Vorba de duminică (LII)

Prin intenţie, şi nu prin adevărul sau falsitatea lucrului însuşi trebuie să judecăm dacă se minte sau nu se minte […]. Se poate minţi spunîndu-se adevărul […]. A minţi înseamnă a vorbi împotriva gîndirii proprii cu intenţia de a înşela… (Sfîntul Augustin, „De mendacio”)

Vorba de duminică (LI)

Am încetat să mai visăm. (…) Din ce în ce mai puţini ne-am păstrat capacitatea de a visa, pînă ce acum ne găsim într-un moment în care visele sînt nişte lucruri pe care le-am visa dacă am mai reuşi să visăm. O, vise, citim despre voi în cărţile de demult, dar fabricile de vise s-au închis toate! (…) Sîntem fericiţi. Găsim bucurie în toate. Maşini, produse electronice, dansuri, munţi, toate ne umpleţi de bucurii. (…) Dar nopţile ne trec mute. Pot trece o mie şi una de nopţi şi toate trec în linişte, ca o oştire de fantome, neauzite şi nevăzute, pe cînd noi trăim şi îmbătrînim şi murim. În general sîntem bucuroşi. Traiul ne e bun. Dar uneori ne dorim ca visele să se întoarcă. (Salman Rushdie, Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi)

Vorba de duminică (L)

Tinereţea e o stare de plasticitate a inteligenţei şi o stare de plasticitate mai degrabă spirituală. Tinereţea unui ins se măsoară pe putinţa lui de a reacţiona la realităţi, de a se adapta la împrejurări. Este, am spune, o stare de congruenţă între întreaga fiinţă a insului şi realitate. Cine are viziunea proaspătă a realităţilor, cine nu cunoaşte în judecată formula leneşă şi înţepenită care etichetează şi clasează fără să pătrundă, ci se aplică modest şi credincios vieţii, acela e tînăr.

(Nae Ionescu, 1931)

Vorba de duminică (XLIX)

Să scot la lumină piedicile de nebiruit puse în cale de oameni, de mizerie, de mediocritatea vremurilor, de invidia celor din jurul meu, de dispreţul duşmanilor, de indiferenţa celor mulţi? Toate astea sînt doar poveşti. Nu există forţă care să nu fie învinsă de una mai mare; nu există duşman care să nu poată fi pus la pămînt de către unul mai puternic decît el; nu există mizerie care să facă imposibilă dobîndirea unei bogăţii nemaivăzute; nu există gheaţă care să nu poată fi topită, încălzită, făcută să fiarbă. Cînd cineva se apucă de un lucru, trebuie să ştie de ce are nevoie pentru a-l duce la bun sfîrşit. Dacă nu-l ţin puterile, trebuie să şi le sporească înainte de-a porni la treabă sau să se pitească în umbră şi să facă ce fac toţi. (Giovanni Papini, Un om sfîrşit)

Vorba de duminică (XLVIII)

Ce ştiu e că trăim, suferim şi murim prosteşte, fără să ştim nici de ce, nici cum. Mai ştiu că marea noastră greşeală e că alergăm prea tare după fericire, pe cînd viaţa rămîne nepăsătoare dorinţelor noastre; dacă sîntem fericiţi, e din întîmplare; iar dacă sîntem nenorociţi, e tot din întîmplare. În marea asta plină de stînci, care e viaţa, barca noastră e dusă în voia vînturilor şi oricît am fi de iscusiţi, nu putem ocoli mare lucru. Şi e zadarnic să învinuim pe cineva, ori să ne punem nădejdea în ceva; eşti sortit fericirii, ca şi nefericirii, înainte de-a ieşi din pîntecul mamei tale. Fericit e cel ce simte cît mai puţin, ori deloc. Nimicul pe care-l cere, viaţa i-l dă. Şi nenorocit e cel ce simte şi vrea: el n-are niciodată îndeajuns. (Panait Istrati)

Vorba de duminică (XLVII)

Orice exaltare sau depresie mă poartă spre o stare prielnică pentru (…) previziuni, adică (…) o fulgerătoare aptitudine de a ieşi din mine, de a mă cuprinde dintr-odată din afară, sau dinăuntru, dar în alt plan, ca şi cum eu aş fi cineva care mă priveşte (mai bine spus – întrucît de fapt nu mă văd – ca şi cum aş fi cineva care mă trăieşte).

Cînd se întîmplă asta, eu nu mai privesc spre lume, de la mine spre ce-i în afara mea, ci pentru o clipă sînt lumea, planul exterior, în-afara-mea-privindu-mă. Mă văd aşa cum mă pot vedea ceilalţi. (…) Îmi dau seama de proporţiile defectivităţii mele, de tot ceea ce prin absenţă sau prin imperfecţiune nu vedeam niciodată. Văd ce nu sînt. (Julio Cortázar, Şotron)

Vorba de duminică (XLVI)

Netoleranţa este o stare de suflet alcătuită din tot ceea ce este mai josnic în om. Ea presupune brutalitate de sentiment şi inferioritate de gîndire. Netoleranţa este ură şi lipsă de simpatie intelectuală. Netoleranţa este strîns legată de pornirea bestială de agresiune. Netoleranţa este atitudinea gorilei feroce care a parvenit să vorbească.

Toleranţa este produsul cel mai înalt al culturii sufleteşti. Ea e semnul adevăratei civilizaţii. Orice aspect mai înalt al vieţii morale are la bază toleranţa. Progresul omenirii este progresul toleranţei. Libertatea de gîndire, accesul celor mici în viaţa de stat, îndreptăţirea femeilor, principiul naţionalităţilor, totul se întemeiază în fond pe progresul toleranţei, pe tot mai multă toleranţă.

Omul tolerant ţine fruntea sus, are privirea senină. E echilibrat. Netolerantul are înfăţişarea animalului rău, care vrea să împungă. Omul tolerant e obiectiv, are concepţia evolutivă a istoriei. Netolerantul e eternul judecător mîniat şi mărginit. (G. Ibrăileanu)

Vorba de duminică (XLIV)

“I would like to wear a mask of myself on my face, so people would think I am not myself but someone pretending to be me.” (Slavoj Žižek)

„Mi-ar plăcea să port o mască a chipului meu pe faţă, astfel încît oamenii să creadă că nu sînt eu, ci că e cineva care pretinde c-ar fi persoana mea.”

Vorba de duminică (XLIII)

„A kiss can never be absolutely defined. Because each kiss is different form the one before  and the one after. Just as no two people are alike, so are no two kisses like. For it is people who make kisses. Real, live people pulsating with life and love and extreme happiness. (…) Like a bee that settles on the fragrant pistils of a flower, and sips in the nectar for honey, so should you sip in the nectar from between the lips of your love.”

Hugh Morris, The Art of Kissing, 1977

kisses copy

Vorba de duminică (XL)

„Nici eu nu ştiu cum e mai bine: să uit sau să ţin minte? Să las rănile în pace sau să le zgîndăresc? Să fug de stafii sau să mă împac cu ele? Să iert sau să nu iert? Timpul meu e lung şi leneş, se întinde de la o zi la alta ca o peltea lipicioasă, aşa că, în atîta singurătate, ba încerc să curăţ trecutul, să scap de păcate şi nenorociri, ba mă afund în torentul întîmplărilor vechi, unde rîsul şi plînsul se înfruntă, unde vinovăţiile se împletesc. În nopţile cu insomnii, cînd stau cu ochii în tavan, negurile mă învăluie, mă iau prizonier. Atunci îmi amintesc totul pînă la ultimele detalii, rup coaja rănilor şi-mi înfig unghiile în carnea sîngerie de dedesubt, sînt vizitat de cîţiva strigoi, cei care m-au urmărit întreaga viaţă, nu iert pe nimeni şi nimic, nu cerşesc indulgenţe şi nici nu dăruiesc (…).”

Filip Florian, Toate bufniţele, 2012

Vorba de duminică (XXXIX)

„Pentru unii, fericirea e o senzaţie atît de neobişnuită, încît în clipa cînd ajung s-o cunoască se neliniştesc; noua lor stare îi pune pe gînduri; nimic asemănător în trecutul lor: e prima oară cînd părăsesc confortul nenorocirii. O lumină neaşteptată îi face să tremure, ca şi cum sori le-ar străluci pe degete – să lumineze raiuri fărîmiţate. De ce această fericire, de la care-şi aşteaptă izbăvirea, ia o asemenea înfăţişare? Ce-i de făcut? Poate nici nu le aparţine, poate a dat peste ei din greşeală. Descumpăniţi şi fascinaţi deopotrivă, încearcă s-o asimileze, s-o posede, dacă se poate pe veci. Dar sînt atît de puţin pregătiţi pentru fericire, încît, ca să se bucure de ea, sînt siliţi s-o grefeze pe vechile lor spaime.”

Emil Cioran, Ispita de a exista

Vorba de duminică (XXXVIII)

„Dar, la naiba, ce sînt eu? Ce drept aveţi voi, toţi ăştia, să-mi tulburaţi viaţa, să-mi furaţi timpul, să-mi scormoniţi sufletul, să mă secătuiţi de gînduri, să mă vreţi drept tovarăş, confident şi informator? Drept cine mă luaţi? Sînt un actor plătit ca să joace seară de seară în faţa mutrelor voastre vredince de-a fi pălmuite comedia inteligenţei? Sînt oare un sclav pe care l-aţi cumpărat cu bani gheaţă şi care trebuie să se închine în faţa capriciilor voastre de oameni fără griji şi să vă ofere drept omagiu tot ce ştie şi ce poate? (…)

Sînt un om liber, am nevoie de libertate, simt nevoia să fiu singur, trebuie să rumeg în mine însumi ruşinile şi tristeţile mele, să mă bucur de soare şi de pietrele de pe stradă, fără să fiu însoţit şi fără să mi se vorbească, numai cu muzica inimii mele. Ce vreţi de la mine? Tot ce vreau să spun – public, tot ce vreau să dăruiesc – dăruiesc. Curiozitatea voastră îmi întoarce stomacul pe dos, complimentele voastre mă umilesc, ceaiul vostru mă otrăveşte. Nu datorez nimic nimănui şi n-am de dat socoteală decît lui Dumnezeu” (Giovanni Papini, Un om sfîrşit)

Vorba de duminică (XXXVI)

„În principiu, nu cred că există ceva mai minunat ca o după-amiază de vară calmă, fără vînt, cînd nu se clatină nici o frunză, iar lumina se filtrează printre crengi. Stai culcat în iarbă, ascultînd zumzetul insectelor care ciuruie liniştea, priveşti bucăţile de cer ce se văd prin frunzişul unui copac, simţi în nări mirosuri ameţitoare, eşti fericit şi nu ştii pentru ce. Nu-ţi mai trebuie nimic în afară de ce eşti.”

Octavian Paler,
Deşertul pentru totdeauna, 2005, p. 204

Vorba de duminică (XXXV)

„Încrederea în sine e însuşi motorul oricărei isprăvi personale. De aceea există riscul ca timiditatea excesivă, retragerea plină de bun-simţ în faţa provocărilor vieţii, punerea permanentă în cumpănă a propriei tale persoane să termine prin a te livra unui «prea tîrziu», exact în clipa în care ai ajuns să înţelegi că eşti făcut dintr-un aluat mai bun decît mulţi alţii.” (p. 163)

„Dacă vrei să faci pe cineva să se surpe din interior, distruge-i imaginea bună de sine de care are nevoie pentru a funcţiona” (p. 237)

Gabriel Liiceanu
Întîlnire cu un necunoscut, Humanitas, 2010

Vorba de duminică (XXXIV)

Melancolie

Am luat ceasul de-ntîlnire
Cînd se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul

Cîtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe poteca solitară,
De departe, simt un jind
Şi-aş dori să mi se pară.

Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite, 1927