Audienţa pasivă şi tehnologia parşivă

Am pălăvrăgit aseară în piaţă despre scindarea (puteţi să-i spuneţi ruptură, dezbinare, cum am văzut că se vehicula zilele acestea) între generaţii, adusă de altfel în discuţie în perioada asta şi de formatorii de opinie de pe la televizor şi aiurea. Că #tineriada reprezintă exact esenţa acestei scindări, că tinerii vor altceva decît ceea ce vor părinţii / bunicii lor. Drept urmare, am urmărit cu interes şi “anti-protestul” sau “contra-manifestaţia” de la Cotroceni. Trec peste confuziile ieşite la iveală atunci cînd reporterii îi întrebau pe cei prezenţi (e drept, în majoritatea lor de vîrsta a treia) de ce protestează şi ajung la ceea ce s-a desprins ca notă concordantă: toţi cei de faţă le plîngeau de milă tinerilor că nu ştiu ce vor, că n-au trecut suficient prin viaţă, că sînt confuzi şi se lasă manipulaţi. Cu alte cuvinte, că nu mai ascultă de părinţii lor şi că, prinşi în tăvălugul unor “interese oculte”, nu mai dau doi bani pe convingerile lor, cei încercaţi de greutăţile vieţii.

Da, aparent am spune că e o ruptură între generaţii, dar în esenţă nu este, ci mai degrabă ne-am îndepărtat unii de valorile celorlalţi; dar fără generalizări, căci săptămîna trecută n-au protestat doar oameni tineri! Stînd de vorbă prin piaţă, ca idee a apărut şi varianta unei discuţii serioase pe care s-o avem cu părinţii noştri în urma căreia nu se poate ca ei să nu înţeleagă că, de fapt, ei nu procedează bine şi că tot e sînt cei manipulaţi. Şi atunci m-am întrebat dacă o astfel de “discuţie serioasă” ar ajuta. Una singură nu, oricît de serioasă ar fi ea. Ar fi nevoie de vreo două-trei astfel de discuţii pe săptămînă pe o perioadă nedeterminată / nelimitată. De cîte ori, de cînd sînteţi pe “picioarele voastre” aţi vorbit cu ai voştri (părinţi, bunici) despre valorile voastre, despre principiile care vă călăuzesc paşii prin viaţa începută pe cont propriu, despre convingerile voastre intime? De cîte ori i-aţi ascultat vorbindu-vă despre ce-i doare, despre ce le-a rănit orgoliile de oameni trecuţi prin viaţă, despre ce i-ar bucura sau ce le-ar da speranţă? Prea rar, pentru că, ocupaţi cu propriile noastre destine, de-ale lor am uitat, iar sprijinul pe care-l întoarcem capătă de multe ori forme materiale (bani, pentru medici, cadouri pe care ei nu-şi permit să şi le facă etc.). În tot acest timp, în care noi ne-am văzut de ale noastre (lor aruncîndu-le telefonic o dată pe lună un “ce mai faceţi?” de la care nu aştepam neapărat un răspuns detaliat şi sincer), în locul nostru şi al conversaţiilor fireşti (şi dese) pe care are fi trebuit să le avem cu ai noştri, s-a insinuat tehnologia. Noi ne-am refugiat în deja celebrele bule de pe reţelele de socializare, unde există posibilitatea de a selecta informaţiile “după chipul şi asemănarea” noastră, de a ne croi propria comunitate virtuală, iar ei, pentru că n-au putut ţine pasul cu noile tehnologii, au fost înghiţiţi de televizor. Şi cum televiziunea e un mediu de comunicare unidirecţional, cu mesaje transmise unei audienţe numeroase şi în general pasive, nu prea mai e loc pentru dezbatere şi sfîrşeşti prin a îmbrăţişa idei care, de fapt, nu te definesc, dar, pentru că le auzi atît de des, îţi devin atît de familiare încît crezi că-s ale tale. Şi atunci să nu vă mai mire că părinţii voştri nu gîndesc ca voi, să nu vi se mai pară de neconceput să aibă mai multă încredere într-un păpuşar de creiere decît în propriul lor copil. Păpuşarul a fost mereu acolo, trăgînd de cele mai sensibile sfori ale conştiinţei, pe cînd noi… noi eram ocupaţi cu ale noastre. Şi acum nu ne vine să credem că, peste noapte parcă, “ale noastre” nu mai sînt şi “ale lor”.

Ar mai fi multe de spus (despre cît de parşive sînt televiziunile, mai ales cele de ştiri, care fac jocuri politice, despre cît de parşivi sînt algoritmii Facebook, de exemplu), dar mi-am dat seama că, luat cu ale mele, n-am mai vorbit cu părinţii de vreo două săptămîni.

Duduiţă dragă, ¡gracias, pero no!

Sursa: blogoteque.ro
Sursa: blogoteque.ro

Azi am constatat, pe pielea mea (sau, mai bine zis, pe contul meu), că specialiştii/ managerii sau asistenţii HR (Human Resources) şi-au dat seama că trebuie să schimbe niţel macazul dacă vor să găsească oamenii potriviţi pentru ceea ce caută ei să angajeze în companiile pe care le reprezintă şi că nu e suficient să înscrie un anumit post pe site-uri specializate precum bestjobs.ro, ejobs.ro, myjob.ro sau care-or mai fi. Că n-o fac şi bine e partea a doua a poveştii şi urmează să v-o spun, pe scurt, în rîndurile de mai jos.

Despre ce e vorba? Am primit ieri o invitaţie de a mă alătura listei de contacte din reţeaua LinkedIn a unei persoane care se identifica drept HR Recruiter la o firmă din Iaşi, însoţită de un mesaj prin care-mi cerea cîteva date de contact, întrucît ar dori să ia legătura cu mine. Dau „accept” şi las o adresă de e-mail, deşi n-am înţeles de ce persoana respectivă nu şi-ar fi putut exprima dorinţele într-un mesaj pe LinkedIn, din moment ce intrasem deja în contact.

Azi dimineaţă primesc, pe adresa de pe Gmail, cea pe care i-o lăsasem pentru contact, următorul mesaj:

„Buna ziua,

Pentru a stabili un interviu voi avea nevoie de un cv actualizat sau sa-mi transmiteti nr dvs de telefon.

Multumesc si o zi frumoasa!”

SAY WHAAAAT?! Am crezut iniţial că poate mi-au scăpat cîteva etape în procesul ăsta de comunicare, am dat refresh e-mail-ului, am dat refresh contului de LinkedIn, nimic. Asta era tot. Cu alte cuvinte, eram chemat la un interviu pentru un loc de muncă pe care nu-l solicitasem. Mă adun, îmbrac armura politeţii, cea care s-a dovedit mai productivă decît reacţia intempestivă, dar onestă, şi răspund:

„Dna/Dra,

probabil e vorba de vreo confuzie la mijloc.(…) Cred că din informaţiile profilului meu de pe LinkedIn se deduce că deţin un loc de muncă şi că nu sînt în căutarea unuia nou.

Toate cele bune!”

Sincer, nu mă aşteptam să mai sosească înapoi vreo replică, dar aceasta a venit:

„Va contactasem pentru a va propune sa va schimbati locul de munca, bineinteles daca erati interesat.

Pe profilul dvs scrie ca sunteti vorbitor de limba spaniola, iar noi suntem in cautarea a 4 agenti comerciali cu spaniola si de aceea v-am contactat.”

Toată bucuria mea că, în sfîrşit, sînt folosite şi reţelele astea de socializare în acord cu menirea pentru care au fost create s-a prăbuşit, s-a dus dracului… Eu, care încercam să-mi conving studenţii de necesitatea creării unui cont profesional pe LinkedIn… Eu, care… S-a dus naibii şi politeţe şi tot!

Duduiţă dragă, ¡gracias, pero no!

PS: Cred că mai degrabă decît să se scrie aşa de multe articole pe net despre cum să folosim LinkedIn în căutarea unui loc de muncă, mai degrabă s-ar ocupa cineva să scrie cîteva texte şi despre cum ar trebui să folosească LinkedIn experţii ăştia în recrutare de personal. Desigur, asta dacă nu se consideră prea experţi ca să le citească… 

Pe scurt, indecenţa

„1000 de euro cred că este un venit în sectorul public care-ţi asigură un trai decent.”, a spus Victor Ponta într-un interviu recent. Domnule premier, dar ce fel de trai îţi asigură cam un sfert din această sumă? Sper că n-am fost indecent cu întrebarea mea!

Făcătură România TV: o ştire de acum şapte ani, difuzată ca fiind actuală!

Site-ul România TV publică pe 18 ianuarie 2013 o ştire despre un incident pe care presa internaţională l-a relatat ACUM 7 (ŞAPTE) ANI. E vorba de cazul bărbatului din Sudan „forţat” să ia de nevastă capra unui vecin după ce a fost surprins făcînd sex cu animalul. Ştirea a fost difuzată atunci de mai multe instituţii media internaţionale, începînd cu BBC, care avea subiectul de la un corespondent local, şi a reintrat în atenţia presei un an mai tîrziu, cînd capra, între timp numită Rose, a murit.

Ştirea de pe site-ul România TV:

Sursa: www.rtv.net
Sursa: http://www.rtv.net

Ştirea pe pe site-ul BBC:

Sursa: www.bbc.co.uk
Sursa: http://www.bbc.co.uk

Dacă o cunoaşteţi pe Alina Costache, cea care semnează „ştirea” de pe site-ul România TV, întrebaţi-o voi de capră. E posibil ca violatorul devenit ulterior soţ să fi recidivat şi agenţiile de presă străine să nu fi aflat înaintea jurnaliste românce. Oricum, pentru zelul ei, propun înfiinţarea unui premiu special care să i se acorde imediat – Capra cu trei pulitzeri.

Alertă! Tone de căcat s-au revărsat din presa românească!

Olimpiada de împroşcat cu căcat dinspre Palatul Cotroceni spre Palatul Victoria şi viceversa reîncepe. De fapt, nu se încheiase niciodată, numai că traficul pestilenţial fusese deviat via Vila Dante şi sediul de campanie al fostului preşedinte suspendat Băsescu. Cea mai bucuroasă de această situaţie e, cum era de aşteptat, presa scatofilă şi coprofagă din România, prin reprezentatul ei de seamă, Antena 3. Nu mă înţelegeţi greşit, din aceeaşi troacă se hrănesc şi B1 Tv şi Realitatea Tv, şi România TV, numai că grosul e al Antenei 3, să fim înţeleşi! Iar Times New Roman şi Revista Kamikaze au semnalat deja ce înseamnă asta pentru angajaţii postului de televiziune: căcatul pentru „jurnaliştii” de la Antena 3 e ca cărbunele (iertaţi cacofonia!) pentru minerii din Valea Jiului. Aşa că n-ar trebui să fim surprinşi că audienţele înregistrate în ultimul timp de o televiziune specializată, formată din specialişti (în dezinformare, manipulare şi spin doctoring, zic eu, în ştiri, zic ei) depăşeşte ca număr de privitori o televiziune generalistă care, în principiu, trebuie să mulţumească tot poporul prin programele pe care le difuzează (şi nu mă refer aici la televiziunea publică!). Numai ieri Antena 3 a jubilat că peste 5 milioane de români au belit ochii la rahatul pe care l-au întins în fel şi chip pe micul şi (deja neîncăpătorul) ecran! Ehe, unde sînt tirajele de odinioară ale presei tabloide? Se pare că pentru cele cîteva milioane de pensionari impotenţi, urletul pătimaş şi sincer al Danei Grecu valorează de zece ori mai mult decît sînii gonflaţi ai Danielei Crudu din revistele de scandal sau orgasmele mimate din filmele porno. Oameni buni, ieri au concurat români la Jocurile Olimpice de la Londra, dar vouă tot la proba de Aruncat cu căcat v-a plăcut să vă uitaţi! Dacă asta v-a făcut pe voi ieri să vă simţiţi români, daţi-mi voie să vă spun că sînteţi nesimţiţi!

Nu săriţi, acesta nu e un text cu (ascunsă sau evidentă) natură politică, ci e un text care face constatări pe marginea mirosurilor grele din presa de la noi. Pînă şi dl Stoian, cel de co-prezenta (aşa se zice?) Un show păcătos pe Antena 1 şi care ne-a demonstrat în nenumărate rînduri că poţi fi libidinos la orice vîrstă, a dezvăluit în Click că gata, pleacă! Cică „atmosfera devenise irespirabilă. M-am săturat să fiu luat peste picior de tot felul de nespălaţi şi târfuliţe de doi bani. Până şi mucoasa de Pamfile, care nu ştie semnificaţia cuvântului felaţie, începuse să ridice tonul”. Nu-i nimic, domnule Stoian, mergeţi la Antena 3, acolo nu se practică felaţia, ci anilingusul.

Înc-o poantă şi mă duc!

„Talk to the hand!” (foto ZiareLive)

Iniţial îmi propusesem o analiză mai complexă a situaţiei noi cu privire la acuzele de plagiat în cazul tezei de doctorat a domnului prim-ministru al României, Dr. Victor Viorel Ponta, dar mai ales cu privire la recenta decizie a Comisiei Tehnice (a Consiliului Naţional) de Etică cum că lucrarea în discuţie este o creaţie ştiinţifică originală şi nu face obiectului unui plagiat, infirmînd concluziile defunctului Consiliu Naţional de Atestare a Titulurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU). Plecînd de la această… schimbare de situaţie (aş fi vrut să spun turnúră, dar asta implică totuşi ceva neaşteptat şi nu e cazul!) în realitatea faptelor, voiam să evidenţiez cît de important e ca măcar instituţia doctoratului să rămînă ferită de păcatul decredibilizării la nivelul percepţiei publice într-un context în care învăţămîntul (indiferent de nivel) din România se află de ani buni (sic!) într-o suferinţă cumplită şi cît e de regretabil ca ceva ce ar fi trebuit să fie apanajul unei elite intelectuale a devenit apanajul unei elite politice şi/sau potente financiar.

În fine, am renunţat repede la idee, pentru că mi-am dat seama că lucrurile sînt cu mult mai simple de-atît şi, prin urmare, trebuie explicate tot simplu, ca să înţeleagă şi cei care fie refuză, fie chiar nu pot să priceapă nişte lucruri atît de evidente. N-o mai lungesc, vă înşir nişte „momente” extrase din CV-ul public al actualului premier şi care ar trebui să se şi fi consumat în perioada în care acesta ar fi trebuit să lucreze la teza de doctorat: preşedinte al Tineretului Social Democrat, lector universitar la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, şef al Corpului de Control al Guvernului, ca secretar de Stat în Guvernul României. Cu siguranţă, sînt mult mai multe activităţi pe care dl Ponta le-a desfăşurat, să zicem, în intervalul 2000-2004, dar le-am selectat, vorba domniei sale, pe cele de care se simte cel mai mîndru. Bun, imaginaţi-vă acum volumul de muncă pe care l-ar presupune cele trei calităţi reunite, la care adăugăm şi calitatea de doctorand a lui Victor Ponta. Mda, pe lîngă a faptul că miroase puternic a incompatibilitate (nu neapărat din punct de vedere legal, ci mai ales din punctul de vedere al volumului de muncă presupus), miroase puternic a neputinţă. Sau cel puţin pentru un om normal ăsta ar trebui să fie mirosul. Şi asta e o constatare evidentă, de bun simţ, că nu poţi, oricîtă minte, oricîte mîini şi oricîte picioare ai avea, să le faci pe toate. Ca să nu mai zic să le faci pe toate aşa cum trebuie! Prin urmare, ceva trebuia să scîrţîie. Şi cum vorbim despre primul ministru în funcţie, putem extrage şi concluzia că nu activitatea politică e cea care a scîrţîit, ci – prin deducţie, se înţelege! – activitatea ştiinţifică.

La coordonatorul tezei de doctorat, prof. univ. dr. Adrian Năstase, fac doar o singură referire, la fel de obiectivă ca şi cele din cazul domnului Ponta: în perioada respectivă el era şi premierul României. Intuim cît de ocupat era şi cîte şi mai cîte avea de făcut şi domnia sa pe vremea mandatului de premier (2000-2004) şi tragem o concluzie similară: nu poţi, oricîtă minte, oricîte mîini şi oricîte picioare ai avea, să le faci pe toate! Dar dacă ar fi să evaluăm şi cum s-au încheiat lucrurile pentru Adrian Năstase, nici măcar nu mai putem spune cu certitudine ce n-a funcţionat cum trebuie.

Rezumînd, în contextele menţionate, premisa de la care trebuie să plecăm e că nici Victor Ponta n-avea cînd să elaboreze o teză de doctorat şi nici Adrian Năstase n-avea cînd să coordoneze un astfel de demers ştiinţific. Cu toate astea, ambele s-au produs şi, folosind terminologia preferată premierului, abia aici ar trebui să sesizeze domnia sa o „fractură logică”, şi nu în faptul că de ce abia acum s-a apucat (opoziţia) să dezgroape morţii, adică o teză susţinută în 2003, şi să-l acuze de plagiat?

Nu-i nimic, pentru a-i îngropa înapoi există Consiliul Naţional de Etică, a cărui Comisie Tehnică ar fi hotărît că acuzaţia de plagiat nu se susţine şi că toţi cei care cred asta se află în eroare. Ca argumente, ni se spune, în alte cuvinte decît cele folosite de premier, că teza respectă legislaţia în vigoare la momentul respectiv şi că lucrarea „este comparabilă din punct de vedere al acestor cerinţe cu alte teze de doctorat susţinute în acea perioadă”. Altfel spus, după acest raţionament, un furt descoperit nu trebuie pedepsit tocmai pentru că există multe altele asemenea care n-au fost pedepiste. Deşi, domnule Ponta, dacă mă gîndesc la situaţia în care a ajuns mentorul Dvs., mă tem că argumentul Comisiei de Etică vă situează – fireşte, fără să-şi fi propus – în faţa unei noi… „fracturi logice”.

De ruşine n-a murit încă nimeni

Cînd o studentă din lista de contacte de pe Facebook mi-a trimis un mesaj să mă întrebe dacă am primit şi evaluat (pozitiv) o temă de-a sa, am socotit gestul o neruşinare, mai ales că pentru dialogul cu ei, studenţii, pusesem la dispoziţie o altă adresă de contact. Mîhnit, i-am reproşat că a confundat canalele de comunicare şi că ar fi trebuit să înţeleagă faptul că, pentru mine, Facebook-ul reprezintă un spaţiu în care mă delimitez (în anumite limite) de calitatea mea de cadru didactic. Pe site-ul de socializare nu ţin prelegeri, nu dau lecţii nimănui, nu fac prezenţa, ci pur şi simplu socializez cu acei oameni cu care nu am timp să mă întîlnesc faţă în faţă pentru un schimb de idei. În fine, tînăra a înţeles numaidecît, mai ales că-i retrăsesem şi statutul de friend printr-un simplu click, şi a revenit la căile de comunicare stabilite, prin comun acord, la începutul anului universitar.

Mi-am amintit de păţania de mai sus pentru că mă pregăteam să scriu un text despre ruşine şi, evident, lipsa ei, iar gestul studentei care, cum ar veni, a dat buzna peste Facebook-ul meu mi se păruse atunci o neobrăzare de neacceptat. Dar oare ce-o mai fi ruşinea în ziua de azi şi, mai ales, la ce foloseşte?

Aşa cum se vede de la televizor şi, din păcate, nu numai, de acasă nu mai învaţă mai nimeni despre simţul măsurii. Unul dintre primele sfaturi pe care mămicile grijulii le dau copiilor lor e să lase ruşinea deoparte dacă vor să ajungă undeva [departe]. În ziua de azi, mămică dragă, trebuie să ai curajul să spui ce vrei, fără jenă, că cei care n-au spus n-au făcut nimic cu viaţa lor. Tu trebuie să fii curajos, să nu te laşi intimidat de ceilalţi şi să-ţi susţii punctul de vedere. Cu mici variaţiuni, cam aşa sună îndemnul părintesc, întipărindu-i în mintea în formare a copilului că e ruşine să-ţi fie ruşine, că cel ruşinos e, din punct de vedere social, un retardat, că paşii în viaţă se fac apăsat, cu încredere şi fără teamă.

Victor Ponta

În umbra acestor sfaturi a crescut probabil şi copilul Victor Viorel Ponta, care, lipsit de orice ruşine, îşi arogă în cursul vieţii distincţii şi titluri pe care, în realitate, nu le-a primit şi nu le deţine, aşa cum s-a întîmplat cu masteratele din Catania şi de la Oxford. Mai mult decît atît, cele pe care le deţine au fost obţinute unul (de Doctor în Drept) printr-un plagiat cert şi celălalt (de prim-ministru) printr-o presupusă uzurpare. Mare descoperire n-am făcut, ştie toată lumea că politicienii nu au ruşine, că nu trece zi fără ca aceştia să nu fi minţit măcar o dată, să nu fi făcut cel puţin o promisiune deşartă. Ba chiar am putea spune că politica este de neconceput în afara minciunii şi nesimţirii. Cu regret şi indiferent cît ne-am dori, n-am putea însă spune că minciuna şi nesimţirea nu sînt de neconceput în afara politicii. Au invadat orice instituţie, şi-au înfipt bine rădăcinile în orice mediu, justiţie, academie, familie, religie etc., fără prea multe speranţe că s-ar mai putea face ceva. Bunăoară, copilul Ponta n-a ajuns ceea ce este fără complicitatea involuntară a acestora şi poate n-am fi aflat niciodată că teza sa de doctorat are peste 80 de pagini copiate din altă lucrare, că n-a fost niciodată masterand nici la Oxford, nici în Catania dacă n-ar fi ajuns şi prim-ministru. Mulţi (din mediul academic mai ales) aşteaptă acum un soi de demisie (de onoare?) care nu mai vine, pentru că ceea ce domnia sa a făcut (şi, cum nu-mi place politica, mă refer strict la componenta universitară, academică) este o ruşine pentru noi toţi. Însă din cîte ştiu eu şi aşa cum sugerează şi dicţionarele (vezi DEX), ruşinea e cel mai adesea asociată unui sentiment penibil de sfială, jenă provocat de un insucces sau de o greşeală. Cu alte cuvinte, întîi trebuie să ştii, dar mai ales să înţelegi că ai greşit, pentru că, altfel, nu are nici cum să-ţi fie ruşine. Or, de data aceasta, chiar nu cred că e cazul.

Andrea Fabra

Nu mi-aş fi dorit să politizez textul de faţă, dar nici nu puteam trece pe lîngă cele mai evidente exemple de obrăznicie deliberată, de neruşinare în stare pură ca şi cum n-ar fi existat. Ca să vă conving că nu-s părtinitor, vă mai dau un exemplu, foarte recent, dar nu din politica românească, ci din cea spaniolă. În momentul în care primul ministru spaniol Rajoy anunţa zilele trecute noi măsuri de austeritate care-i vizau şi pe şomerii de acolo, deputatul PP Andrea Fabra (deci al unui partid de dreapta) a început să se bucure cu o frenezie bolnavă, strigînd către masa de şomeri a Spaniei „¡Qué se jodan!”. Asta înseamnă, într-o traducere… de bun simţ, că i-a cam trimis dracului pe toţi. Într-o traducere adaptată şi interpretată (recte corelată şi cu isteria de moment a doamnei/ domnişoarei deputat), le-a transmis şomerilor că, prin măsurile luate, i-a cam futut pe toţi.

***

PS 1: Imaginaţi-vă o frumoasă grădină de zarzavat, cu de toate, într-o zi caldă de vară. După o ploaie, dacă nu e nimeni care să grijească de straturi, cel mai bine se dezvoltă buruienile. La noi, de-o vreme e caniculă, dar tot degeaba.

PS 2: Ruşinea nu se predă la şcoală, la orele de diriginţie sau cultură civică, aşa cum ar putea crede unii. Ruşinea e ca meseria care se fură, numai că trebuie să mai existe şi cineva care să o practice.

PS 3: Dacă întîmplător citeşte acest text, i-aş transmite studentei obraznice care mi-a trimis acel mesaj pe Facebook că am exagerat şi eu şi aş vrea să ştie că o invit să ne împrietenim din nou.

Bătălii electorale în jurul unui gard

Sat Săcăluşeşti, comuna Agapaia. Miez de noapte. Noapte adîncă, atît de adîncă încît eşti mulţumit că, în sfîrşit, ai înţeles pe deplin ce vor să spună cei de pomenesc uneori de linişti ca de mormînt. Simţi adierea caldă a vîntului cum trece pe deasupra patului tău, cît să-ţi răcorească încăperea, apoi parcă iese liniştit pe unde a venit, continuîndu-şi drumul. Deodată, zgomot. Scîrţit uşor de roţi. Paşi. Dum, dum, dum! Încă o dată: dum, dum, dum! Ai revelaţia unei alte comparaţii: ţi-e inima cît un purice. Al dracului cîini! Eşti la ţară, dar aici nici cîinii nu latră! Auzi roţile cum apasă pietrele proaspăt aruncate pe drum şi sunetul din ce în ce mai pierdut al unei tobe de eşapament. Ţi-a venit inima la loc, iar senzaţia e atît de concretă încît parcă cineva ţi-a strîns sufletul de pe jos şi ţi l-a vîrît înapoi pe sub cămaşă, în dreptul pieptului. Linişte iar şi îţi ciuleşti urechile, dar nici gîngăniile de noapte nu mai vor să se facă auzite. Închizi ochii şi visezi că dormi, pentru că, după sperietura trasă, asta vrei: să adormi şi să te trezeşti dimineaţă, în siguranţă.

După cîteva minute – sau să fi fost cîteva zeci? – pleoapele par să se apropie una de alta şi să se sărute de noapte bună. Deodată, zgomot. Scîrţit uşor de roţi. Paşi. Hrîîîşt, hrîîîşt! Şi-ncă  o dată: hrîîîşt, hrîîîşt! Apoi: dum, dum, dum! Şi iar: dum, dum, dum! Nu sari ca ars din pat, nici măcar nu mişti, şi dimineaţa îţi dai seama că, de spaimă, ai adormit.

Cu soarele de partea ta, îţi faci curaj şi ieşi în drum, întru dezlegarea misterelor: amuzat acum, îţi dai seama că, în miez de noapte, Jenel Ioniţă, candidatul PP-DD la Primăria Agapia, şi candidatul USL, mototolit undeva pe jos, în iarbă, pur şi simplu n-au încăput amîndoi pe gardul casei tale.

Bătrîni de-am fi fost…

Cînd o pensionară din Arad şi-a anunţat candidatura la unul din posturile de consilier de acolo, presa s-a grăbit să relateze întîmplarea, amuzîndu-se ca de-o mare excentricitate de dorinţa onestă a femeii de 83 de ani de a-i ajuta pe cei de-o seamă cu ea. Dacă cei care au relatat acest subiect ar fi fost cu adevărat jurnalişti, ar fi trebuit să intuiască şi că valoarea de ştire nu stătea (numai) în candidatura inedită, ci în faptul că, după multă vreme, bătrînele apăreau şi în alte ipostaze decît de victime ale violatorilor, bătăuşilor, descreieraţilor, hoţilor şi-aşa mai departe.

Ştirea a făcut înconjurul televiziunilor, a fost tăvălită prin presa scrisă şi prin online, în relatări de prost şi foarte prost gust. De exemplu, în aceeaşi ediţie, de ieri, Libertatea scria atît despre candidatura năstruşnică a bătrînei care crede că „mai poate”, cît şi despre păţania nu la fel de năstruşnică a unei bătrîne care accepta să fie violată de un bărbat din sat pentru că violatorul era singurul care-i mai aducea femeii apă în casă, îi tăia lemne şi-o mai ajuta prin gospodărie.

Comentariile cititorilor la cele două texte redau şi ele o poveste, la fel de adevărată şi, aş îndrăzni să cred, poate chiar mai tragică. „petre” spune aşa: „eu asi impuscao ce pzda mati sa cauti tu fa babo?ne-am saturat de voi mosnegii astia care ne hotarati viata astor tineri”, iar „eu”, la rîndu-i, comentează: „aha prima data nu l/ai reclamat ti/a placut dar acum nu ti/a mai placut ,ce ti/e si cu babele astea frateeeeeeeeeeee,si prostul sta la parnaie acum .poate se infinteaza odata bordelurile in romania cred ca am fi tara cu cele mai multe ,din lume…”

***

Ultima oară cînd am vorbit cu bunicul meu a fost chiar de ziua lui, prin octombrie 2007. L-am sunat să-i urez, cum se cade, multă sănătate şi acel călduros şi sincer la mulţi ani. Nu m-a lăsat. M-a întrebat el pe mine cum îmi mai merge, ce-am mai făcut, dacă am de gînd să mă căsătoresc, m-a sfătuit să nu uit să mai trec pe la el cînd am timp, că de străbuni trebuie să avem grijă, pentru că ei ne amintesc de unde venim şi încotro mergem, şi, la sfîrşit, mi-a recitat cîteva versete biblice. Parcă ar fi fost, de fapt, ziua mea, şi nu invers. Am simţit ca şi cum ar fi dorit cumva să evite o situaţie delicată şi poate ridicolă, cu mine urînd mulţi ani de-acum încolo unui om care împlinea deja 94. Două luni mai tîrziu a murit şi mi-am amintit că ăsta era şi cadoul de care pomenea de cîţiva ani, de cînd bătrîneţea îi devenise apăsătoare. Şi-am înţeles şi de ce urările de mulţi ani erau, pentru el, aşa stînjenitoare: cum noi toţi, rudele lui, eram prea ocupaţi cu vieţile noastre, ceea ce îi uram, o dată pe an, erau, de fapt, mulţi ani de singurătate.

Jurnalul unui naufragiat în România (VI)

Ieri mi-am amintit brusc de unde şi damblaua asta cu maşina şi cu şofatul: fix din tren! Mai precis, din trenul personal (sau Regio, mă rog) românesc. Nu obişnuiesc să etichetez oamenii decît după ce am cel puţin cîteva întîlniri edificatoare cu ei, dar în privinţa călătoriilor cu acest mijloc de transport, lucrurile stau cu totul altfel. Cît jeg, nesimţire, duhori de orice natură, grosolănie şi prost gust se adună acolo zilnic e greu de imaginat. Nu cred să fi mers vreodată cu personalul şi trăirile-mi să nu fi fost, invariabil, aceleaşi: şoc, groază, lehamite, dezgust, rău fizic, sentimenul că timpul se dilată în contra-mi şi că la destinaţia dorită, deşi la o oră jumătate de călătorit, nu mai ajung.

Really, no comment!

Din Iaşi pînă în Paşcani, am văzut şi trăit, din nou, exact cele descrise mai sus. După ce-am luat biletul de 10,6 lei, înapoi primind, surprinzător, 30 de bani, ca rest la 11 lei, fuguţa spre tren! Oameni pînă la refuz. Intrările erau ocupate de diverşi care cică ar fi coborît în haltele din apropierea Iaşului, cu sacoşe pline după ei, biciclete, cărucioare şi alte acareturi. Puţin slalom şi-am intrat. Jos full, aşa că trag speranţă că la etaj măcar un locşor oi găsi. Important era să ajung acolo. Din nou slalom printre oamenii proptiţi pe scările de urcare. După o scrutare de cîteva minute, constat ceea ce, pesimist, anticipasem: nimic. Nu voiam să renunţ căutării, însă, cît timp m-am dedicat identificării unui loc, intrările şi ieşirile au fost blocate şi m-am trezit sechestrat între 5-6 spărgători pricepuţi de seminţe, ale căror coji cădeau, în mişcări circulare, tocmai pe adidaşii mei. M-am bucurat. Bine că sînt doar coji de seminţe şi nu ca în alte dăţi, cînd din sacoşa de rafie a unei bătrîne mi s-a scurs, pe pantaloni şi pantofi, zer, sau cînd am stat, două ore, cu o pungă de peşte la nas. E drept, asta am păţit-o într-un microbuz, dar tot un drac!

Recunosc, m-am gîndit că poate o fi mai aglomerat, că-i Paşte la catolici şi, mă rog, mai face şi ţăranul cumpărături de la oraş, dar nici chiar aşa! Loc era cît să se strecoare controloarea şi să întindă mîna după ciubucuri, că prea puţini erau cei care aveau şi bilet. În dreptul nostru, cineva îi întinde un leu, strîns grămadă. Îl ia, aşa, din mers, şi simte banul în mînă. Se întoarce: „Măcar încă 50 de bani!”. Bărbatul se scotoceşte prin buzunare şi n-are mărunt, aşa că îi mai dă încă un leu, bolborosind. Nici nu ştiam ce mă enerva mai tare: scroafa asta nenorocită care făcea pe-a Sfînta Sfintelor, băgînd în buzunare verzişori (bancnote de-un leu, adică) sau nenorociţii ăştia care-mi luau mie aerul (curat), oferind la schimb mirosuri pestilenţiale, coji de seminţe şi discuţii de căcat despre Partidul Poporului şi o alianţă (?!) cu Daniel Constantin (?!).

Promit să nu vă mai îngreţoşez decît cu o singură poveste, c-am ajuns şi eu în Paşcani. În vagon, către care aveam totuşi o vizibiliate destul de bună, hărmălaie de nedescris. Zbierete, ambalaje pe jos, în fine, forfotă mare. Nişte elevi, însoţiţi de doi profesori, o ea şi-un el, pesemne vizitaseră Iaşul cu prilejul „Şcolii altfel” şi se îndreptau spre casă. Doamna avea cocul clasic de profă afurisită. El se prezenta cu o faţă de libidinos şi un comportament de pedofil. Desface o doză de bere şi le-o dă la poştit ţîncilor, fete şi băieţi, şi, invocînd obligativitatea (morală şi profesională) de a-i supraveghea pe micuţi, îi însoţea, pe rînd, la budă. Părinţi de pretutindeni, aveţi, rogu-vă, grijă pe mîna cui vă lăsaţi odraslele!

Într-un final, am ajuns şi la destinaţie. Am compătimit-o sincer pe domnişoara care a nimerit şi ea în personalul Iaşi – Mărăşeşti şi, cu un rînjet pe faţă, am coborît în Paşcani, cedîndu-i locul meu în picioare, într-un morman de coji de seminţe. Dar tot e mai bine decît lîngă budă.

Care şcoală? Cînd „altfel” e sinonim cu „deloc”

Astăzi e ultima zi a „Şcolii altfel”, program educaţional desfăşurat în săptămîna 2-6 aprilie, prin care, cică, elevilor le-au fost propuse activităţi de învăţare cu caracter non-formal. Pe site-ul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, se putea citi entuziasmul cu privire la acest proiect:

„Clopoţelul «Şcolii Altfel» va suna, pentru prima dată, în 2 aprilie 2012. Va suna pentru un altfel de orar, pentru activităţi care exced curriculumul naţional şi care, sperăm, vor aduce plus-valoare întregii comunităţi şcolare: competenţe, coeziune, spirit de echipă şi, nu în ultimul rând, un zâmbet elevilor şi dascălilor implicaţi”.

La faţa locului, lucrurile nu au stat chiar aşa şi asta o spun în baza unei experienţe personale, evident, fără posibilitatea sau intenţia de a generaliza, mai ales că ideea în sine a unei săptămîni de „Şcoală altfel” mi s-a părut şi încă mi se pare atractivă. Eu am participat în cadrul proiectului cu un atelier de comunicare jurnalistică pentru elevi de liceu, adresat mai ales celor implicaţi în editarea unei reviste şcolare sau celor pentru care Jurnalismul este o opţiune de viitoare carieră.

În discuţiile dinaintea workshop-ului, am sugerat că, pentru o bună desfăşurare a activităţilor, ideal ar fi să am un grup de vreo 15 elevi din clasele a XI-a şi a XII-a cu care să lucrez şi o sală dotată tehnic (cu un calculator, videoproiector şi, opţional, Internet).

Însă ştiţi cum e cu idealurile, greu să ajungi la ele fără eforturi prea mari, bazîndu-te numai pe faptul că, odată interesul elevului pus pe primul loc, lucrurile vor funcţiona de la sine. Pînă la urmă, grupul cu care ar fi trebuit să lucrez a fost, în prima zi, de 43 de elevi, ajungînd ca pînă în cea de-a treia să se reducă la 6 (şase) persoane, o dată din cauza unui dezinteres (justificat pentru unii, nejustificat pentru alţii) şi a doua oară pentru că unii dintre elevii înscrişi la atelierul de comunicare jurnalistică se înscriseseră şi la alte activităţi (excursii, vizionări de film etc.) care aveau loc simultan. Nici de sala dotată tehnic n-am putut beneficia, pentru că, mulţumită Ministerului, fix în acelaşi interval (2-6 aprilie adică) în licee se desfăşurau şi olimpiadele naţionale, iar una dintre aceste competiţii a avut loc, pentru trei zile, şi la liceul unde am fost eu prezent, în sala cu pricina.

Un notebook cu diagonala de 10 a înlocuit, în două dintre zile, videoproiectorul de care am avut parte în prima zi şi la care n-am mai avut acces apoi pe motiv că l-am fi stricat (între paranteze fie spus, elevele care au strîns la sfîrşit proiectorul, au cablat – din greşeală sau din neştiinţă – mufele invers, derutîndu-le pînă la panică pe doamnele profesoare cu proiector la purtător).

Fireşte, nu toate au mers pe dos. Cei şase elevi care mi-au fost alături pînă în ultima clipă au dovedit interes şi competenţe lăudabile. Am discutat despre cum trebuie să arate o revistă (şcolară, studenţească), ce trebuie să conţină şi, mai ales, de ce ei trebuie să fie principalii actori ai unui astfel de demers, şi nu o doamnă profesoară sau alta de română ori ştiinţe sociale ori, mai nou, de competenţe în comunicare. În ultima zi au redactat şi o ştire şi, credeţi-mă, arată, cu toate elementele de accentuare cerute, mult mai bine decît majoritatea ştirilor publicate astăzi în presă.

Mi-e frică să trag concluzii după această experienţă pentru că n-aş vrea să fie pripite. Însă aşa cum am văzut eu lucrurile, (a) peste interesul elevului tronează orgoliul profesorului, meschin şi, dintr-un anumit punct de vedere, ticălos; (b) e nevoie de competenţe pedagogice suplimentare pentru a menţine treaz interesul elevului şi, dacă mă raportez la perioada în care eu însumi am fost elev, mă tem că metoda dictare – învăţare este, în contextul actual, nocivă, (c) eufemistic vorbind, nici elevii, nici profesorii nu mai sînt ce-au fost. Vă las la sfîrşit cu nişte impresii culese de la liceenii înşişi, exprimate pe forum.portal.edu.ro. Ele reprezintă, în ultimă instanţă, şi concluzia ce trebuie trasă cu privire la Săptămîna „Şcoala altfel”:

♦ Sunt încântat! Am stat acasă, ceea ce intenţionez să fac toată săptămâna „altfel”. Pariez că vor fi nenumăraţi papagali în şcoala mea care vor comenta apoi că totul a fost o mare porcărie şi o mare pierdere de vreme, dar mă vor înfiera cu mânie proletară şi mă vor murseca de dos că nu m-am savurat cot la cot cu ei din alt-felul_paişpe_de_răhat. Mi se fâfâie – trăiască vacanţa!

♦ Mă oripilează apetenţa unor profesori de a face orice altceva, dar numai carte nu, de a transforma şcoala într-un balamuc vivant. Trebuie să învăţăm să zicem şi „nu!”, indiferent de repercusiuni.

♦ De ce fiu-meu, clasa a 8-a, a stat astazi acasa? Si nici ieri n-au facut nimic! …Doar au relationat…Copil cu examenul in coasta, freaca menta ori acasa, ori la scoala, o saptamana !!?? De ce clasele terminale n-au fost lasate sa-si vada de treaba, serios, pentru examen??

♦ Elevii au fost in mare parte plictisiti pentru ca multi profesori nu s-au pregatit pentru activitatile pe care ei insisi le-au propus. s-au multumit sa le citeasca ceva din carte sau sa vizioneze cate 2 ore vreun film, lucru simplu de „altfel”. Fie ore normale, fie activitati altfel, senzatia la ora lor e una de rigiditate, de inchistare, de obligatie. Or, nimeni nu invata in felul asta. Nu se acumuleaza decat tensiune, nervi si platitudini.

♦ Mi-ar fi prins bine un videoproiector. Azi am fost la școala la care nu există. Mâine voi fi la școala unde există (și nu numai unul). Vineri voi fi la școala unde am în laboratorul de informatică o tablă interactivă

♦ Dupa doua zile de Scoala altfel sunt terminata! Ma dor piciorele de mor, glas nu mai am, putere nici atat……….. Satisfactia: copiilor le-a placut ce am facut. Maine am sa mai stau si prin clasa, vedem un film, facem rebus….. Nu mai vreau Scoala Altfel! Nu mai am varsta potrivita pentru asemenea [alergătură]

Visul de 1000 de euro

Generaţia cîndva mileuristă*

Acum şase ani, în august 2005, o tînără catalană trimitea o scrisoare către un ziar. Se intitula „Eu sînt mileurist”, termen pe care ea însăşi îl născocise. Carolina Alguacil avea atunci 27 de ani şi se plîngea de precaritatea laborală a generaţiei din care făcea parte: „Mileuristul e acel tînăr între 25 şi 34 de ani, licenţiat, bine pregătit, care vorbeşte mai multe limbi străine, care a urmat cursuri postuniversitare, masterate şi diverse cursuri de specializare (…). În mod normal, a lucrat o perioadă destul de largă şi fără să fie remunerat, în aşa eufemistic numitele burse, intership-uri, training-uri etc. Acum, uitîndu-se în urmă, vrea să se simtă mulţumit, căci, după negocieri, are un contract de muncă pe perioadă nedeterminată (…) E de trei sau patru ani în cîmpul muncii şi, cu ceva noroc, are şi cotizaţiile plătite pentru doi dintre ei (…). Ce e rău e că nu cîştigă mai mult de 1000 de euro şi nici nu mai are şi alte avantaje. Şi, spre binele său, ar face bine să nu se plîngă”. Mi-a lăsat un gust amar recitirea acelei scrisori, pentru că nu s-a schimbat mai nimic. Ba dimpotrivă, mileuristul a introdus în scenă o versiune a sa şi mai precară: nemileuristul. „Înainte eram mileurişti şi speram la mai mult. Acum, aspiraţia este să cîştigăm 1000 de euro”, a spus Carolina însăşi, absolventă de Comunicare Audiovizuală. „Nici măcar prin cap nu-mi trecea că lucrurile vor merge din rău în mai rău”. Ea deja nu mai e mileuristă şi crede că nu cîştigă atît cît ar merita. „Nu mă mulţumeşte!”

Din 2005 încoace, perspectivele economice s-au schimbat radical. Numai o mînă de iluminaţi  – care mai tîrziu au dat interviuri cu sutele – au prevăzut tsnumai-ul  financiar ce avea să vină, enorma criză financiară. Grecia e încă pe marginea prăpastiei. Portugalia şi Irlanda au avut nevoie să fie salvate. Şi acum Spania, sufocată de şomaj, se scufundă din nou în recesiune.

În faţa acestui tablou, mii de tineri se simt ca şi cum ar păşi înapoi. În 2005, şomajul în rîndul tinerilor era de aproximativ 20%. Acum e aproape 50%, dublu faţă de media europeană (22,4%). Cu alte cuvinte, pentru generaţia cel mai bine pregătită avem cele mai sumbre perspective. Pînă acum, mulţi dintre aceşti tineri s-au bazat pe ajutorul părinţilor lor. Dar unora li s-a tăiat şi craca asta. „Toţi indicatorii s-au înrăutăţit, absolut toţi”, spune sociologul Esteban Sánchez, expert în tineret şi precaritate. „Şomaj ridicat, salarii minime. Nu există nici o statistică să ne facă să întrezărim vreo perspectivă pozitivă. Senzaţia generalizată e că nu avem nici un viitor”, îşi spune părerea Guillermo Jiménez, student la Drept şi membru al Asociaţiei universitare „Tineret fără Viitor”.

În Spania trăiesc peste 10 milioane de persoane cu vîrste între 18 şi 34 de ani. Dintre ei, cei care lucrează cîştigă, în medie, aproximativ 1300 de euro. La fel şi Amanda, de 29 de ani: cîştigă 1000 de euro lunar şi lucrează de la 10.00 la 21.30. „E ceva suprarealist, cînd ies din casă supermarket-urile nici nu sînt deschise încă, iar cînd mă întorc, sînt deja închise. Nu-mi rămîne timp pentru nimic, nici pentru cursuri, nici măcar pentru a-mi face mîncare”. În Amanda convieţuiesc, într-o armonie ciudată, două senzaţii stranii: aceea de a se simţi exploatată şi aceea de a se simţi privilegiată în acelaşi timp. Panica dată de faptul că ar putea fi oricînd concediată o însoţeşte mereu.

Dolores, de 29 de ani, e păţită. „Am fost ultima angajată şi prima concediată. Sînt în şomaj de la Crăciun, din 2010.” De fiecare dată cînd are nevoie de bani, îi cere maică-si. Problema e că nici mama ei nu lucrează. În 2007 Dolores îşi cumpărase un apartament, iar acum nu mai poate plăti rata de 400 de euro pe lună. Vara trecută a încuiat casa, şi-a făcut valizele şi s-a mutat cu părinţii ei. Rata o plătesc, cu rîndul, mama şi bunicul ei. „Încerc să cheltuiesc cît mai puţin, să cer cît mai puţin de la ai mei”.

Doar cei care au trăit şomajul de lungă durată ştiu cum te simţi cînd zilele trec şi în viaţa ta nu se schimbă absolut nimic. La fel ca Dolores, mulţi dintre cei care au încercat să-şi cîştige existenţa independent au fost nevoiţi să revină în casa părintească.

În scurta sa viaţă în cîmpul muncii, Pedro, un tînăr de 28 de ani din Madrid, le-a trăit pe toate: şomaj, salarii nemileuriste sau chiar anecdotice, ori bani la negru. Pentru el, e ceva normal. A început ca intern, apoi primul său contract i-a adus 700 de euro pe lună într-o agenţie de publicitate; după un an, salariul a crescut la 800 de euro. „În 2009 au început concedierile. Mulţi au fost daţi afară şi, cînd să cred că am scăpat, îmi venise şi mie rîndul”. După şase luni de şomaj, a acceptat să lucreze pentru un site, scriind articole plătite cu un un euro pe text. „La început, lucram fiecare text în parte. Mai tîrziu, scriam într-o după-amiază tot ceea înainte scriam într-o săptămînă, asta pentru 20 de euro pe lună”. Pînă acum cîteva săptămîni, era community manager pentru o companie (responsabil cu gestionarea reţelelor sociale). Cîştiga 940 de euro, dar tocmai l-au concendiat. Veniturile sale sînt limitate acum la 90 de euro pe lună, pe care-i primeşte, în plic, de la o agenţie de publicitate care mai apelează la serviciile sale. „Bine că-i am şi pe ăştia”, spune Pedro. „Ideea e simplă: să găsesc joburi pe oriunde ar fi. Părinţii mei nu înţeleg: te-ai mai uitat, ai căutat bine? Ce e nasol e că, pentru puţinele oferte disponibile, sîntem cam 500 de candidaţi. Dacă te-au chemat la interviu, deja te poţi considera norocos. La drept vorbind, nu credeam că o să dureze atît de mult criza asta. Acum însă e prima dată cînd mi-e clar că nu se va sfîrşi nici anul ăsta, nici la anul, nici peste doi ani…”

____________________________________________________________

*Fragment (tradus şi adaptat) dintr-un articol de Carmen Pérez-Lanzac, publicat în El País pe 9 martie 2012.

*În spaniolă, mil euro = 1000 de euro. Mileurista = persoană care are un salariu de aproximativ 1000 de euro.

Despre competenţa profesională. Există?

Trăiesc cu sentimentul trist că „am ajuns ce-am ajuns” (pe marginea sau la fundul prăpastiei?!) pentru că din ce în ce mai puţină lume se gîndeşte la competenţa profesională. Ştiu că am mai scris (tangenţial) despre asta, însă nu e vina mea că e o temă recurentă în societatea contemporană. Aşadar, cum o recunoaştem, cum demascăm incompetenţii şi, în principiu, ce-i de făcut? Nu-mi puteţi spune că nu există şi că ar fi o temă falsă! De fapt, chiar cred că atît de bine s-a cuibărit în mai toate profesiile încît efortul nostru, dublat de munca unor detectivi, ar trebui să fie în direcţia identificării celor competenţi, refugiaţi în unghere întunecate, feriţi de bravarea ridicolă.

Competentul nu se expune, nu face paradă de ceea ce ştie, ci pur şi simplu face ceea ce ştie. Incompetentenul, dimpotrivă, tocmai pentru a acoperi situaţia de impostură (profesională) în care se află, îşi ridică nimicurile la rang de realizări notabile, fluturînd false brevete – uşor de obţinut – în ochii celor dispuşi să accepte făcătura. Şi sînt mulţi cei care, mai pe româneşte, pun botul, fie din neştiinţă, fie din nepăsare.

Cum recunoaştem impostura şi cum ne dăm seama dacă nu cumva inclusiv noi înşine ne aflăm într-o astfel de regretabilă situaţie? Facultatea nu oferă suficient cît să ne declarăm apţi într-un anumit domeniu, iar competenţa mai degrabă se cîştigă la locul de muncă, prin intermediul experienţei directe cu obiectul de studiu. Pe de altă parte însă, mediul de lucru poate fi unul deja viciat şi, trecută printr-un filtru aseptic, competenţa noastră s-ar putea să fie considerată incompetenţă sau, în cel mai bun caz, mediocritate.

Cu alte cuvinte, e posibil să fim mediocri şi inconştienţi de asta. Credeţi că există la noi mecanisme funcţionale de depistare a incompetenţei şi de igienizare forţată a purtătorilor? Dacă da, cum, unde şi cui ne adresăm?

Vînătoarea de vrăjitoare a început marţi, 13

Blesteme, în loc de colinde

De ieri, pe toate posturile de televiziune şi prin presă circulă un subiect care, de cele mai multe ori, a fost abordat în zeflemea şi (cel mai adesea) de către presa populară, în ştiri otevizate şi cancan-uri: mersul la vrăjitoare. În sfîrşit, în contextul lansării ideii unui proiect de lege (care prevede intrarea în legalitate a vrăjitoarelor şi, în consecinţă, impozitarea veniturilor realizate de acestea prin practici specifice), discuţia începe să capete un contur legitim, de bun simţ şi să intre pe un făgaş firesc şi absolut necesar. Ies la iveală naivităţile unor vedete autohtone, care au plătit euro cu sutele de mii pentru a li se lega şi dezlega, a li se face şi desface. Printre victime: Oana Zăvoranu, fosta doamnă Borcea, Inna „Billboard Charts”, Adi „Priză” Mutu sau Bănel „Autogol” Nicoliţă, în sfîrşit, în general oameni care au strîns aceste sume de bani exact în acelaşi mod în care s-au şi dispensat de ei: ilegal. Şi nu vorbim de sume modice, de cîteva sute de euro (deşi nici suma asta nu e chiar aşa de „modică” pentru mulţi dintre români), ci de sute de mii de euro. Pînă acum, cică, pe sus au fost luat şi reţinute Vanessa şi Melissa, ambele vrăjitoare cu un brand impecabil construit în branşă. Cum s-ar zice, vrăjeală de brand. Oricum, ăsta ar fi începutul rezolvării doar a unei singure jumătăţi din problemă, pentru că, în astfel de cazuri (de justificare a unor sume enorme de bani) trebuie luaţi la întrebări nu doar cei care au primit, ci şi cei care au dat.

Dacă n-aţi fost pe fază, vrăjitoarele care au protestat ieri în faţa Parlamentului n-au fost suficient de inspirate, invocînd că, de fapt, ele nu cer bani, ci primesc doar atît cît îi lasă inima pe cei care le calcă pragul. Vorbim, deci, de nişte oameni cu inimă foarte mare (cam de 500.000 de euro pentru cîteva şedinţe de spiritism) şi nu numai atît, căci dedesubturi sînt multe. Sub pretextul că au nevoie de cît mai multe informaţii pentru a-şi putea, profesional vorbind, duce sarcina de vrăjeală la bun sfîrşit, „descîntătoarele” îşi amăgeau clienţii să le ofere detalii riscante din vieţile lor intime şi ale apropiaţilor lor, pentru a le putea ulterior escroca. Cu alte cuvinte, şantajul şi etajul. Aceasta e, de fapt, mreaja de fond la care vrăjitoarele apelează atunci cînd îşi ademenesc prada în plasă. Vă miră sau nu, dar de pe lista de personaje care au fost prinşi cu banii-n fuste la vrăjitoare lipseşte Becali. Dar asta nu pentru că el i-ar putea justifica, ci pentru că în loc de vrăjitoare, Becali frecventează bisericile. Şi, înainte de a fi negru, banul bisericii e sfînt.

Pe mătură, că ne filmează!

Educaţia şi-a pus ochelarii de cal

Bacalaureatul fără fond şi o politică de formă

Am tot ezitat să scriu pînă acum despre ediţia 2011 (sesiunea de vară) a examenului de bacalaureat din cîteva motive. Primul dintre acestea ar fi previzibilitatea a ceea ce avea să se întîmple: miza din partea autorităţilor din Educaţie nu era nicicum aceea a ilustrării nivelului real al elevilor pe care învăţămîntul actual îi are, ci una reparatorie, a unei imagini hărţuite de ani de zile şi ajunse în pragul unui faliment aproape inevitabil, prin declanşarea unei vînătoare de adolescenţi, prea puţin serioşi, în viziunea majorităţii. N-am scris deoarece, în tot acest răstimp, s-a ocupat presa de subiect mai mult decît ar fi trebuit; ironic şi paradoxal deopotrivă, căutînd senzaţionalul într-un examen de maturitate. Şi, la urma urmei, ce e atît de senzaţional într-un examen (legalmente spus) fraudat, atîta vreme cît peste „tunuri” de miliarde de euro se aşterne, de fiecare dată şi repede-repede, liniştea? N-am mai scris deoarece bacalaureatul încă nu s-a încheiat, astăzi fiind ziua publicării rezultatelor contestaţiilor. Fireşte, nu se va schimba cu nimic în mod fundamental, poate cîteva zeci sau sute vor promova, la fel cum alte cîteva zeci sau sute din cei care au negat rezultatul final riscă să rămînă şi ei pentru examinarea din toamnă.

Şi totuşi, de ce am vrut să scriu? Pentru că mi se pare că se pierde din vedere o chestiune de fond. Reducerea cu mai mult de 10 procente privind promovabilitatea nu-i face pe dascăli mai buni ori pe elevi mai puţin buni decît cei din anii trecuţi. În schimb, îi face pe dascăli poliţişti sau vînători, iar pe elevi (fără a generaliza nici una dintre categorii) o specie vînată pentru o practică ce în anii trecuţi a fost tolerată de aceiaşi dascăli fără absolut nici o problemă de conştiinţă sau de etică profesională. Or, în aceste condiţii, afirmaţia ministrului Educaţiei, cum că profesorii s-au săturat să fie complice la un sistem corupt, nu mi se pare că nu se bazează pe argumente, ci doar pe o retorică falsă şi care acum (într-un moment ca bacalaureatul) nu mai convine nimănui: nici părinţilor ai căror copii nu au promovat, nici dascălilor care trebuie să-şi asume parţial vina pentru „dezastrul de la bacalaureat”: domnilor profesori, nu v-a cerut nimeni rezultate răsunătoare, dar cred că aveţi responsabilitatea şi datoria (prin natura profesiei alese) ca măcar să luptaţi pentru ca elevii pe care i-aţi ghidat patru ani să vă poarte o amintire în care să apăreţi în ipostaze demne! Nu spun că ar trebui să vă asumaţi eşecul lor (acesta, fireşte, le aparţine), ci doar să asimilaţi ideea că nu aţi devenit complice la rezulatul final doar în febra examenlor, ci aţi fost în această ipostază timp de patru ani, cît i-aţi avut (mai mult sau mai puţin) în băncile şcolii.

Greşeala de a nu-i instrui suficient cît să obţină un şase nu se iartă prin vigilenţa de care aţi dat dovadă în timpul supravegherii la „buna desfăşurare a probelor” şi nici prin corectitudinea în momentul evaluării tezelor! Asta i-aş sugera domnului Funeriu să aducă în discuţie atunci cînd apare la televizor ori la conferinţe de presă, nu să ţină discursuri glorioase cu privire la „reuşita” unui sistem draconic de supraveghere!

N-aş vrea să se înţeleagă de aici că ţin partea elevilor! Tentativele (dar mai ales reuşitele) de copiat reprezintă  – chiar dacă nu ne place să credem ori chiar dacă poate vi se pare o exagerare –  o infracţiune. Iar cei care o comit sînt, fără tăgadă, nişte infractori. Acum, la 10 ani după susţinerea propriului bacalaureat, pot să vă spun că faptul că nu au promovat (pentru diverse fraude ori pentru că pur şi simplu nu au învăţat) nu spune nimic esenţial despre ei, ci mai degrabă despre cei care îi înconjoară.

Păţaniile unui român mut de uimire

Eterna reîntoarcere sau cum am căzut din tren în avion

N-am scris pînă acum de călătoria din Tarragona pînă în Paşcani, fiindcă am aşteptat şi returul, pentru a putea întregi o imagine aşa cum începuse ea să se contureze de cum am păşit în autogara spaniolă, într-o zi de 13. După ore multe de zbor (curse cu escală), de mers cu trenul şi iar cu trenul, vă prezint întîmplări semnificative dintr-o călătorie nesemnificativă.

La cinci dimineaţa nu sîntem singurii călători care aşteaptă în Autogara Tarragona autocarul spre Aeroportul Barcelona. Mai este un grup gălăgios de Erasmuşi italieni, un cuplu în vîrstă, tăcut, şi cîţiva aşa-numiţi, corect politic, subsaharieni. Mai apare o maşină din care ies, în această ordine precisă: 1. un braţ îmblănit de care atîrnă o poşetă mare şi lucioasă, brăţări şi inele asemenea; 2. un picior încălţat de un pantof sport (modele de care zac în vitrinele magazinelor chinizeşti de aici) şi îmbrăcat într-un blug albastru; 3. se iveşte apoi un cap de femeie decorat cu ochelari de soare (?!), cercei mari, sclipitori şi o tunsoare scurtă, care să nu necesite prea mari îngrijiri şi, în sfîrşit, 4. un trup înfăşurat într-o haină de blană, deşi afară, chiar dacă e aşa dimineaţa, sînt vreo 10-12 grade. Ca să scurtăm povestea, iese o româncă, bănuială confirmată după schimbul de replici pe care-l are cu bărbat-su şi care, clişeistic, începe şi se încheie cu „fă” şi „uăi”.

Pînă la aeroport e bine. Mai mult moţăi, tresărind atunci cînd se schimbă melodiile (MP3) player-ului. Deja sîntem în El Prat, Aeorpuerto El Prat. Air France e o companie serioasă şi asta mă face să mă gîndesc la Blue Air. Adică să mă gîndesc la o companie care e low-cost şi neserioasă şi la faptul că, din pricina sa, am ajuns să asociez numaidecît şi irevocabil cele două atribute. M-am gîndit la întîrzierile de peste trei ore şi escalele neprevăzute de noi, pasagerii, şi prevăzute de Blue Air, la Sibiu şi la absenţa cu desăvîrşire a unor scuze. Dar de data asta nu. Zborul e operat de Air France şi KLM, aşa că punctualitatea decolării nu mă preocupă. Şi pe bună dreptate. Plecăm la timp. Pe segmentul Barcelona – Paris mă simt bine. Trecem drept turişti printre zecile de oameni din diverse ţări care vizitează capitalele europene cînd, în fapt, şederea noastră în Paris e de aproximativ o oră, cît să alergăm de pe un terminal pe altul în marele aeroport Charles de Gaulle.

Pe segmentul Paris – Bucureşti, lucrurile se schimbă, turistul se transformă nu subtil, ci cu înghionteli, rîgîituri, mirosuri pestilenţiale, în imigrant român pe care Sărbătorile Pascale îl aduce acasă. Oboseala îşi spune cuvîntul şi dăunează simţurilor călătorilor, cel mai afectate fiind bunul simţ şi cel olfactiv. După obiceiul de a se lepăda de pantofi atunci cînd se află în mijloace de transport în comun terestre şi pe distanţe mai lungi, a mai apărut unul similar şi care s-a furişat, încet-încet, spre ceruri: lepădatul de pantofi în avion. Lîngă mine, două picioare ies uşor din adidaşi, spre relaxare căci, nu-i aşa?, oameni sîntem şi trebuie să fim sensibili la durerile celor de lîngă noi. Că am strîmbat din nas a nemulţumire şi am ridicat din sprîncene a uimire a contat prea puţin: scaunul avionului s-a lăsat pe spate şi a urmat un somn bine-meritat de aproape două ore, în timp ce eu mă tot gîndeam sub ce pretext se poate solicita o mască de oxigen.

***

Călătoria înapoi n-a fost atît de încărcată de… peripeţii. De fapt, aşteptînd în aeroportul din Barcelona autocarul spre Tarragona, un dialog surprins mă făcea să zîmbesc şi să cred că, poate, nici măcar, n-am plecat. El, către ea, alintînd-o: „Hola, guapa, ce faci frumuseţe mică?” „Acasă…” „Acasă? Futu-ţi gura ta, frumuseţe mică…”

Noi, viermişorii cu aere de superioritate

“M-am hotărât să plec la capătul lumii. Vorbesc serios. Îmi iau doi oameni dragi, geamantanele aferente, amintirile şi …gata. Bancul cu viermişorul care trăia în balegă doar pentru că acolo era ţara lui m-a pus serios pe gânduri. Eu sunt personajul ? Da, mi-am spus şi mi s-a făcut ruşine… de mine şi de copilul meu. Nu sunt arogantă, nu dispreţuiesc, dar nici nu iubesc poporul ăsta «brav şi ospitalier», e o noţiune prea abstractă să-mi stârnească vreun sentiment. Îmi sunt dragi doar nişte oameni pe care am apucat să-i cunosc, în rest… nu contează” (Fragment din confesiunea unei românce, Graţiela Andrei, din volumul Cristinei Hermeziu, Revoluţia din depărtare, apărut la Editura Curtea Veche)

Rîndurile de mai sus vă sînt, poate, cunoscute. Şi, poate, tot cunoscute vă sînt şi cele ce urmează:

“Evitaţi să puneţi pe seama conjuncturilor, a neajunsurilor curente (oricît de grave ar fi) tot ce nu vă reuşeşte. Nu căutaţi în haosul din jur motive de demobilizare, de abandon. Cu alte cuvinte, feriţi-vă să dezvoltaţi un complex de superioritate faţă de ambianţa în care trăiţi, să vă justificaţi precarităţile şi demisiile prin indigenţa ţării şi a împrejurărilor.” (Andrei Pleşu , Alte întrebări, alte fragmente de răspuns, Dilema veche, nr. 364, 3-9 februarie 2011)

***

Domnului Pleşu, sau cui s-o îndura cu vreun răspuns nu neapărat pentru mine, ci pentru mulţi dintre cei plecaţi şi pe care poate încă îi chinuie paradoxul plăcerii respirării aerului care îi sufocă, o întrebare: ce complex de superioritate ar putea dezvolta viermişorul faţă de ambianţa în care trăieşte?

Animalele din politica românească

Cum bălteşte voma electorală

De cele mai multe ori evit să scriu pe teme politice pentru a nu mă confrunta ulterior cu diversele apelative, comparaţii, manifestări – altfel spus, „puseuri de patimă” – din partea celor care nu „fac politică” dar care, de pe margine, fluieră şi arbitrează cît îi ţin gura – cînd vorbesc, degetele – cînd tastează şi mintea – cînd gîndesc. Deşi, slavă Domnului!, toate cele trei obosesc relativ repede, avînd nevoie de pauze generatoare de noi energii, se găsesc întotdeauna şi indivizi mai obstinaţi din fire care insistă să-şi depăşească limitele fizice şi mentale.

Fără îndoială, din această categorie de zeloşi, îi eliminăm pe cei pe care studiile de specialitate îi recomandă să şadă confortabil, pertinent şi liniştiţi în fotoliile oferite de meseria de „analist politic”. Însă ce ne facem cu acea cohortă diformă, semianalfebetă în ceea ce priveşte „abc”-ul politic şi, cu atît mai rău, eterogenă şi imposibil de ţinut în frîu?

În ce fel şi după ce chip să-i judecăm pe cei care pur şi simplu îşi eructează opiniile nechibzuit, ghidîndu-se numai după logica primară a mîrlanului care scuipă pe jos pentru că ştie că ceilalţi s-ar scîrbi într-atît încît să nu-i reproşeze nimic?

Dincolo de masa „sferto-analiştilor” care dau verdicte asupra unuia sau altuia, trebuie să-i număr aici, în galeria pătimaşilor, şi pe marţafoii – forumişti de meserie – care, gheboşiţi de postura (sic!) lor, ciugulesc ce vomită alţii, pentru a-şi vărsa, la rîndu-le, producţia de injurii, de aprecieri cel puţin jignitoare şi alte manifestări tribale. Mintea nu le este decît un fals bezoar unde se depozitează voluntar mizeria umană, scuipată apoi în public, peste oameni – publici sau nu – în formule de genul „votanţii lui Băsescu sînt retardaţi” sau „votanţii lui Geoană trebuie împuşcaţi”. Cei care nu votează sînt invitaţi să părăsească ţara, pentru că n-ar fi români în „trăire şi-n simţiri”, iar o altă categorie de „nesimţiţi” nepatrioţi, cei cu votul alb, deoarece sînt puţini, rămîn şi neinteresanţi pentru şleahta de forumişti care-şi lasă balele ideologice în toate secţiunile de „comment” de prin ziare sau alte surse de informare ori deformare.

Înţeleg astfel de „exuberanţe” şi comportamente necontrolate cînd e vorba de teme sau activităţi care le justifică în mod natural, atît la oameni, cît şi la animale. Printre ele, forumiştilor de meserie, e şi sexul. Sau somnul.

PS: cît priveşte bezoarul, e natural să se formeze la unele animale, precum pisica, ce acumulează în stomac fire de păr moarte – deci inutile! – pe care apoi le scuipă, sub forma unui ghem. Cică se formează şi la unii oameni, bolnavi psihic, care obişnuiesc să-şi mănînce părul. Şi de data asta, diferenţa e una de postură: mizeria se acumulează în tubul digestiv, nu în cavitatea craniană.

Limba lungă a presei

Jurnalistul naiv şi jurnalistul amator

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)” [fragment de sinceritate a unei tinere studente]

Să-mi spună mie cineva cum aş mai putea oare să le explic studenţilor mei că menirea unui jurnalist este informarea corectă, considerarea premiselor de nevinovăţie şi căutarea adevărului? M-ar acuza, pe bună dreptate, de ipocrizie. Şi mi-ar trînti în faţă ziarele sau m-ar forţa, jumătate de oră – suficient cît să trag o concluzie – să mă uit la unul dintre posturile de televiziune de ştiri de la noi din ţară. M-ar obliga să le spun că i-am minţit, că între realitate şi ceea ce sînt învăţaţi la şcoală orice asemănare devine întîmplătoare şi rarisimă.

Să-mi spună mie cineva ce-ar mai putea face un dascăl, şi el la început de drum, să le cîştige încrederea studenţilor săi viitori jurnalişti nu cu minciuni, ci cu adevăruri care i-ar face să regrete că s-au gîndit la Jurnalism ca la o viitoare profesie onorabilă? Ce le vor spune ei părinţilor, în această situaţie economică gravă: „Mamă, tată, scoateţi alţi bani din buzunare pentru o altă facultate de vreţi să nu ajung să mint, să acuz, să scuz, să judec strîmb.”? Probabil că da.

Să-mi spună mie cineva de ce pentru un tînăr pregătit să fie jurnalist – în sensul, dat uitării, de a ieşi pe teren, de a se documenta, de a tria judicios informaţiile, de a redacta – răsplata şi plata valorează doar 3 milioane de lei (vechi, fireşte), iar unei paţachine însărcinate cu inventarea (şi, în cel mai bun caz, inventarierea) unor bîrfe pentru revista „Zău” i se oferă un minim de 20 de milioane pentru acest demers aiuristic… pardon, jurnalistic?

Să-mi spună mie cineva, dascăl la început de drum, ce să le mai spun studenţilor mei despre căutarea jocurilor inedite de cuvinte pentru titluri cînd multe dintre ziarele pe care le citesc explică „De ce s-a despărţit Gina Pistol de Marica” sau jignesc pe oricine şi orice, prin puterile discreţionare ale proprietarilor lor?

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)”

Să-mi spună şi mie cineva cum să le explic studenţilor mei.