Printre multe hotărîri luate, am decis să răresc prieteniile. Pe cele deja şubrede le-am retezat de tot, iar pe cele „cu potenţial” le-am trecut prin fel de fel de probe menite să le dezvăluie intenţiile. Mi-am scuturat anturajul de cei pe care nu mi-i doream acolo şi am renunţat la a primi sfaturi de la diverşi „oameni de bine”. La fel cum faceţi cîteodată pe Facebook, eliminîndu-i din listă pe cei pe care găsiţi că nu vă mai sînt prieteni, faceţi asta şi în realitate! E un exerciţiu nepreţuit de igienizare a vieţii voastre sociale care, pe mine, personal, m-a scăpat de situaţii care se anunţau extrem de stînjenitoare.

Aşa am început să aleg eu pentru mine, şi nu eu pentru alţii (întru beneficiul altora) sau alţii pentru mine. Să nu vă imaginaţi că a fost uşor! N-a fost, nu este şi nici nu va fi, însă pînă acum, autodisciplina rămîne singura cale prin care m-am putut salva de ceea ce-mi făcuse rău: vicii, dar mai ales oameni.

Am învăţat că cele mai sfinte promisiuni sînt cele pe care mi le fac mie însumi: cu mine nu pot negocia atît de uşor, sînt cu mult mai intransigent decît în oricare dintre relaţiile cu semenii mei.

Am învăţat că mie nu-mi pot spune minciuni, nu-mi pot amîna adevăruri. Toate cărţile pe faţă! Asta pentru simplul fapt că, dinspre ceilalţi, foarte rar am avut parte de aşa ceva…

Am învăţat că măsura compromisului nu e dată de cît de uşor el poate trece neobservat în ochii celorlalţi, ci de cîte mustrări de conştiinţă ţi-ar putea produce.

Am învăţat că dispreţul doare mai tare ca răzbunarea şi că tu, în ochii şi mintea lumii, nu eşti niciodată unul singur, ci eşti toţi şi în toţi oamenii pe care alegi să-i însoţeşti şi pe care-i laşi să te însoţească în viaţă.

***

Mi-am făcut cîndva, dar nu demult, o nouă promisiune şi, de dragul unor oameni, zilele astea era cît pe ce să-mi încalc cuvîntul dat. N-am făcut-o. Sper însă ca şi eu să le fiu lor la fel de drag cît să-nţeleagă de ce şi fără să le explic.

Lleida, un oraş ca o pîine caldă

Seu Vella, simbol catalan

Să vă spun că Lleida e unul dintre locurile mele de suflet, din acelea de care te îndrăgosteşti iremediabil, iar bucuria reîntîlnirii e întotdeauna şi negreşit sinceră şi imensă? Am mai scris despre asta aici, aici, aici, aici şi iar, aici, aici şi aici.

Vă spun atunci că Lleida a rămas la fel, deşi de vara trecută – de cînd ne-am spus adio pentru a doua oară, convinşi că n-o să ne revedem niciodată – n-am mai auzit unul de altul. A rămas la fel, adică binevoitoare, calmă şi caldă. O ştiu asta şi zecile de mii de români care locuiesc acolo, unii temporar, alţii luînd, în acest sens, hotărîri definitive. Nu le-a fost întotdeauna uşor şi adesea au avut de luptat cu discriminarea, purtînd după ei şi stigmatul imigrantului. Recunosc, în şederile mele în Catalonia, personal, nu m-am confruntat cu astfel de situaţii, poate şi din pricina mediului frecventat, ori poate discriminarea să se fi făcut acolo într-o manieră mai subtilă, mai greu perceptibilă.

O pîine fără discriminare

Însă ceea ce voiam, de fapt, să vă spun e o poveste despre o iniţiativă recentă minunată: 70 de brutării din Lleida (un oraş cu peste 100.000 de locuitori din Catalonia, Spania) au hotărît să servească pîinea clienţilor în pungi inscripţionate cu mesaje informative despre imigranţii care locuiesc acolo, porniţi să doboare prejudecăţile şi clişeele care circulă ca adevăruri pe străzile şi în minţile catalanilor. În acest fel, pe sacoşe vor putea fi citite datele reale despre numărul imigranţilor din comunitate, despre locurile lor de muncă etc. Iniţiativa brutăriilor e susţinută de Asociaţia Catalană pentru Cooperare şi Dezvoltare, de Breasla Brutarilor, de primărie şi de Guvernul catalan, tocmai pentru că se doreşte încetarea zvonurilor şi convingerilor false cum că imigranţii ar fi cei care iau în mod abuziv ajutoarele sociale destinate catalanilor sau că ar fi vinovaţii pentru colapsul din sistemul sanitar. În principal, lupta (autorităţilor) se dă împotriva impresiei generale existente cu privire la o aşa-zisă invazie a imigranţilor şi, în acest context, ideea promovării adevărului social despre imigranţi prin intermediul brutăriilor mi se pare excelentă, căci, nu-i aşa, de pîine are nevoie toată lumea. Să sperăm că, în felul acesta, va fi totuşi mai puţin circ.

Să vă mai spun că Lleida e unul dintre locurile mele de suflet, din acelea de care te îndrăgosteşti iremediabil, iar bucuria reîntîlnirii e întotdeauna şi negreşit sinceră şi imensă?

Mai multe informaţii despre această poveste găsiţi, în spaniolă, aici.

Despre excese (XXXIX)

Pe cuvînt de mincinos!

Excesul de minciună

Cîţi dintre voi trăiţi cu senzaţia că sînteţi minţiţi de cei din jurul vostru, fără să credeţi că aveţi gînduri paranoide? Ba mai mult, cîţi dintre voi v-aţi aflat mincinoşii, dar n-aţi ştiut cum să reacţionaţi în faţa descoperirii sau pur şi simplu v-a fost jenă să-i deconspiraţi? Cîţi dintre voi le acceptaţi în continuare minciunile, exclusiv de-amorul artei conversaţiei, ştiind că, dincolo de vorbe sînt închipuirile viclene sau, dimpotrivă, naive, ale celor pentru care născocirile de zi cu zi sînt ca aerosolii pentru astmatici?

În ceea ce mă priveşte, tind să cred că majoritatea problemelor mele în interacţiunea cu alţii derivă din faptul că n-am curajul de a-i spune mincinosului în faţă că i-a crescut nasul. Adică lipsa mea de curaj în această privinţă e direct proporţională cu tupeul mincinosului şi, în consecinţă, cu cît minciuna e mai sfruntată, cu atît şansele ca eu să pot reacţiona scad. Pur şi simplu îmi interiorizez mirările în faţa ticălosului care îmi toarnă gogoşi şi care îmi confundă tăcerea cu naivitatea. Îl las să-şi ducă fabulaţia pînă la capăt, îl aprob, dar nu mă pot abţine să nu mă întreb din ce aluat sînt făcuţi oamenii aştia care îţi pot spune, păstrînd absolut aceeaşi mină, şi un mic adevăr, şi o mare minciună.

Cred, în cazul unor astfel de indivizi, că minciuna e cathartică, iar dacă n-ar minţi, fiinţa lor socială s-ar autodistruge printr-o implozie a simţurilor. Pentru ei, conversaţia mincinoasă e un act social, prin care ei îi cunosc pe ceilalţi şi, la rîndu-le, se lasă cunoscuţi. În acest context, minţitul le este un modus operandi clădit pe ideea că adevărul e oricum relativ şi, de multe ori, mai puţin credibil. Aşa cum o văd ei, minciuna are întotdeauna picioare lungi. Dac-ar fi fost şi frumoase, poate m-ar fi deranjat mai puţin.

Limba lungă a presei

Jurnalistul naiv şi jurnalistul amator

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)” [fragment de sinceritate a unei tinere studente]

Să-mi spună mie cineva cum aş mai putea oare să le explic studenţilor mei că menirea unui jurnalist este informarea corectă, considerarea premiselor de nevinovăţie şi căutarea adevărului? M-ar acuza, pe bună dreptate, de ipocrizie. Şi mi-ar trînti în faţă ziarele sau m-ar forţa, jumătate de oră – suficient cît să trag o concluzie – să mă uit la unul dintre posturile de televiziune de ştiri de la noi din ţară. M-ar obliga să le spun că i-am minţit, că între realitate şi ceea ce sînt învăţaţi la şcoală orice asemănare devine întîmplătoare şi rarisimă.

Să-mi spună mie cineva ce-ar mai putea face un dascăl, şi el la început de drum, să le cîştige încrederea studenţilor săi viitori jurnalişti nu cu minciuni, ci cu adevăruri care i-ar face să regrete că s-au gîndit la Jurnalism ca la o viitoare profesie onorabilă? Ce le vor spune ei părinţilor, în această situaţie economică gravă: „Mamă, tată, scoateţi alţi bani din buzunare pentru o altă facultate de vreţi să nu ajung să mint, să acuz, să scuz, să judec strîmb.”? Probabil că da.

Să-mi spună mie cineva de ce pentru un tînăr pregătit să fie jurnalist – în sensul, dat uitării, de a ieşi pe teren, de a se documenta, de a tria judicios informaţiile, de a redacta – răsplata şi plata valorează doar 3 milioane de lei (vechi, fireşte), iar unei paţachine însărcinate cu inventarea (şi, în cel mai bun caz, inventarierea) unor bîrfe pentru revista „Zău” i se oferă un minim de 20 de milioane pentru acest demers aiuristic… pardon, jurnalistic?

Să-mi spună mie cineva, dascăl la început de drum, ce să le mai spun studenţilor mei despre căutarea jocurilor inedite de cuvinte pentru titluri cînd multe dintre ziarele pe care le citesc explică „De ce s-a despărţit Gina Pistol de Marica” sau jignesc pe oricine şi orice, prin puterile discreţionare ale proprietarilor lor?

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)”

Să-mi spună şi mie cineva cum să le explic studenţilor mei.

Excesul de bunătate (I)

În situaţii-limită, indiferent de natura acestora –  că e o iubire neîmpărtăşită, o despărţire iminentă, o promisiune ce trebuie onorată, o boală care roade trupul şi istoveşte spiritul –, cerem, în funcţie de circumstanţe, blîndeţe, clemenţă, tandreţe, păsuire etc., toate ingrediente care, amestecate, pot să rezulte într-o bombă cu ceas; dar nu pentru cel care le cere, ci pentru cel care a dat dovadă, pe rînd, sau deodată, de blîndeţe, clemenţă, tandreţe ori păsuire. În ochii celorlalţi, e unul dintre cei cărora li se deschid porţile spre Rai, e bunul samaritean, e, cum se spune, „pîinea lui Dumnezeu”. Cum pîinea este însă aşa de ieftină şi, fiind şi a lui Dumnezeu, nu se dă nimeni în lături de a se înfrupta oricînd, oricît. Astfel, excesul (de bunătate, ca să folosim un termen cuprinzător) al unuia se poate transforma, treptat, în abuzul celuilalt. Simţul măsurii, dacă a existat vreodată, moare sugrumat sub faldurile groase ale lăcomiei, iar pîinea de care vorbeam se transformă pe nesimţite într-o ţîţă numai bună de supt pentru veşnicii neînţărcaţi. A oferi ajutorul cuiva nu înseamnă a aşterne la picioarele sale tot ceea ce pofteşte, dar nu înseamnă nici a-l supune pe cel căruia i-ai întins o mînă. Desigur, abuzuri există, pentru că există oameni care ştiu să se gudure atunci cînd situaţia o cere, care nu ezită să muşte atunci cînd se simt în pericol şi care se pocăiesc pe patul de moarte. Dacă bunătatea s-a cuibărit în unii dintre noi, să nu o transformăm însă în monedă de schimb! Să nu cerem de la cel pe care-l ajutăm ceea ce nu ne poate da, aşa cum nu trebuie nici să risipim fapte bune atunci cînd nu e cazul. Dar de unde să ştim cum să măsurăm pe talgerul raţiunii ceea ce facem din inimă? De unde să ştie cel aflat în nevoie de la cine să ceară, de unde să ştie binefăcătorul cui să dea ca să preîntîmpinăm, de ambele părţi, abuzul? Mă gîndesc că dacă, înainte de a ne dovedi bunătatea sau nevoia, ne dovedim onestitatea – faţă de ceilalţi, dar mai ales faţă de noi –, sîntem la adăpost.

(Actualizat pe 19 ianuarie 2017)