35+

La treizeci şi cinci de ani e timpul să te retragi din cursă. Dacă ea există. Mă săturasem pînă peste cap de slujba mea. Era tîrziu de-acum, nu mai aveam mult pînă la patruzeci de ani. Aş fi murit de plictis şi de tristeţe (…). (Eugène Ionesco)

Anul trecut am împlinit 35 de ani. 35 de ani. Adică trei decenii şi jumătate. Adică vîrsta aia pînă la care îţi sînt acceptate candidaturile la tot felul de burse de studii, stagii de practică, adică vîrsta aia pînă la care eşti considerat tînăr. Şi s-a nimerit să dau şi peste rîndurile de mai sus. Cînd le-am citit, am simţit cum cuvintele înşirate pe pagina de carte, senină şi indiferentă la durerile lumii, se transformă în cuie, iar autorul lor mi le bate cu dibăcie în creştet. Le-am simţit fix în moalele capului, le-am simţit răsucindu-se stăruitor în cutia mea craniană, le-am simţit sfredelindu-mi timpanele, le-am simţit înţepîndu-mi globii ochilor. Am simţit cum în mine încep să pulseze firişoare roşiatice care mă străbat din cap pînă în picioare, ca nişte rîuşoare de sînge pregătite să se reverse în ceva mai mare dacă zăplazurile pielii mele ar fi plesnit. Am simţit un fel de nouă viaţă care se cerea începută. Abandonasem orice proiect personal, orice vis de preamărire şi lăsasem rutina să mă poarte în ce direcţie va fi dorind, ducîndu-mi viaţa aproape pavlovian, în virtutea unor reflexe condiţionate de alţii. În faţa mea se developau mereu aceleaşi chipuri, aceleaşi dependenţe, aceleaşi obligaţii, aceleaşi orice.

Căzusem în capcana asta a existenţelor monotone pentru că nu mi-am permis niciodată să greşesc. Şi iată că prima greşeală asumată e că scriu despre asta şi că-mi pare bine c-o fac cu seninătate, fără să mă-ncerce vreun sentiment de vină ori regret. Regret doar că nu am avut pe nimeni lîngă mine, acum vreo 10-15 ani care să nu-mi vorbească în proverbe sforăitoare despre cum îţi aşterni, aşa dormi, ci să mă arunce în cel mai mare hău şi să-mi strige „Descurcă-te, deşteptule!” şi, după ce mă voi fi descurcat, să nu aştept încă un ghiont, ci să mă arunc singur din nou.

Mi-aş fi zis mie, şi celor ca mine, lucrurile de mai jos:

Nu aşteptaţi să vă spună cineva ce vi se potriveşte, fiţi voi cei care să căutaţi şi, eventual, să găsiţi ceea ce mai tîrziu va reprezenta „culcuşul” vostru social. Pe ceilalţi lăsaţi-i să vă însoţească şi chiar să vă călăuzească, dar nu-i lăsaţi să vă definească drumul! Aţi greşit? Asumaţi-vă fără teamă greşeala şi faceţi pasul următor! Fără teama de reacţia prăpăstioasă a unor părinţi, fără teama de profesori care vă vînd iluzii cu un profit incomensurabil pentru ei înşişi, fără teama de colegi care „se remarcă” din prima clipă. Să ţineţi minte că nimeni nu vă cunoaşte într-atît încît să dea verdicte în ceea ce vă priveşte. Sînteţi la vîrsta la care se poate greşi cel mai mult, cel mai frumos şi, cel mai important, fără regrete. Nu aşteptaţi trecerea anilor ca să vă daţi seama că, de fapt, v-aţi fi dorit altceva, că atunci cînd aţi făcut o alegere voi poate v-aţi pus semnătura pe-un contract cu mîna voastră, dar cu mintea părintelui prea grijuliu. Şi ce dacă aţi greşit?

Atît să ştiţi: aveţi vîrsta ideală să încercaţi din nou! Mai bine să trăiţi acum vîrsta marilor eşecuri decît mai tîrziu vîrsta marilor regrete. Totul este permis, atîta timp cît vă scăldaţi în apele limpezi ale onestităţii, ocolind valurile care s-ar putea să vă ducă pe ţărmurile minciunii, delăsării, ignoranţei şi mîrşăviei. Acolo nu e loc decît pentru bucurii meschine. Şi, credeţi-mă, bucuriile acestea n-au nici o legătură cu viaţa adevărată, deşi am întîlnit oameni care numai din asta trăiesc.

Cît despre mine, cel de-a trecut de 35, pot să spun că o nouă cursă tocmai a început.

 

Răneşte-ţi aproapele

Mi-am petrecut verile copilăriei la ţară, în Comăneşti şi Dărmăneşti, unde locuiau bunicii. Cînd mergeam la Valea Uzului sau Sălătruc, pentru a petrece după-amiezi leneşe alergînd pîraiele după moine, mrene şi boişteni, treceam pe lîngă un gard lung din beton prefabricat, apărat de sîrmă ghimpată. În scurt timp, pe geamurile şi prin toate încheieturile Daciei noastre 1300 intra un miros puternic de păcură ce ne însoţea mult timp, pînă ce ne pierdeam pe drumeagurile pădurii, cînd se producea şi substituţia olfactivă: izul de păcură dispărea treptat, fiind înlocuit de miile de parfumuri care pluteau pe deasupra brazdelor înflorate de pe fîneţe, culcate la pămînt de braţele vînjoase ale ţăranilor mînuind cu pricepere coasa. Amintirea asta olfactivă, de pe vremea cînd Rafinăria Dărmăneşti funcţiona, o am şi acum, alături de o alta – cea a unui turn îngust din care ieşea o flacără mică, arzînd zi şi noapte. În vremea copilăriei nu i-am dat însă importanţă decît la început, cînd îmi imaginam ce muncă sisifică trebuie că depune omul însărcinat cu misiunea asta de-a nu lăsa focul să se stingă, şi la sfîrşit, cînd într-o zi am văzut că flacăra s-a stins. Cît a ars, ani în şir, nu mi-a păsat de ea, la fel cum nu mi-a păsat nici de mirosul de păcură: ştiam că-s acolo, că fac parte – ce ironie! – din peisajul ăla splendid de munte, că, aidoma unui scenariu de basm, trebuie să trecem „puntea” asta urît mirositoare ca să ajungem în luncile cu aluni şi arini, unde ne furişam numai noi şi vîntul. Cînd s-a stins, am luat întîmplarea ca pe-un semn nefast, ceea ce, în fapt, şi era, chiar pe mai multe planuri: eu eram deja suficient de mare cît să nu mă mai numesc chiar un copil, ceea ce a făcut ca excursiile noastre să se rărească semnificativ, iar rafinăria îşi închisese porţile, ceea ce a făcut ca mulţi localnici să-şi piardă slujba la singura companie ce oferea numeroase locuri de muncă în zonă.

Din păcate (asta dacă v-am ţinut cu cititul pînă aici), textul de faţă nu e nici despre copilăria mea, nici despre rafinăria al cărei miros de păcură, dacă închid ochii, îl pot simţi în nări chiar şi acum. Din fericire (asta dacă veţi citi în continuare), m-am folosit de amintirile astea doar ca să subliniez o idee căreia nu-i găseam o metaforă care să nu fie nici prea pretenţioasă, dar nici prea banală: aceea a indiferenţei pe care o dezvoltăm faţă de lucrurile, situaţiile şi oamenii cu care ne obişnuim. Un mecanism stupid, pentru care există explicaţii ştiinţifice, face ca prezenţa constată a ceva sau a cuiva în viaţa noastră să fie considerată – din momentul în care îi atribuim un rol bine definit sau îi determinăm gradul în care ne afectează (pozitiv sau negativ) – implicită. Cu alte cuvinte, n-am să-i mulţumesc maşinii de spălat că e mereu în bucătăria mea şi spală rufele în locul nostru, n-am să-i mulţumesc smartphone-ului că mereu face poze de nu ştiu cîţi megapixeli, la fel cum n-am să ridic în slăvi Internetului că e mereu la dispoziţia mea. Entuziasmul de la început, cînd toate acestea au devenit achiziţii, s-a preschimbat treptat în normalitate, iar acum singurele reacţii sînt de enervare atunci cînd maşina de spălat sau smartphone-ul se strică ori cînd Internetul nu merge. Cu alte cuvinte, emoţie prin absenţă. Asta pentru că, după cum am spus, prezenţa a devenit subînţeleasă. Cu lucrurile pe care le folosim mai e cum mai e, ar fi chiar ridicol să ridicăm osanale maşinii de spălat la fiecare utilizare, însă e trist cînd extindem mecanismul ăsta simplist asupra oamenilor. Aşa cum ne obişnuim cu obiectele din viaţa noastră, o facem şi cu oamenii care sînt mereu lîngă noi, iar consecinţa imediată a unei astfel de deprinderi cu prezenţa statornicită şi nemijlocită a celorlalţi este de a circumscrie şi acţiunile lor, asimilîndu-le unei anumite sfere a obişnuitului, a firescului, a cuvenitului. Se întîmplă asta oriunde în jurul nostru în relaţiile amoroase, în relaţiile de familie ori în relaţiile profesionale: cu gesturile tandre ale persoanei iubite, cu grija părinţilor faţă de copii, cu stilul de predare al unui profesor etc. Ni le dorim cînd nu le avem, le apreciem cînd finalmente le dobîndim, uităm să fim recunoscători după ce le deprindem şi sfîrşim prin a-i înjosi pe cei care ni le oferă.

În mod paradoxal însă, cu cei care vin şi pleacă din vieţile noastre se întîmplă de cele mai multe ori opusul şi ajungem să mitizăm prezenţe pasagere din existenţele noastre tocmai pentru că, la momentul închiderii cercului relaţiei respective, resursele de inedit ale acesteia nu se consumaseră: oamenii aceia au fost aşezaţi pe un piedestal pentru că nu am apucat să cunoaştem şi efectele uzurii relaţii, care ar fi scos la iveală nepotriviri, cusururi, metehne, generînd conflicte interioare (să mai stau sau nu într-o astfel de relaţie?) sau chiar exterioare (manifestate prin reproşuri, certuri şi despărţiri intempestive, uneori şi definitive). Rememorăm nostalgic ce nu trăim îndeajuns de multe ori cît să banalizăm sau ce ştim că nu mai putem repeta. Cu cei aflaţi în proximitatea noastră, mereu prezenţi – şi permiţîndu-ne, prin prezenţa lor, să-i cunoaştem mai bine -, sîntem mai critici şi ajungem chiar să-i împovărăm cu aştepările noastre din ce în ce mai mari şi le reproşăm dezamăgirile pe care ni le-au provocat dacă standardele impuse n-au fost atinse. Ajungem să-i rănim pe cei care ne sînt aproape tocmai din cauza asta: pentru că ne sînt aproape. In extremis, ajungem să-i idolatrizăm pe cei care au jucat un rol minor în viaţa noastră şi să-i demonizăm pe cei fără de care nu putem, aşa cum nu putem fără maşina de spălat, fără smartphone, fără Internet.

Aşteptăm ca flacăra să ardă fără să facem nimic şi ne dăm seama de asta abia atunci cînd s-a stins.

Dependenţe

A te simţi dependent nu e întotdeauna – cum se crede – o formă a fragilităţii. A te simţi dependent poate fi reflexul unei relaţii de interdependenţă. Ceea ce te face să fii dependent depinde, de asemenea, de tine. (Andrei Pleşu, Minima Moralia, 2002: 140)

Textul ăsta e scris de ceva vreme şi, pînă să mă hotărăsc ce să fac cu el, l-am lăsat să stea, pardon my French, în folderul cu drafturi. În cele din urmă, mi-a năpîrlit şi mie mintea şi, lepădîndu-mă de nişte idei preconcepute legate de curaj, m-am hotărît să-l public. Cumva, ştiam că va sfîrşi aşa, dar parcă aşteptam ceva ca să se şi întîmple: un imbold din partea cuiva (dar din partea cui, dacă nu l-a citit nimeni?), confirmarea, din alte lecturi, că nu m-am înşelat prea tare (mizam, în acest sens, pe paginile de literatură existenţialistă cu care mi-am delectat serile înstăpînite de iarnă), îndrăzneala de a admite nişte adevăruri care, în ochii unora, ar putea ştirbi din stima de sine. Pînă la urmă, mi-am dat seama că nu era vorba neapărat de curaj, cît de încredere: încrederea de-a vorbi despre tine şi despre lume în aceeaşi frază, încrederea de-a te aşeza lîngă oameni fără teamă ori repulsie, încrederea de a-i invoca, de a-i chema pe ceilalţi atunci cînd sinele îţi joacă feste.

De fapt, e vorba despre a ne recunoaşte dependenţa de oameni. Şi recunosc, mie unul, şi obişnuit de mic să îmbrăţişez idealul lui “prin tine însuţi”, mi-a fost greu. Bunăoară, la noi acasă rareori se întîmpla ca un moft de-al nostru să devină realitate. Nu pentru că erau ai mei zgîrciţi sau amărîţi, ci pur şi simplu pentru că am fost învăţaţi ca mofturile să ni le satisfacem singuri, nu să (le) cerşim de la alţii. Lecţia asta din copilărie avea să se traducă mai tîrziu în frămîntări interioare privind demarcaţia între cît să cer de la mine şi cît de la alţii, între cît pot eu şi cînd să cer ajutor, între ce înseamnă forţele proprii şi ce-ar presupune recursul la alţii. Din neliniştile astea, la care s-a adăugat şi conştientizarea faptului că există şi alte modele în viaţă, aveam să desprind alte pilde care mi-au fost de folos ca să ajung aici. Amăgire, dez-amăgire, resemnare, scîrbă. Şi constatări: că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate.

Şi-uite-aşa ajungem să înălţăm în jurul nostru turnuri de fildeş, hrănindu-ne cu falsele beneficii ale stării ăsteia de captivitate pe jumătate autoimpusă: de sus, de pe meterezul sufletului nostru ascuns, respirăm uşuraţi că nu mai putem fi răniţi, că sîntem la adăpost de vîrtejurile vieţii, că sîntem feriţi de forfota unei lumi viermuitoare care ne-ar putea prinde în vîltoarea ei neîntreruptă. Retragerea temporară e revigorantă, dar, dacă se prelungeşte prea mult, sălbăticeşte, eliberează fricile pe care cu greu am reuşit să le astîmpărăm şi scoate din noi comportamentul de fiară încolţită. Prima dată te copleşeşte senzaţia că reprezinţi obiectul unei vivisecţii, că ceilalţi trag nesăţioşi de epiderma ta ca să ajungă la miezul tău, partea aceea din tine unde ţi-ai exilat pasiunile şi convingerile intime. Apoi, ne vindem unui gînd parşiv, născut în subteranele minţii noastre, acela al refuzului căii de mjiloc, formulat ca o sentinţă: de la tine totul, de la ceilalţi nimic: să nu vrei nimic, să nu speri nimic, să nu cedezi nimic.

E straniu că acceptăm cu uşurinţă alte dependenţe, dar negăm virulent dependenţa de oameni. Unii o fac din frică, alţii din dezamăgire, alţii din repulsie, alţii din toate trei la un loc. Toate născute însă din experienţe care ne-au făcut să izolăm binele, să generalizăm răul şi să preferăm refugiul. După astfel de “retrageri”, e o dovadă de curaj să cobori din cuibul tău construit cu migală. Să stai din nou printre oameni, să vorbeşti cu ei, chiar dacă nu-i cunoşti, să schimbi impresii, priviri ori zîmbete. La fel cum pentru alţii izolarea ar fi un act de bravură – pentru cei care înoată mereu în mulţimea forfotîndă, în ea îşi trag sufletul, din ea îşi trag seva, în ea îşi găsesc energiile pentru zilele următoare.

Deşi uneori mi-e bine în citadela mea crenelată, unde mi-e mult mai la îndemînă să mă pierd în paginile unei cărţi, fie ea despre existenţialism, fie despre grădinărit ori ciuperci, în muzică sau visînd la munţi împăduriţi, practic exerciţiul ăsta al coborîrii din propriul turn de fildeş – azi un pic, mîine mai mult şi tot aşa. N-o fac încă din convingere, ci cu gîndul că pe pînza de păianjen a lumii – c-om fi ţesuţi de firul fericirii, al plăcerii, al suferinţei ori al disperării – nimeni nu trebuie să meargă singur.

Planuri de viitor

Ca să deschizi şi tu ochii, aştepţi prima geană a dimineţii. În felul ăsta, te poţi păcăli că ai dormit azi noapte şi-ţi propui să faci din impostura aceasta un mod de a acţiona. De a acţiona ca ceilalţi, adică de a duce o viaţă – cît de banal sună! – normală: să te trezeşti învăluit de lumina răsăritului, să-ţi plimbi mîinile prin aşternut, foşnindu-l, să inspiri mirosul de cafea proaspătă, lăsînd aburii fierbiniţi să-ţi gîdile nările, să-ţi vezi de treburile de peste zi şi s-o ţii tot aşa pînă cînd, într-o bună şi îndepărtată zi, are să te surprindă bătrîneţea. Da, să te surprindă, pentru că, dacă nu te vei fi pregătit pentru ea, înseamnă că ai dus şi duci încă o viaţă în care tu ai ales ce laşi şi ce nu să te însoţească, o viaţă petrecută în armonie cu ceilalţi şi, cel mai important, în armonie cu tine, fără să cazi îngenunchiat de gînduri negre… Dar ţie, deşi tînjeşti după asta, nu-ţi iese. Nu-ţi iese şi pace şi-ţi aduci aminte de filosofia simplă a vieţii, citită în paginile de amintiri din copilăria cuiva: „dacă-i cal să tragă, dacă-i popă să cetească şi dacă-i copil să se joace”. Nu eşti cal, dar de cînd te ştii tot tragi la căruţa altora, nu eşti popă, deşi ţi-a plăcut cititul şi, în plus, ai fi fost şi mîndria bunicii dacă ai fi apucat pe calea celor sfinte, iar cînd erai copil pînă şi adulţii se jucau mai des ca tine.

***

Cînd afară era o atmosferă înăbuşitoare, vedeai oamenii cum se răsfirau pe la terase, se plimbau prin parcuri, escaladau munţi sau se bălăceau prin prin piscine şi mări. Era o atmosferă înăbuşitoare şi pentru tine, dar tu nu puteai face nimic din toate astea. Cînd s-a făcut frig, oamenii au pus haine mai groase pe ei şi şi-au continuat forfota, cu acelaşi chef de viaţă de peste vară, dar cu zîmbetul de pe buze cuminţit de şfichiurile ocazionale ale vîntului. S-a făcut frig şi pentru tine, numai că iadul care arde înăuntrul tău te consumă necontenit, încît, tot aşa petrecîndu-ţi zilele – dar mai ales nopţile – în letargia asta, te străfulgeră un gînd pe care te trezeşti rostindu-l ca o rugă către un destinatar necunoscut: arde-mă de tot şi preschimbă-mă-n cenuşă, ca să pot s-o iau de la capăt.

Nimic, niciodată

Nimic pe lumea asta nu mi-a redat pînă acum liniştea pe care o simţeam în odaia bunicilor, nicio voce pe lumea asta n-a fost mai caldă ca cea a bunicii, atunci cînd ne alinta, şi ca cea a bunicului, atunci cînd ne mustra, nicio îmbrăţişare n-a fost mai strînsă ca cea a doi bătrîni ale căror inimi istovite de ani şi griji le simţeam bătînd cu putere de fiecare dată cînd mă strîngeau la piept, nicio despărţire n-a fost mai dureroasă decît cea de ei, în zile cînd în suflet s-a făcut mai frig decît afară, nicio ogradă, oricît de rustic amenajată, n-a reuşit să mă facă să mă simt la fel de „la ţară”, nicio pară, niciun măr, dacă nu erau „harbuzeşti” sau „de Sf. Ilie”, n-a avut gustul roadelor în pîrg din grădina bunicilor.

***

Bunica a murit acum 20 de ani, într-o zi de octombrie, bunicul face acuşi 10 şi-mi dau seama că număratul anilor scurşi de la moartea lor a rămas singura circumstanţă concretă care mă mai leagă de ei. Dar ce să mai însemne toată curgerea asta necontenită de zile şi nopţi atunci cînd amintirile din fotografii alb-negru şi color care păstrează neîntinate chipurile lor au părăsit coala de hîrtie şi s-au cuibărit direct la inimă? E suficient să închid ochii ca să simt, năvălind deodată, toate stările de mai sus.

Fotografii din copilărie (II)

Nu ştiu cum curgeau înainte zilele, dar erau răbdătoare cu mine. Pe cele mohorîte le tratam cu dispreţ din prispa casei, unde, tolănit pe ţoalele făcute de bunica, stăteam ferit de ploaie şi de vînt. Cele însorite, dacă nu eram undeva sub bolta de viţă-de-vie, mă prindeau tot pe acolo, căutînd adierea răcoroasă ce venea dinspre gura beciului şi ascultînd zarva ţărănească: un vecin care taie lemne, o căruţă trecînd pe drum şi stîrnind şi praful, şi cîinii satului, acceleratul „de patru”, cel care pentru bunica era semnalul că trebuie să dea urluială la păsări, cînd şi cînd un dihor care băga spaima în găini.

Exceptînd verile secetoase, cînd iarba se transforma în nişte paie uscate pe care nici caprele lu’ tanti Catrinuţa nu le mîncau, totul era verde şi chiar şi pîrîul care cobora molcom pe lîngă grădină era năpădit de sălcii şi tot felul de buruieni, făcîndu-ne pe noi, copiii, aventurieri într-o junglă ce rivaliza cu cea a lui Mowgli, pe care o văzusem de două ori: o dată la televizor şi a doua oară pe nişte abţibilduri descoperite într-o ciocolată primită de la (cel pe cale de-a muri) Moş Gerilă.

Şi, deşi totul împrejur era verde, cînd o apucam cu tata pe dealuri, urmînd să mîncăm în poieni răcoroase, noi, copii dintre betoane, spuneam că mergem „la iarbă verde”, spre hazul celorlalţi copii din sat, sătui de-atîta iarbă şi curioşi să vadă clădirile dintr-un oraş mai mare. La pădure tata ne improviza nişte undiţe din beţe de alun cu care prindeam, pe pîraie repezi de munte, clenişori, mrene, boişteni. Uneori chiar şi moine, mai leneşe din fire, se lăsau păcălite de carabeţii dibuiţi de noi pe sub pietre şi puşi repejor în cîrlig. Cealaltă bunică, pentru că n-avea timp de toate astea, ne învăţase ceva şi mai simplu: pescuitul cu furculiţa. Trebuia precizie, iuţeală şi îndemînare. Aptitudini care nouă atunci, evident, ne lipseau. Acum aş putea zice, măcar cu jumătate de gură, că le am, dar parcă mi-ar fi prea ruşine să scot furculiţa din rucsac şi s-o iau pe pîrîu la deal la vînătoare de peştişori.

***

Mi-e dor de toate nimicurile astea pe care, pentru că aveam parte de ele din belşug, ajunsesem să le destest, în căutare fiind de lucruri şi fapte măreţe. Faptele măreţe întîrzie să apară, iar lururile mărunte din care-mi hrăneam bucuriile de-o zi se chircesc în amintiri pe care mă zbat să nu le dau uitării. Aş fugi dintre betoanele oraşului şi m-aş pierde în fîneţe, ameţit de miros de pojarniţă şi mentă sălbatică şi îmbătat de lenea specifică vîrstei copilăriei. Şi-mi amintesc că lene mi-a fost de multe ori, dar de plictisit nu m-am plictisit niciodată.

Fotografii din copilărie (I)

Cînd eram mici, de fiecare dată cînd ştiam că vara se apropie de sfîrşit, ne apucau smiorcăielile. După 6 august, cînd e Schimbarea la faţă, bunicul punea şi el paie pe foc, zicîndu-ne că sărbătoarea asta se chema aşa pentru că se schimbau la faţă anotimpurile – frunza rugineşte, rîurile coboară mai reci din munte, iar nopţile cu chiciură pîndesc de undeva de-aproape, ne povestea el. Aşa era. După nopţile în care, întinşi pe burta caldă a pămîntului, căscam gura uitîndu-ne după perseide, tot timpul plecam înapoi „la bloc”. Şi se declanşa în noi un straniu instinct de copil care simte că i se răpesc bucuriile şi, în zilele în care urmau, ca nişte vandali, culegeam perele, prunele şi ce alte fructe mai prindeam prin copaci, dădeam fuga la pădure şi prin fîneţe şi jumuleam alunii de rod, simţind că se apropie sfîrşitul. După ce chiar venea, tot ceea ce strîngeam de prin copaci ne ajuta să trecem toamna mai bine. De exemplu, în balconul de la bloc, între două pietre luate special de la rîu pentru treaba asta, mai spărgeam cîte-o alună, tînjind după frumuseţile care se risipiseră în neguri neştiute pentru încă un an.

Zece concluzii despre munte, cu bune şi cu rele

Voi fi succint, n-am mai scris pe blog de vreo trei luni şi mai durează pînă să fiu din nou în formă. La fel mi-am zis şi după ce weekendul trecut am fost pe munte: mai durează pînă să fiu din nou în formă.

Cum spuneam, am fost la munte. De obicei, prefer regiunile montane puţin exploatate turistic (o să vă daţi seama din cele ce urmează şi de ce), dar s-a ivit un prilej de-a merge cu nişte prieteni pe traseul Durău – Fîntînele – Dochia (eventual Toaca) şi apoi Dochia – Duruitoarea – Durău şi-am zis să nu-l ratez, mai ales că nu-l făcusem niciodată. După această scurtă aventură în natură, bunele şi relele muntelui sînt după cum urmează:

  1. Unii oamenii au grave probleme de digestie, indigestie şi, mai ales, de bun simţ. Peste tot pe traseu, în stînga şi dreapta potecii, urme vizibile ale acestor probleme: şerveţele, hîrtie igienică, tampoane. Toate folosite. Partea rea e că-ţi întorceau şi ţie stomacul pe dos. Partea bună e că dacă, să zicem, ai ratat marcajele de pe traseu, poteca n-o poţi rătăci nicicum.
  2. Şi sus pe munte se mănîncă seminţe. Partea rea e că sînt spărgători care scuipă cojile pe jos. Partea bună e că sînt biodegradabile.
  3. Şi sus pe munte se fumează. Partea rea e că sînt fumători care aruncă mucurile pe jos. Părţi bune nu există.
  4. Şi sus pe munte se bea şi se mănîncă. Partea bună e că se bea şi se mănîncă. Pe un traseu montan, mai mult decît oriunde, avem nevoie de lichide, plus proteine, plus tot tacîmul. Partea rea e ce se întîmplă după ce se bea şi se mănîncă: vezi punctul 1, la care adăugăm tonele de ambalaje aruncate aiurea, în pădure, prin jnepeniş şi printre afini. Not nice. Not nice at all.
  5. Am văzut mai mulţi oameni cu selfie stick decît cu beţe de drumeţie.
  6. În sala de mese de la Cabana Dochia am auzit o doamnă reproşîndu-i unui domn mai… nemulţumit de servire: „dacă şi pe munte ne comportăm aşa…”. Aşa sînt unii oameni, doamnă, cu puţin bun simţ.
  7. La fel cum unii oameni au prea mult bun simţ: ne-am dus să frigem pe grătarul unor turişti doi hribi şi ne-am întors şi cu o fleică şi o aripă de pui.
  8. Unii turişti pur şi simplu nu-şi dau seama că pentru un traseu montan e nevoie de alt tip de îmbrăcăminte decît pentru plimbările prin cartier: băieţi în pantaloni cu turul lăsat, fete în săndăluţe şi fustiţe strînse pe cur etc.
  9. Muntele e imprevizibil şi tocmai de aceea e greu să găseşti formula ideală pentru rucsac: fie conţine prea multe lucruri (ne/folositoare), fie prea puţine.
  10. Foarte mulţi turişti. Partea bună e că sînt foarte mulţi turişti. Partea rea e că prea puţini dintre ei iubesc muntele, natura.
Ceahlău, Dochia.
Ceahlău, Dochia.

Un răspuns demisec

Azi, studenţii din anul al III-lea au vrut să răspund la cîteva întrebări despre generaţia lor, ca un fel de amintire din partea-mi cu prilejul terminării facultăţii. Evident, cînd am văzut camera de filmat, am dat în bîlbîială. Am încercat să fac pe deşteptul şi să obţin şmechereşte întrebările dinainte, dar, (tot) evident, nu mi-a mers. În orice caz, nu mai ştiu exact ce-am spus, pentru că nu mai ştiu exact nici ce-am fost întrebat, dar cu siguranţă n-am grăit nimic spiritual. Dacă m-ar fi lăsat să le scriu un text, m-aş fi descurcat mai bine. La urma urmei, dacă mă vor ţine minte pentru ceva anume, nu va fi pentru telegenia mea, ci pentru laboratoarele de presă scrisă, pentru cît i-am chinuit cu terenul pentru ştiri în anul I, cu titlurile, cu tabletele şi cu limba română. Pentru textele înroşite din cauză că din ştire lipsea fie o declaraţie, fie background-ul, fie ambele. Uneori, lipsea subiectul ştirii cu totul, dar asta nu ne-a făcut să renunţăm. Pentru asta poate o să mă ţină ei minte. Eu o să-i ţin minte pentru micile bucurii pe care mi le-au făcut cînd au scris bine prima ştire, rătăcită într-un morman de ştiri neinspirate, cînd m-au uimit cu un final de tabletă sau cu un titlu „fîşneţ”, dar şi pentru entuziasmul pe care l-au afişat pe chip şi l-au aşternut pe hîrtie în prima lor zi de facultate, acum trei ani, cînd i-am întrebat ce vînt i-a adus pe la jurnalism. Voiau să răstoarne lumea (presei), să descopere şi să se lase descoperiţi. Unii încă vor asta, deşi acum le lipseşte seninătatea de odinioară, cînd nu ştiau nimic despre jurnalism, pe care-au înlocuit-o cu o luciditate dureroasă care-i face, paradoxal, să amîne ceea ce şi-au dorit să facă.

Că tot m-am întins la vorbă, mi-am amintit şi ce m-au întrebat: m-au întrebat dacă nu ştiu cumva vreo strategie care să-i ajute pe viitor. Întrucît, după cum v-am spus, am dat în bîlbîială, le reiau urarea pe care le-am făcut-o tot lor, acum trei ani, tot în scris şi tot pentru că am dat în bîlbîială, atunci cînd au venit la facultate: le doresc tuturor să-şi arcuiască voinţa şi să ţintească, cu precizie elveţiană, în inima destinului lor. Numai aşa vor putea apoi să şi-l ia în propriile mîini.

Fapte bune

Ştiu oameni care-şi numără faptele bune la fel cum văcarul satului numără vacile din cireadă în amurg, înainte s-apuce cu ele drumul dinspre islaz înapoi spre gospodăriile oamenilor. Văcarul o face din motive lesne de înţeles, dar oare la ce i-ar folosi unui om cu scaun la cap să-şi numere – şi s-o mai zică şi altora – faptele bune? Să tresalte de bucurie cînd degetele de la mîini nu-i mai ajung pentru a-şi număra dovezile de caritate faţă de semeni? Nu cumva cei care nu mai podidesc de bunătate au ceva de ascuns? Nu neapărat faţă de lume, ci poate chiar faţă de ei înşişi. Poate o mişelie veche, care, deşi uitată de cei mai mulţi, scobeşte pofticioasă în inima celui blestemat s-o poarte. Poate o dezamăgire produsă cuiva şi care doare ca o rană deschisă şi de care nici cele mai straşnice leacuri băbeşti n-au reuşit să-l scape pe suferind. De ce nu-şi numără nimeni faptele rele? Nimeni întreg la cap, fireşte. De ce pe acestea le îngropăm în cotloane întunecate ale memoriei, încercînd să aşezăm peste ele o plapumă călduroasă, cusută fără cusur din amintiri frumoase şi fapte bune? Ce-ar fi, ca văcarul vitele, să numărăm bubele şi să contorizăm straturile de praf care s-au aşternut pe o inimă care a renunţat de mult să bată de dragul de-a bate şi doar ticăie aşa, letargic, zvîcîind mai cu seamă atunci cînd cel în pieptul căruia e captivă mai bifează o faptă bună?

Eu nici măcar nu încerc să fac bine. Mi se pare prea mult. Şi mi se pare că numai unii oameni – puţini, foarte puţini! – au harul ăsta. Eu doar încerc să nu fac rău. Încerc să mă feresc de judecata strîmbă în aşteptarea celei drepte, încerc să mă feresc de potolirea setei recunoştinţei pe care s-o cîntăresc în fapte bune, încerc să mă feresc de oamenii care mă caută necăutaţi. Dar, desigur, aţi putea crede că am prostul obicei de-a mă supăra ca văcarul pe sat, mai ales cînd la numărătoare se constată o lipsă.