În pielea altuia

Cînd se întîmplă cîte-o tragedie (un disperat îşi pune capăt zilelor, cineva, mistuit de gelozie, hotărăşte să-şi obţină dreptatea cu toporul ori altcineva, cu minţile aiurea, pune mîna pe-o armă şi trage la întîmplare în săli de cinema sau la concerte etc.), presa caută să obţină de la martori detalii despre vieţile celor care au devenit subiecte de ştiri. Aproape de fiecare dată răspunsurile acestora se învîrt în jurul aceleiaşi idei care spune destul de multe despre noi: fie îşi manifestă o mirare sinceră („părea un om cumsecade”, „n-ai fi zis că e în stare de aşa ceva”, „n-a făcut probleme niciodată”, fie invocă vreo divinitate care să-i ferească pe ei de necaz („Ferească Dumnezeu”) şi, ca o concluzie, ridică nepăsători ori neputincioşi, după caz, din umeri. Ce spune asta despre noi? În primul rînd, că prea puţin ne interesează vieţile altora (şi cîteodată, în circumstanţe ce ţin de o anumită intimitate socială, e foarte bine că e aşa) şi, în al doilea rînd, derivînd cumva din primul, că ne-am creat un sistem de autoapărare ce presupune, de cele mai multe ori, a nu mai lua în serios decît lucrurile care ne afectează în mod direct. În rest, fie afişăm o compasiune simulată, deloc sinceră, dar funcţională social, fie ignorăm pur şi simplu necazul altuia, scuipînd în sîn bucuroşi că pe noi ne-a ocolit. De pildă, zilele trecute am auzit la ţară, relatată cu haz, povestea unei vecine care s-a ras singură în cap ca să n-o mai ia bărbatul de păr cînd o scoate din crîşmă. Alcoolismul şi violenţa domestică s-au contopit într-o poveste care, în loc să dea povestitorului şi auditoriului deopotrivă fiori reci pe şira spinării, le aduce zîmbetul pe buze. Desigur, am experimentat cu toţii, măcar o dată în viaţă, efectele benefice ale hazului de necaz, însă una e să simulezi voia bună, iar alta e să banalizezi fapte sau situaţii de viaţă grave, hiperbolizînd în acelaşi timp nimicuri care devin importante doar pentru că te implică nemijlocit. Ţesuturile societăţii, pînă la nucleul familiei, care a devenit un fel de fortăreaţă bine păzită de răul din exterior, sînt cangrenate, instalîndu-se o lipsă generalizată de empatie în relaţiile dintre oamenii. Am urmat nu acum mult timp nişte şedinţe de gimnastică medicală şi-i discutam cu kinetoterapeutul desăre relaţia medic – pacient, una de multe ori una păguboasă pentru că cei doi nu numai că nu comunică de pe poziţii de egalitate (circulă mii şi mii de poveşti cu medici care-şi tratează de sus pacienţii), ci pentru că personalului medical îi lipseşte adesea abilitatea de a empatiza cu pacientul, de a se proiecta în (nu cere nimeni identificare absolută) sau măcar a-şi imagina suferinţa celui pe care ar trebui să (nu) îl trateze (cu răceală). În învăţămînt, am completat eu, relaţia elev/student şi părinţi pe de o parte şi profesori pe de altă parte suferă cam de aceeaşi boală. Nimeni nu pare să înţeleagă pe nimeni şi, mai grav de-atît, nimeni nu pare dispus ca măcar să încerce. Am convenit în cele din urmă că există şi excepţii şi că trebuie să vorbim despre ele tot mai mult, pînă cînd acestea ajung să infirme regula.

Reclame

Oameni şi scări

Un episod:

Azi dimineaţă m-am intersectat la medic cu un bărbat de etnie romă care avea nevoie de un certificat pentru dosarul social al fiicei sale, care trebuia să se cazeze în Iaşi la nu mai ştiu ce cămin. Pe la vreo 40 şi ceva de ani, nici ferchezuit, dar nici neîngrijit, mă rog, un personaj obişnuit. Am schimbat două vorbe, banalităţile acelea pe care le poţi împărtăşi unui străin într-o sală de aşteptare. Era din Buzău, m-a întrebat dacă sînt din Iaşi, a mai dat cîteva telefoane şi dus a fost. Printr-o coincidenţă, am dat peste el mai tîrziu în universitate (în căutarea unui xerox, se cam rătăcise printre alambicatul corp A), unde era muştruluit bine de femeia de serviciu: “Ieşi afară, aici nu e niciun xerox, ieşi afară din universitate!”. Cînd m-a zărit, m-a privit salvator. Am preluat “cazul” şi l-am condus pînă în faţa universităţii, de unde l-am îndrumat către un xerox.

N-am scris asta pentru aplauze, ci pentru că am căzut uşor pe gînduri: mergem cu toţii pe o scară socială invizibilă, dar pe care o simţim, pe pielea noastră şi pe pielea altora, şi păşim des. Nu ştiu cum se face că, pe această scară, femeia de serviciu a considerat că se află undeva mai sus decît bărbatul de etnie romă. Şi era aşa convinsă de treaba asta, că atunci cînd m-am întors în universitate mi-a aruncat o privire în care puteam citi, luptîndu-se fiecare să cîştige, două sentimente: unul de nedumerire şi altul de scîrbă. Ca să-i stric ziua de tot, i-am spus un “Sărut mîna” apăsat şi am luat-o în sus pe scări. De data asta, pe scările din universitate.

Ai mei

N-aş vrea să pară că vă ţin lecţii de gramatică, dar, dacă nu ştiaţi – deşi nu cred că mai e aşa o noutate, din moment ce „ştirea” e din 2010 – , vă spun că în ediţia din 2010 a Gramaticii de bază a limbii române, al (de fapt, toată seria, adică a, al, ai, ale) apare ca pronume semiindependent. „Aşa, şi?”, s-or fi minunînd unii. Ei bine, eu m-am bucurat pentru că, în sfîrşit, cuvîntului care a stat cîndva la baza unei „dispute” pe care am avut-o cu profesoara de română din liceu (sînt convins că domnia sa nu-şi mai aminteşte detaliul care m-a făcut pe mine să îndrăgesc limba română şi ale sale subtilităţi) i s-a făcut dreptate: dintr-o biată marcă posesiv-genitivală în gramatica tradiţională a ajuns să fie pronume semiindependent, adică, semantic vorbind, un cuvînt care poate substitui un altul, substantiv, ce poate fi „recuperat” din context.

De multe ori, cînd cineva spune „ai mei”, îi are în vedere pe părinţi din perspectiva copilului aflat în grija lor („vin ai mei la şcoală”, „ai mei nu mă lasă” etc.); în căsnicii „al meu” e „bărbatul meu”, „soţul meu”, „ai mei” sînt părinţii, „ai tăi” sînt „socrii”. Potenţialul pronumelui semiindependent e însă mult mai mare şi mie de asta mi-e drag cuvîntul ăsta atît de frumos pentru rostirea românească, căci oare ce ascunde el atunci cînd e spus de un bătrîn aflat la un azil ori de către un orfan? Cine sînt ai lor? Ai cui sînt ei?

Bunăoară, eu cu „ai mei” nu trebuie să ţin legătura ca să-i ştiu lîngă mine. Ai mei, dată fiind semiindependenţa care ne leagă, nu pot pleca prea departe. Din punct de vedere gramatical, explicaţia sună cam aşa: pronumele semiindependent e un cuvînt care, deşi are caracteristici sintactice, semantice şi morfologice proprii, nu poate exista singur, avînd nevoie, mereu, de o complinire obligatorie la dreapta. Altfel spus, al e parte dintr-un întreg, al nu se poate împlini decît în pereche, al nu umblă singur niciodată, al are nevoie mereu de celălalt ca să poată funcţiona. Ai mei, de exemplu, sînt toţi cei care au nevoie de mine şi toţi cei de care am eu nevoie ca să funcţionăm cît mai bine. În absenţa alor mei, aş fi avariat sau aş exista pur şi simplu, ca o creaţie neîmplinită.

Ai tăi pot fi un părinte, un frate, o soră, un iubit, o iubită, un soţ, o soţie, un prieten ori poate un profesor, o înlănţuire de fiinţe care te întregesc şi care reprezintă motorul existenţei tale. Eşti al lor tot atît cît ei sînt ai tăi, iar lucrurile astea le ştiţi fără să vi le spuneţi.

Revin la remarca de la început: textul acesta nu e o lecţie de gramatică, ci un gînd despre cum cuvintele ies din limbă şi se strecoară neştiute pînă în miezul vieţilor noastre.

Oraşul ăsta

Oraşul ăsta boleşte: de pe geam aud, de dimineaţă pînă seara, uneori chiar şi noaptea, cum ambulanţele duc către spitale oameni suferinzi, iar eu, în loc să le doresc salvarea, mă gîndesc că unii n-o să se mai întoarcă acasă niciodată.

Oraşul ăsta trişează: din benzinăria de lîngă bloc se aude cum o motocoasă se plimbă harnică peste gazonul tuns perfect, iar eu mă gîndesc la brazdele pe care coasa din braţele vînjoase ale bunicului le lăsa în urmă, în parfum ameţitor de iarbă şi flori proaspăt cosite.

Oraşul ăsta zăpăceşte: în intersecţie, la culoarea verde a semaforului, oamenii se împrăştie grăbiţi în toate direcţiile, ca un pumn de boabe de mazăre aruncate pe jos, iar eu mă gîndesc la ziua aceea de vară în care am urcat cătinel cu bunicul pe dealurile de la Caşin ca să ducem oaia la stînă, fără ţipenie de om în jur şi însoţiţi numai de triluri de păsări şi greieri.

Oraşul ăsta e o iluzie: la Kaufland, oamenii se înşiră plictisiţi la cozi, cu o mînă pe telefon şi cu cealaltă împingînd apatici cărucioare ticsite de produse în ambalaje multicolore, iar mie îmi vine în minte amintirea dimineţilor de la ţară cînd ne aştepta bunica în bucătăria de vară cu o cană de lapte cu cacao şi o felie de magiun pe care presăra miez de nucă prăjit pe plită.

Oraşul ăsta înrăieşte: în Piaţa Păcurari cineva ţipă că i s-a furat portofelul, la farmacie vînzătoarea se preface că-i ocupată numai ca să nu-ţi mai dea restul de 20 de bani, în parcare ţi-ai găsit maşina zgîriată cu un cui de la un capăt la altul, vecina de deasupra îşi scutură ţoalele pline de praf şi păr chiar la tine în balcon şi, pe deasupra, te mai necăjeşte şi o durere de măsea.

***

Încerc să descopăr frumosul, dar trebuie mai întîi să ies din mizeria lumii în care m-am cufundat. Încerc să descopăr binele, dar mai întîi trebuie să-nvăţ să trăiesc printre şfichiuirile pline de venin ale celorlalţi.

***

E urîtă strada, e urît oraşul, sînt urît eu, sînt urîţi oamenii. Mă gîndesc că dacă ne-am da jos măştile astea, urîte şi ele, poate am reuşi să privim unii la alţii şi să vedem frumosul nu într-o haină de firmă, într-o maşină scumpă, într-o vilă impunătoare sau o vacanţă exotică, ci acolo unde nu l-am căutat niciodată: în noi înşine.

Fotografii din copilărie (II)

Nu ştiu cum curgeau înainte zilele, dar erau răbdătoare cu mine. Pe cele mohorîte le tratam cu dispreţ din prispa casei, unde, tolănit pe ţoalele făcute de bunica, stăteam ferit de ploaie şi de vînt. Cele însorite, dacă nu eram undeva sub bolta de viţă-de-vie, mă prindeau tot pe acolo, căutînd adierea răcoroasă ce venea dinspre gura beciului şi ascultînd zarva ţărănească: un vecin care taie lemne, o căruţă trecînd pe drum şi stîrnind şi praful, şi cîinii satului, acceleratul „de patru”, cel care pentru bunica era semnalul că trebuie să dea urluială la păsări, cînd şi cînd un dihor care băga spaima în găini.

Exceptînd verile secetoase, cînd iarba se transforma în nişte paie uscate pe care nici caprele lu’ tanti Catrinuţa nu le mîncau, totul era verde şi chiar şi pîrîul care cobora molcom pe lîngă grădină era năpădit de sălcii şi tot felul de buruieni, făcîndu-ne pe noi, copiii, aventurieri într-o junglă ce rivaliza cu cea a lui Mowgli, pe care o văzusem de două ori: o dată la televizor şi a doua oară pe nişte abţibilduri descoperite într-o ciocolată primită de la (cel pe cale de-a muri) Moş Gerilă.

Şi, deşi totul împrejur era verde, cînd o apucam cu tata pe dealuri, urmînd să mîncăm în poieni răcoroase, noi, copii dintre betoane, spuneam că mergem „la iarbă verde”, spre hazul celorlalţi copii din sat, sătui de-atîta iarbă şi curioşi să vadă clădirile dintr-un oraş mai mare. La pădure tata ne improviza nişte undiţe din beţe de alun cu care prindeam, pe pîraie repezi de munte, clenişori, mrene, boişteni. Uneori chiar şi moine, mai leneşe din fire, se lăsau păcălite de carabeţii dibuiţi de noi pe sub pietre şi puşi repejor în cîrlig. Cealaltă bunică, pentru că n-avea timp de toate astea, ne învăţase ceva şi mai simplu: pescuitul cu furculiţa. Trebuia precizie, iuţeală şi îndemînare. Aptitudini care nouă atunci, evident, ne lipseau. Acum aş putea zice, măcar cu jumătate de gură, că le am, dar parcă mi-ar fi prea ruşine să scot furculiţa din rucsac şi s-o iau pe pîrîu la deal la vînătoare de peştişori.

***

Mi-e dor de toate nimicurile astea pe care, pentru că aveam parte de ele din belşug, ajunsesem să le destest, în căutare fiind de lucruri şi fapte măreţe. Faptele măreţe întîrzie să apară, iar lururile mărunte din care-mi hrăneam bucuriile de-o zi se chircesc în amintiri pe care mă zbat să nu le dau uitării. Aş fugi dintre betoanele oraşului şi m-aş pierde în fîneţe, ameţit de miros de pojarniţă şi mentă sălbatică şi îmbătat de lenea specifică vîrstei copilăriei. Şi-mi amintesc că lene mi-a fost de multe ori, dar de plictisit nu m-am plictisit niciodată.

Scîrbă

Scîrbă. Nu poţi să spui că nu te-a încercat niciodată. Poate că i-ai zis eufemistic aversiune, pentru că scîrbă ţi s-a părut un cuvînt prea puternic şi mai şi suna ca o sentinţă irevocabilă. Alţii i-au spus greaţă şi au scris şi cărţi despre asta. Oricîte sinonime am găsi, c-or fi ele eufemisme sau disfemisme, îţi aminteşti senzaţia aceea de silă, un amestec de resemnare în faţa a ceea ce nu poţi schimba şi revoltă faţă de ceea ce, într-un fel sau altul, calcă apăsat şi calculat pe coloana vertebrală a fiinţării tale, unde fiecare vertebră e o convingere intimă pentru care ai fi în stare de orice. Dar, în realitate, nu eşti. Îţi constaţi, cu un nod în gît, neputinţa – neputinţă pur şi simplu – şi atunci apare sila, scîrba aceea de care vorbeam la început. Faţă de un om care te-a nedreptăţit. Faţă de un sistem în care hoţii şi ticăloşii cad întotdeauna în picioare. Faţă de o situaţie care scoate din semenii noştri ce-au (în) ei mai mizerabil. Şi-atunci ţi se mai face greaţă o dată, gîndindu-te că astfel de fiinţe îţi sînt semeni, adică, vrei, nu vrei, îţi seamănă. Şi de vină pentru starea ta eşti tot tu pentru că, bolnav de optimism, îţi place să acorzi a doua şansă. Şi a treia. Şi a patra. Lor (în speranţa că se vor schimba) şi ţie (în speranţa că n-o să-ţi moară răbdarea) deopotrivă. Apoi le pierzi şirul. Nu mai ştii cui şi ce datorezi. Nu mai ştii dacă să urli sau dacă să te laşi cuprins de muţenie. Ştii doar că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate. Închizi uşa, tragi draperiile grele peste ferestre şi încăperea se cufundă în beznă. Te pui pe citit, dibuind literele pe întuneric, aşa cum făceai cîndva în casa bunicilor după ora stingerii, simţindu-te vinovat că încalci o regulă, dar în acelaşi timp absolvindu-te de vină, convins că faci ceva înălţător. Iar literele se aşază cuminţi unele lîngă altele, compunînd refrenul care avea să devină peste ani atlasul fiinţării tale: „greaţa nu m-a părăsit şi nici nu cred că mă va părăsi prea curînd; dar nu mai sufăr, nu mai e o boală, nici un acces trecător: e una cu mine”. Dar de greaţa asta, de scîrba asta care s-a strecurat înăuntrul tău, curgîndu-ţi prin venele umflate de revoltă, nu poţi scăpa decît dacă scapi de cei care ţi-au provocat-o. E un fel de exorcizare. Te îmbărbătezi, aşa distrus cum eşti, şi ieşi pe front. În linia întîi, unde lupta se dă pentru totul sau nimic. Şi chiar de-o fi nimicul, măcar i-ai găsit acolo, în plutonul fruntaş, pe cei care-ţi seamănă cu adevărat, adevăraţii tăi semeni. E destul cît să te ţină în viaţă. E destul cît să te facă să speri.

(Actualizat la 1 februarie 2017)

Autoportret

Ăsta-s eu,

cel care şi-a pierdut prieteni pentru că a ţinut mai mult la principii decît la oameni,
cel care se ascunde de lume în cuvinte, pe care le ţese în veşminte cu care să iasă-n lume,
cel care-şi lasă gîndurile slobode cînd ceilalţi şi le ţin ferecate în lanţurile raţiunii,
cel pentru care să fii contează mai mult decît să faci, iar să faci mai mult decît să spui,
cel a cărui viaţă se scurge pentru că se scurg din ea cei care-o umpleau,
cel care nu vrea să moară pentru că viaţa îi este datoare,
cel care nu se iubeşte,
cel care nu urăşte.

Ăsta, de fapt, eşti tu, cel care ai ajuns cu lectura pînă aici şi ai pus punct în locul meu

Mai trăieşti?

Unii oameni obişnuiesc să dispară. Să se facă neştiuţi, neauziţi, nevăzuţi, să se strecoare printre oameni şi prin viaţă ca şi cum ar merge pe vîrfuri într-o casă străină în miez de noapte. Asta, desigur, în limitele în care e posibil, căci nu poţi dispărea chiar după bunul plac: te duci la serviciu, îţi îndeplineşti obligaţiile (mai ales cele contractuale) faţă de societate şi cei din juru-ţi, dar, în restul timpului, vrei să fii numai tu cu tine, să ţeşi între tine şi ceilalţi un văl magic prin care tu să vezi, dar nimeni să nu poată privi înăuntru. Cînd te gîndeşti că pentru unii ăsta e chiar un modus vivendi, îţi zici încurajator „De ce nu?” şi după aia chiar o faci. De la o vreme începe să-ţi placă. Sau să-ţi placă mai puţin ceea ce găseşti la întoarcere. Căci revenirile în lume, după escapadele astea, sînt, de fiecare dată, tot mai grele, iar ceilalţi de care ai fugit parcă mai incomozi decît atunci cînd ai dispărut ultima oară. Ei şi-au văzut de viaţă, nu-şi permit luxul de a se izola de ceilalţi, indiferent de motive. Ei sînt ca nişte albinuţe care muncesc neîntrerupt, pe cînd tu un alintat care-şi permite examene de conştiinţă. Nu ţi-au ajuns cele din facultate? Ce alt examen mai vrei? Nu-ţi ajunge viaţa însăşi, cu tumultul ei? Puţini însă se întreabă, că de întrebat nu te întreabă nimeni, unde te duci cînd te duci. Oare pe unde ţi se plimbă gîndurile, pe unde odihnesc atunci cînd ceilalţi se recuperează dormind, pe unde-ţi curge viaţa atunci cînd a celorlalţi curge ca un şuvoi fierbinte pe Internet, printre statusuri pe Facebook, oameni frumoşi, poze perfecte, iubiri perfecte şi familii fericite? Curge, tot ca un şuvoi fierbinte, numai că tu mergi pe celălalt mal, unde existenţele zgomotoase se sting aşa cum se stinge vacarmul oraşului cînd bezna se întinde ca o plapumă peste oameni şi blocuri.

***

Obişnuiesc şi eu să dispar şi, dacă dispariţia se prelungeşte, mai primesc uneori şi cîte un mesaj întrebător: „Mai trăieşti?”. Dar nimeni nu-ntreabă asta atunci cînd eşti.

Vorba de duminică (LII)

Prin intenţie, şi nu prin adevărul sau falsitatea lucrului însuşi trebuie să judecăm dacă se minte sau nu se minte […]. Se poate minţi spunîndu-se adevărul […]. A minţi înseamnă a vorbi împotriva gîndirii proprii cu intenţia de a înşela… (Sfîntul Augustin, „De mendacio”)

Oameni şi cercuri

Citisem undeva că limba trasează în jurul nostru un cerc din care cu greu se poate ieşi şi din care puţini încearcă să iasă. Ştiu că citeam pe atunci despre determinismul lingvistic, dar nu-mi amintesc cu precizie cine a spus-o. Căutînd acum, mă gîndesc că e posibil să fi fost Humboldt, căci am găsit la el fraza asta: “each language draws a circle around the people to whom it adheres which it is possible for the individual to escape only by stepping into a different one” (în traducere: limba descrie un cerc în jurul poporului căruia îi aparţine, iar din acest cerc nu se poate ieşi decît intrînd în altul). Cele două citate – cel din amintirea mea şi cel al lui Humboldt – seamănă, ambele abordează determinismul lingvistic, adică, foarte pe scurt, teoria conform căreia raportarea nostră la lumea înconjurătoare depinde în mare măsură de limba pe care o vorbim. Dar nu despre determinismul lingvistic voiam să vă scriu, ci despre faptul că, la fel ca limba pe care o vorbim, şi oamenii trasează în jurul nostru cercuri. Încep mai întîi părinţii, cînd se străduiesc să ne înveţe să vorbim sau să facem primii paşi, iar lor li se adaugă alte şi alte persoane şi instituţii care se pricep foarte bine la desenat cercuri în jurul nostru: educatoarea la grădiniţă, învăţătoarea la şcoala primară, profesorii în gimnaziu şi liceu şi tot aşa pînă cînd… Pînă cînd unii dintre noi – ăi’ mai norocoşi sau mai nenorociţi, depinde de cît de groase au fost contururile cercurilor de pînă atunci – ajung să se întrebe dacă dincolo de aceste cercuri există ceva şi ce anume. Şi, urmînd întocmai teoria cercului din determinismul lingvistic, cîţiva îndrăznim să păşim în afară.

Nu vă imaginaţi însă că păşitul ăsta în afară se face aşa, simplu, fără niciun tribut. Vor exista cei care vă vor trage înapoi, cei din a căror lume aţi ieşit sau a căror lume sînteţi pe cale s-o abandonaţi definitiv. Toţi o fac din egoism, vanitate şi, cel mai probabil, din neştiinţă. Ei n-au ieşit niciodată din cercurile lor şi n-ar şti să vă spună dacă e mai bine sau mai rău. Sînt cei pe care, păşind pe nisipuri mişcătoare, îi apuca frica viscerală, copleşiţi de emoţia părăsirii culcuşului călduţ, unde se simt ca peştii într-un heleşteu unde nu-i ameninţă nimic. Sînt cei care, vîslind de zor în interiorul laţului social aruncat asupră-le, se dau puternici numai pînă cînd simt strînsoarea care le apasă grumazul. Se potolesc pe dată şi-şi văd – ce ironie! – de drum. Ei sînt puternici stînd pe loc, pe cînd curajul vostru vine din paşii mărunţi şi temători pe care-i faceţi nu ca să fugiţi departe, ci ca să ajungeţi cît mai aproape de fiinţa voastră şi de adevărul vostru. Asta înseamnă că, pe lîngă escaladarea sau ruperea cercurilor care vă împresoară din afară, mai aveţi de străbătut o călătorie, de data asta una lăuntrică, dar care se doveşte a fi adesea mult mai grea şi cu mult mai primejdioasă. Am uitat să vă spun la începutul textului, dar multe dintre cercurile de care ne izbim şi care ne fac să dăm înapoi nu le-au desenat ceilalţi, ci noi înşine, uitîndu-ne la ei şi, pentru că ne era mai comod, imitîndu-i.

Vorba de duminică (LI)

Am încetat să mai visăm. (…) Din ce în ce mai puţini ne-am păstrat capacitatea de a visa, pînă ce acum ne găsim într-un moment în care visele sînt nişte lucruri pe care le-am visa dacă am mai reuşi să visăm. O, vise, citim despre voi în cărţile de demult, dar fabricile de vise s-au închis toate! (…) Sîntem fericiţi. Găsim bucurie în toate. Maşini, produse electronice, dansuri, munţi, toate ne umpleţi de bucurii. (…) Dar nopţile ne trec mute. Pot trece o mie şi una de nopţi şi toate trec în linişte, ca o oştire de fantome, neauzite şi nevăzute, pe cînd noi trăim şi îmbătrînim şi murim. În general sîntem bucuroşi. Traiul ne e bun. Dar uneori ne dorim ca visele să se întoarcă. (Salman Rushdie, Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi)

Despre dăruire

Funcţionăm cu jumătăţi de măsură. Întotdeauna păstrăm ceva „deoparte” numai pentru noi: o vorbă bună pentru zile rele, o mîngîiere pentru ceasurile pustii, poate nişte bani, o taină pe care o ferim de ochii prea curioşi ai lumii, poate nişte gînduri ori idei din care ne compunem – nimicuri pentru ceilalţi, adevărate comori pentru noi. Niciodată însă nu ne dăruim cu totul. Nu că n-am vrea, numai că o precauţie asunsă se propteşte între noi şi obiectul dăruirii noastre şi nu ştim cum să ridicăm opreliştea şi să ne aruncăm în golul care ne-ar umple. Ne e frică de ce nu putem cuprinde şi nu ştim să ne dăruim cuiva, cu tot cu gîndurile noastre tăinuite, cu banii noştri ori cu toate vorbele noastre bune. Ce-o să se întîmple cu noi după aceea? Mai putem da îndărăt? Ce-o să se aleagă de planurile noastre cînd păşim din lumea noastră în lumea celui căruia ne dăruim? Întrebări care ne neliniştesc fiinţa, ne tulbură somnul şi-aşa pe sponci şi ne strecoară în gînd demonul îndoielii. Teama trădării celuilalt, deşi nemărturisită, e acolo, zămislită odată cu noi, ca un defect fizic pe care nu-l putem corecta şi-l purtăm cu noi toată viaţa. Ne e frică să rămînem fără noi ştiind că riscăm dacă alegem să rămînem prin ceilalţi, însă cine a cunoscut un om care s-a dăruit cu totul ştie că împlinirea nu cunoaşte decît calea sacrificiului şi că eşecul stă mereu la pîndă. Aşa că, de teamă, în locul dăruirii totale preferăm varianta de compromis: jumătate tu, jumătate eu. Ne păstrăm integritatea, dar nu vom fi niciodată întregi.

Gînduri adunate de pe jos

sunGînd înainte: Învăluie-mă cu ceaţa de afară ca să mă poţi privi numai de-aproape.

Te mai poţi aduna cînd ai fost făcut bucăţi? Cînd ai fost sfîşiat aşa cum un leu sfîşie, ca un hoţ care-a lovit pe întuneric, o antilopă rătăcită în savană? Se aude doar disperarea căreia nu-i răspunde nimeni şi nimic.

În întuneric toate se simt aproape şi departe deopotrivă. Bezna ţi-e salvare, bezna ţi-e blestem.

Vrei să spui ceva, dar cuvintele se topesc în noapte şi, pînă să le rosteşti, se transformă în lacrimi. Iar tu nu plîngi.

Neputinţa. Cînd inima din pieptul tău bate, dar inima din inima ta nu-i răspunde. Trag clopotele în satul în care nu mai locuieşte nimeni.

Cine să mai potrivească toate decupajele din puzzle-ul destrămat al fiinţei tale cînd lipesesc din piesele de rezistenţă?

Sînt zile în care dumnezeu ar merita o palmă. Şi, dacă există cu adevărat, ar întoarce şi celălalt obraz.

Noi cîrtim, nu gîndim

Jignim mult prea mult şi mult prea uşor. E o constatare nu de ieri, de azi, ci mai veche, numai că abia acum m-am gîndit s-o prind în cuvinte. Poate pare că vin cu argumente… expirate, dar îmi amintesc că în casa bunicilor, unde mi-am petrecut cea mai frumoasă parte a copilăriei, cuvinte de ocară n-am auzit decît foarte rar şi atunci spuse la mînie şi repede retrase şi regretate. Poate sîntem acum mai iuţi la mînie, poate ne evervăm mai uşor şi ne calmăm mai greu (sau deloc), dar văd cum una-două scuipăm în stînga şi-n dreapta ce şi pe cine nu ne e pe plac. O fi de de vină educaţia de-acasă? O fi de vină pur şi simplu nepăsarea? Sau poate talk-show-urile de televiziune, cu moderatoare lipsite de orice… moderaţie în limbaj şi comportamente? Ori poate ceea ce numim generic „stres cotidian”, adică seama de frustrări culese de pe la locul de muncă, din interacţiuni sociale păguboase etc.? Posibil să fie toate la un loc, dar permiteţi-mi, în contextul unor întîmplări dramatice recente, să mă îndoiesc de bunacuviinţă a acelei categorii de internauţi care şi-au afişat solidaritatea printr-un hashtag sau printr-o poză de profil colorată în drapelul unei ţări, în timp ce pe alte teme, mai mult sau mai puţin fremătătoare (se) porcăiau pătimaş. Mă iertaţi, sînteţi ce vreţi voi, dar numai empatici nu. Despre ce transfer emoţional mai putem vorbi în cazul celor care, aparent deplîngînd morţi şi răniţi în drame cumplite, urlă, înjură, îi umilesc şi ponegresc pe semeni de-ai lor care au avut ghinionul să intre sub turul invectivelor lor? Cu ce se identifică oamenii aceştia care îi des-fiinţează pe alţii apelînd la cu totul alte instrumente decît dreapta judecată, căci pleiadele de invective iau locul argumentelor judicios alese şi expuse… O privire rapidă pe reţelele de socializare sau pe secţiunile de comentarii ale publicaţiilor online e suficientă pentru o concluzie tristă cu privire la justiţiarii cu limbă ascuţită, minte otrăvită şi degete îndemînatice: noi cîrtim, nu gîndim. De simţit n-am simţit niciodată.

10 lecţii. De dat sau de luat

  1. Să zîmbești senin și compătimitor cînd semeni de-ai tăi îți declară, direct sau prin intermediari, ura viscerală pe care ți-au purtat-o în taină ani de zile.
  2. Dimineața, cînd te uiți în oglindă, să nu-l vezi pe cel care-ai fost ieri, ci pe cel care vei fi mîine.
  3. Să crezi în tine. Îţi va fi de folos atunci cînd alţii n-o vor face.
  4. Să crezi în alţii. Îţi va fi de folos atunci cînd nu vei crede în tine.
  5. Să-ţi fii propria măsură şi la vorbă, şi la port, şi la gînd.
  6. Să visezi, ca să ai motive să continui.
  7. Să te retragi uneori din lume, ca să te poţi întoarce printre oameni.
  8. Să plîngi, ca să poţi să-i înţelegi şi pe cei mai slabi decît tine.
  9. Să iubeşti, ca să ai amintiri, şi nu regrete.
  10. Să fii.

Despre împăcare

Aş vrea să urlu, dar n-am în faţă decît o foaie de hîrtie. Şi, chiar de-ar fi fost aliniaţi înaintea-mi, ca-n faţa unui pluton de execuţie, oameni, tot n-aş fi ştiut la care dintre ei să urlu. Toţi mi-au greşit şi tuturor le-am greşit, toţi m-au trădat şi i-am trădat pe toţi fără excepţie. Probabil aş fi cerut o oglindă şi i-aş fi cerut socoteală nenorocitului care m-a adus în starea asta. Dar îi anticipez reacţiile: ştiu că mi-ar fi rîs în nas, sfidător. Nu mi-ar fi vorbit, n-o face niciodată, ci doar m-ar fi privit înapoi, cu ochii ăia metalici, reci, tăioşi. Aşa că nu-i cer nimic: nici socoteală, nici poveţe, nici compasiune. Trebuie să învăţăm să nu cerem nimic de la nimeni. Şi asta cît mai repede! N-aţi observat cum ni se petrece viaţa? Începem prin a ni se da fără să cerem şi sfîrşim prin a cere fără să ni se mai dea. De aia lecţia renunţării trebuie învăţată: pentru ca atunci cînd vom cere cu disperare şi vom fi ignoraţi cu dispreţ rugăminţile noastre ignorate să doară mai puţin. E mai bună acum o rană a sufletului, într-un trup tînăr, obişnuit cu poveri, decît mai tîrziu, cînd abia vom fi în stare să ne purtăm de grijă. Renunţarea e ca un joc al forţării limitelor: în fiecare zi cît mai puţin, la fiecare ceas încă un pas mai departe de ceilalţi şi mai aproape de tine. Ai să ştii că ai ajuns la destinaţie atunci cînd, privindu-te-n oglindă, în loc să urli îţi vine să rîzi. Destinaţia aceea e împăcarea cu sine. Unii ajung mai devreme, alţii mai tîrziu, cei mai mulţi niciodată.

Fotografii din copilărie (I)

Cînd eram mici, de fiecare dată cînd ştiam că vara se apropie de sfîrşit, ne apucau smiorcăielile. După 6 august, cînd e Schimbarea la faţă, bunicul punea şi el paie pe foc, zicîndu-ne că sărbătoarea asta se chema aşa pentru că se schimbau la faţă anotimpurile – frunza rugineşte, rîurile coboară mai reci din munte, iar nopţile cu chiciură pîndesc de undeva de-aproape, ne povestea el. Aşa era. După nopţile în care, întinşi pe burta caldă a pămîntului, căscam gura uitîndu-ne după perseide, tot timpul plecam înapoi „la bloc”. Şi se declanşa în noi un straniu instinct de copil care simte că i se răpesc bucuriile şi, în zilele în care urmau, ca nişte vandali, culegeam perele, prunele şi ce alte fructe mai prindeam prin copaci, dădeam fuga la pădure şi prin fîneţe şi jumuleam alunii de rod, simţind că se apropie sfîrşitul. După ce chiar venea, tot ceea ce strîngeam de prin copaci ne ajuta să trecem toamna mai bine. De exemplu, în balconul de la bloc, între două pietre luate special de la rîu pentru treaba asta, mai spărgeam cîte-o alună, tînjind după frumuseţile care se risipiseră în neguri neştiute pentru încă un an.

Un gînd despre oameni şi cărţi

N-o să ştim niciodată cine este un om cu adevărat pînă cînd nu ne propunem să descoperim, în această ordine, ceea ce el lasă să se vadă, ceea ce el spune şi ceea ce el simte. Cei mai mulţi dintre noi punem etichete mulţumindu-ne cu ceea ce vedem, auzim şi simţim noi; dar intuiţia noastră nu ne poate ajuta decît (şi asta în cele mai fericite din cazuri) pe jumătate. Trebuie să învăţăm să fim capabili de atenţie, ascultare şi empatie. Şi abia după ce le-am deprins pe toate astea, trebuie să învăţăm să înţelegem. Unii abandonează însă învăţătura de îndată ce aud că trebuie să facă altceva pentru alţii, iar alţii se plictisesc prea repede cît să poate întrevedea bucuriile pe care i le-ar putea aduce înţelegerea celorlalţi. Şi-uite-aşa (ne) petrecem fără să ne fi cunoscut vreodată cu adevărat.

Imaginaţi-vă că noi, oamenii, sîntem nişte cărţi ce se găsesc într-o sală de lectură impresionantă şi care aşteaptă să fie citite. În timp ce unele beneficiază de o atenţie deosebită (fie ea cuvenită, fie nu), altele aşteaptă o viaţă de om (sic!) ca măcar să fie răsfoite. Da, s-ar putea spune că oamenii sînt (ca) nişte cărţi. Ca să-i descoperim, trebuie să-i citim şi, ca să-i înţelegem, trebuie să-i recitim. Dar cine mai citeşte cărţi în ziua de azi?

Zece concluzii despre munte, cu bune şi cu rele

Voi fi succint, n-am mai scris pe blog de vreo trei luni şi mai durează pînă să fiu din nou în formă. La fel mi-am zis şi după ce weekendul trecut am fost pe munte: mai durează pînă să fiu din nou în formă.

Cum spuneam, am fost la munte. De obicei, prefer regiunile montane puţin exploatate turistic (o să vă daţi seama din cele ce urmează şi de ce), dar s-a ivit un prilej de-a merge cu nişte prieteni pe traseul Durău – Fîntînele – Dochia (eventual Toaca) şi apoi Dochia – Duruitoarea – Durău şi-am zis să nu-l ratez, mai ales că nu-l făcusem niciodată. După această scurtă aventură în natură, bunele şi relele muntelui sînt după cum urmează:

  1. Unii oamenii au grave probleme de digestie, indigestie şi, mai ales, de bun simţ. Peste tot pe traseu, în stînga şi dreapta potecii, urme vizibile ale acestor probleme: şerveţele, hîrtie igienică, tampoane. Toate folosite. Partea rea e că-ţi întorceau şi ţie stomacul pe dos. Partea bună e că dacă, să zicem, ai ratat marcajele de pe traseu, poteca n-o poţi rătăci nicicum.
  2. Şi sus pe munte se mănîncă seminţe. Partea rea e că sînt spărgători care scuipă cojile pe jos. Partea bună e că sînt biodegradabile.
  3. Şi sus pe munte se fumează. Partea rea e că sînt fumători care aruncă mucurile pe jos. Părţi bune nu există.
  4. Şi sus pe munte se bea şi se mănîncă. Partea bună e că se bea şi se mănîncă. Pe un traseu montan, mai mult decît oriunde, avem nevoie de lichide, plus proteine, plus tot tacîmul. Partea rea e ce se întîmplă după ce se bea şi se mănîncă: vezi punctul 1, la care adăugăm tonele de ambalaje aruncate aiurea, în pădure, prin jnepeniş şi printre afini. Not nice. Not nice at all.
  5. Am văzut mai mulţi oameni cu selfie stick decît cu beţe de drumeţie.
  6. În sala de mese de la Cabana Dochia am auzit o doamnă reproşîndu-i unui domn mai… nemulţumit de servire: „dacă şi pe munte ne comportăm aşa…”. Aşa sînt unii oameni, doamnă, cu puţin bun simţ.
  7. La fel cum unii oameni au prea mult bun simţ: ne-am dus să frigem pe grătarul unor turişti doi hribi şi ne-am întors şi cu o fleică şi o aripă de pui.
  8. Unii turişti pur şi simplu nu-şi dau seama că pentru un traseu montan e nevoie de alt tip de îmbrăcăminte decît pentru plimbările prin cartier: băieţi în pantaloni cu turul lăsat, fete în săndăluţe şi fustiţe strînse pe cur etc.
  9. Muntele e imprevizibil şi tocmai de aceea e greu să găseşti formula ideală pentru rucsac: fie conţine prea multe lucruri (ne/folositoare), fie prea puţine.
  10. Foarte mulţi turişti. Partea bună e că sînt foarte mulţi turişti. Partea rea e că prea puţini dintre ei iubesc muntele, natura.
Ceahlău, Dochia.
Ceahlău, Dochia.

Selfie cu moartea

N-am început săptămîna bine deloc. M-am întors de la universitate şi-am deschis Facebook-ul, ca să mai aflu noutăţi, şi-am dat peste doi prieteni din listă deplîngînd moartea unor cunoştinţe. Îmi venea să fac ceva ca să-mi dispară din feed astfel de veşti tragice, la fel cum făceam odinioară cînd, citind ziarele şi ajugînd la secţiunile înnegrite de mesajele de condoleanţe, dădeam paginile repede, fără ca măcar să arunc privirea peste anunţurile care vorbeau invariabil despre trecerea în nefiinţă a cuiva. Mi se părea că moartea rămîne acolo, închisă între paginile acelea, şi uitam repede de ea citind ştirile din sport sau delectîndu-mă cu vreo caricatură de presă. Pe Facebook nu mai merge aşa. Scroll down iute, mi-am zis, uşor tulburat, dar cîteva mesaje „mai la vale”, o altă veste tragică. Carevasăzică, de moarte nu te poţi ascunde, nici măcar pe Facebook, aşa că mi-am zis s-o privesc în ochi şi m-am întors la mesajele cu pricina. De data asta şi-a ales o profesoară tînără care-şi susţinuse recent doctoratul şi o cîntăreaţă pe la vreo 55 de ani. Dau totuşi detaliile astea, deşi ştiu că în faţa morţii ele nu contează; dar oamenii se agaţă de ele ca să poată să se revolte, ca să-şi strige durerea, să-şi justifice cumva nedreptatea pe care o simt atunci cînd de lîngă ei sînt smulşi oameni dragi. „Avea o viaţă înainte”, „abia începuse să trăiască”, „mai avea multe de făcut pe lumea asta”, curg mesajele şi gîndurile celor îndoliaţi. Nu ştiu ce trezeşte moartea-n fiecare din noi, dar în cazul meu, tot ce trăiesc, tot ce simt, tot ce fac se strînge într-un ghem al neputinţei, iar eu rămîn în starea asta cîteva minute, uneori şi ore, apoi, uşor, uşor, trupul inert îşi recapătă vlaga. Simt din nou, trăiesc din nou. Moartea a trecut pe lîngă mine, dar nu neobservată, aşa cum se întîmpla cînd eram copil, iar prezenţa ei în vieţile noastre era aşa de rară, încît uneori ne puneam problema dacă există cu adevărat sau nu, aşa cum o făceam în ograda bunicilor cînd auzeam că a intrat dihoru-n sat. Întîi el era un zvon, adus de nişte pene de găină porumbacă purtate de vînt. Apoi dădea tîrcoale printre prieteni, vecini ori neamuri şi în cele din urmă îl găseam pe bunicul jupuindu-l, după o noapte de stat la pîndă. Cu moartea e cam la fel, întîi o noţiune ciudată şi îndepărtată apoi, pe măsură ce-ţi dă tîrcoale, din ce în ce mai bine conturată. Cu cît cei care pleacă îţi erau mai aproape, cu atît şi moartea vine mai aproape de tine, iar senzaţia unei prezenţe funeste – deşi discretă şi amorfă – e aproape fizică. Dar pe Facebook, unde pare că ne-am mutat, încet-încet, existenţele, moartea se pierde repede în noianul de veşti care nu mai suportă amînare – ultimul selfie dichisit, ultima cafea băută şi ultima carte citită, deşi, după ce postăm poza aducătoare de like-uri dătătoare de viaţă, dăm jos măştile de pe faţă, ne amintim că nici nu ne place cafeaua şi că, de fapt, n-am mai citit o carte de prin liceu. Într-o lume în care totul e virtualmente posibil (sic), moartea rămîne singura realitate care ne mai poate aduce cu picioarele pe pămînt.