Două săptămîni în Caucaz – VI

Armenia, în munţi

Dinspre Erevan, drumul spre una dintre mîndriile naţionale ale Armeniei, lacul Sevan, trece prin Arindj. Din microbuzul cu care călătoream n-am putut descoperi aici decît un AquaTour, dar orăşelul ar fi celebru pentru nişte galerii subterane săpate în piatră de către un localnic, pînă la peste 20 de metri adîncime.

Cu bani de la musulmani, mănăstirea a intrat într-un proces de reabilitare
Cu bani de la musulmani, mănăstirea a intrat într-un proces de reabilitare

Maşina goneşte printre celelalte (de altfel, traficul în Erevan e îngrozitor) şi nu reuşesc decît să-mi notez pe-un petic de hîrtie localităţile prin care trecem şi cîteva detalii, cît să schiţez atmosfera. Semynovka o taie prin pădure. În Teghut mă întîmpină acelaşi miros de oaie ca şi în călătoria spre Garni. De data asta zăresc şi femeile, pe la porţile caselor, spălînd lînă în cădiţe. Doi copii călare pe un măgăruş. Bază militară. Drum forestier, maşina încetineşte.

Bine aţi venit în Sevan
Bine aţi venit în Sevan

De aici, ochii au timp să înregistreze mai mult şi mai riguros. E o dimineaţă încă răcoroasă, iar în pădure muncitorii sînt ocupaţi cu lucrările la un canal pentru şiroaiele haotice de apă ieşind parcă din pămînt, furişîndu-se pe sub frunzele căzute, taman pînă în drum.

Schimbare de plan, vom vizita mai întîi o mănăstire, Hagharcin, sau „obîrşia vulturilor”. Verdeaţa de aici, din estul Armeniei, compensează parcă uscăciunile din drumul spre Garni. Mănăstirea, lăcaş creştin, are o poveste interesantă: foarte pe scurt, se află acum în lucrări de renovare cu bani de la un şeic (sic!). Nu zăbovim* prea mult aici. Cumpărăm lumînări de la o gheretă. Vînzătorul se află în compania unui preot (mai degrabă viceversa) care aţipise binişor. Nu reuşim să imortalizăm momentul, sîntem certaţi pentru îndrăzneală.

În drum spre Sevan, ieşim iarăşi la şosea, unde, pe margine, pentru kilometri în şir, copilandri fierb porumb în ceaune şi ademenesc şoferii la un mic popas. Am ajuns, finalmente, „la mare”, adică lacul Sevan. În apele sale dulci mulţi aventurieri, ni s-a spus că unii chiar buni înotători, şi-au găsit sfîrşitul. Lacul, ascuns în munţi, ocupă 5% din suprafaţa întregii Armenii, iar numele său are o istorie interesantă, pe care o găsiţi aici.

De pe dealul cu micuţa biserică, peisajul e aiuritor: eşti aproape de pescăruşi şi parcă privirea nu ţi-a ajuns niciodată aşa departe. De pe limba de plajă peisajul tot aiuritor rămîne: maşini Lada cu casetofoane pe capote şi manele de-ale locului. De aici, singura poveste care merită spusă se ascunde în fotografii.

* am fost vreo 15 persoane, iar o înşiruire de nume ar fi inutilă.

PS: pentru toate relatările despre Armenia, aici.

Anunțuri

Genocidul din Armenia

Vă recomand un documentar despre genocidul din Armenia, de la începutul secolului al XX-lea, cînd peste un milion de armeni au fost ucişi în ceea ce istoria mai reţine ca fiind „Holocaustul Armean”. Debutul masacrului este considerat a fi avut loc în aprilie 1915, declanşat de Imperiul Otoman asupra Armeniei.

Documentarul a fost realizat în 2005 şi va fi difuzat marţi, 29 iulie a.c., pe Viasat History, începînd cu ora 21.00.

Două săptămîni în Caucaz – V (2)

Sîmbătă, 12 iulie 2008, obiectiv turistic: Garni Temple. Ghid: Aram (şi Violeta, prietena lui din Argentina); turişti: autorul, Daniel (RO) şi Ivan (SK).

DINCOLO DE CAPITALA ARMENIEI – continuare

După Garni, Goght nu-i o localitate chiar atît de primitoare. Ne apropiem cît mai mult de zona montană, iar copacii, încăpăţînaţi, şi-au înfipt adînc rădăcinile în crestele pietroase. Dăm apoi şi de verdeaţă, îndestulătoare. Am ajuns, în sfîrşit, la Mănăstirea Gueghard, punct turistic intrat în patrimoniul UNESCO. Nimic nu se aseamănă cu acest lăcaş de cult: ascunsă în burta muntelui, fiecare încăpere a acestei biserici a fost săpată în piatră, pe două etaje. Numai intrarea principală e sub cerul liber. În interior, ferăstruicile, cam cît o palmă, îţi arată anumite stele pe timp de noapte. Intrăm cu pioşenie, eu urmărind cu coada ochiului un preot rugîndu-se lîngă o familie de credincioşi. Zidurile sînt împodobite cu Khach’k’ars (pietre mari în care au fost sculptate cruci, în diverse modele). Totuşi, nimic din opulenţa unor biserici sau mănăstiri de pe la noi.

Lăcaşul de cult datează din secolul al XIII-lea d. Hr.
Lăcaşul de cult datează din secolul al XIII-lea d. Hr.

Două obiceiuri vechi spun că aceste locuri sfinte îndeplinesc dorinţe*. O năframă agăţată într-o ramură de copac îţi va aduce numai bine. Din exces de zel sau pentru că numărul dorinţelor era mai mare decît cel al batistelor disponibile, turiştii au uitat de şerveţele, batiste sau năframe şi au atîrnat chiloţi, şireturi de pantofi, ciorapi (de damă şi nu numai) etc. Dincolo de podul îngust peste rîul Azat, o muşcătură a vîntului în munte a lăsat loc unei mici peşteri, nimerită tocmai pentru turiştii curioşi.

Mănăstirea este, actualmente, parte din patrimoniul UNESCO
Mănăstirea este, actualmente, parte din patrimoniul UNESCO

Drumul înapoi trebuie să ne ducă spre templul păgîn Garni, construit în secolul I după Hristos, de regele Tiridates I al Armeniei. De altfel, certitudinea acestui fapt e pusă la îndoială de diverse dispute între istorici şi arheologi dar, cel puţin la nivel de legendă, se spune că regele armean a primit bani de la împăratul Romei Nero, pentru construcţie.

Un cutremur din 1679 l-a distrus în totalitate, refacerea sa fiind reluată în urmă cu aproximativ 40 de ani**.

De la această regiune sudică şi sud-vestică a Armeniei a urmat o excursie la „marea” armenilor, lacul Sevan, şi la o altă mănăstire din zona Dilijan, Hagharcin.

*alături de obiceiul cu batistele, celălalt se referă la aruncatul unei pietre mici în nişte mici cavităţi apărute în dealul abrupt de la ieşirea din Biserică.

**detalii găsiţi aici

Mai multe fotografii aici:

Muzică pop armenească

Cam aşa sună muzica pop în Armenia. Pînă cînd am să mă pricep cum să uploadez mp3-uri, vă las cu cîteva exemple de pe YouTube. Audiţie… armenească!

Olga Ayvazyan

Arsen Safaryan şi Sirusho

Sirusho (unii probabil o ştiţi de la Eurovision-ul de anul acesta, locul 4)

Două săptămîni în Caucaz – V

Sîmbătă, 12 iulie 2008, obiectiv turistic: Garni Temple. Ghid: Aram (şi Violeta, prietena lui din Argentina); turişti: autorul, Daniel (RO) şi Ivan (SK).

DINCOLO DE CAPITALA ARMENIEI

Imediat ce ieşim din capitală (ne îndreptăm înspre sud-vestul Armeniei, înspre graniţa cu Turcia), parcă mergem pe spinările încolăcite ale unor şerpi cu solzi proeminenţi. E o neînţelegere între natură şi intervenţia omului: şoseaua fuge din calea dealurilor care aproape o urmăresc, gata să o înghită. Aram Mkrtchyan, directorul de la Radio Armenia şi profesor la Facultatea de Jurnalism ne spune, fără prea multe explicaţii logice, că aici „pămîntul se mişcă”, iar autorităţile mută oamenii în alte locuri, mai ferite de posibile calamităţi*.

Deşi planul iniţial era să mergem la Templul Garni, am decis ca mai întîi să ajungem la mănăstirea Gueghard, iar Garni să-l vizităm la întoarcere. În Geghadir, un sat din traseul nostru, e mult, mult praf. Pe aici pe undeva e locul de unde muntele Ararat pare a se arăta falnic în faţa privirii omului. Azi ( sîmbătă, 12 iulie 2008 ) i-a fost imposibil, vîntul l-a întrecut în semeţie, vîrtejurile de praf ridicat pînă la cer ascunzîndu-i muntelui piscurile. Pe şosea, grămăjoare de lemne stau aranjate pentru vînzare. Oamenii însă se pitesc, ascunşi de soare pe sub cei cîţiva copaci mari şi umbroşi. Miros puternic de oi şi vaci. Cu cît intrăm mai adînc în pîntecele dealului, oamenii se răresc, pînă la pustietate aproape.

Din Hatsavan, oraş din regiunea Kotayk a Armeniei, avem parte de kilometri întregi de curbe, nici o figură umană şi o trecere de pietoni. Glumim, în maşină, că ar trebui să coborîm, să traversăm strada, că să-i atribuim ceva utilitate zebrei. Copacii sînt şi ei din ce în ce mai puţini: privind spre munte, crezi că au fugit cu toţii într-acolo, iar cei mai leneşi au căzut pradă soarelui, care i-a încovoiat asemenea unor bătrîni striviţi de propria vîrstă. Verdeaţa care a scăpat din calea pîrjolului s-a adunat în văile prinse pentru totdeauna între dealuri. Deja am trecut de Garni**.

-va urma-

* asta îmi aminteşte de cutremurul din 7 decembrie 1988, care a devastat mai multe zone din Armenia, Leninakan (astăzi Gyumri), Spitak şi Vanadzor. După seismul de la 11.41., de 6.9 grade pe scara Richter, patru minute mai tîrziu a urmat şi o replică a acestuia, cu o intensitate de 5.8 grade. Peste 25.000 de oameni au murit atunci şi peste 500.000 au rămas fără locuinţe. În 2001 încă mai existau 26.000 de familii care trăiau în adăposturi temporare, conform unui raport al United States Agency for International Development. (vezi Everything2.com).

**în trecut, pe vremea Regatului Armeniei, regii acestuia îşi petreceau o parte a verii aici. Acum e doar un sat.

PS: din păcate, nu am poze pe acest traseu, ci doar de la mănăstire şi templu, pentru că bateriile aparatului erau pe moarte…

Două săptămîni în Caucaz – IV

OAMENI ŞI LOCURI

Trebuie să fie ceva special la mijloc pentru că am ghicit uimirea în ochii colegilor armeni atunci cînd le-am pomenit de băuturile primite gratis din partea unor localnici. Trainerul Karl chiar nu şi-a putut stăpîni mirarea: „How do you do that?”. Ridic din umeri, dîndu-i de înţeles că probabil e vorba de carismă. Şi, dacă nu e asta, ceva tot ar fi, căci am reusit chiar din avion, aproape tot „drumul” Viena – Erevan, să stau la taclale cu o armeancă, angajata unei bănci de aici, Converse Bank*. Mi-a dat o carte de vizită şi s-a oferit chiar să mă ajute să găsesc un schimb valutar convenabil, contra unei vizite la locul său de muncă. N-am mai ajuns, fiind interesat de diverse cumpărături întîi, banii urînd să-i schimb chiar înainte de plecare. Acareturi, mîncare, fructe şi legume le găsesti mai ales pe stradă, la vînzătorii ambulanţi sau de ocazie, care-şi fac veacul pe trotuarele – şi alea puţine – ale Erevanului. Cînd e prea aglomerat sau cald afară se retrag în scările de bloc, cu tot cu pepeni, roşii, ceapă sau varză după ei. De la adăpostul zidurilor, îşi pîndesc cumpărătorii, aţipind uneori în aşteptare. Pe turisti îi miros de la distanţă, regulile pieţei le-au modificat simţurile astfel şi pentru un preţ mai bun refuză să vorbească şi în rusă. Chiar şi cerşetorii au căpătat un simţ în plus atunci cînd vine vorba de turişti. E suficient un aparat foto digital pentru ca să-i vezi cum vin lîngă tine, te salută (sau te înjură?) în armeneşte, apoi scot tacticos un bileţel din buzunar, scris într-o engleză curată, cu litere de tipar: „I am old, I had a heart-attack and many children home. Could you help me with some money?”. De n-ai martunţiş prin buzunar şi refuzi să-l ajuţi, face sprinten o piruetă, în căutarea unei noi ţinte, mai generoase. De cele mai multe ori, îi găsesti în Republic Square, zona ultracentrală a Erevanului, sau la Cascade Building**. De un an de zile, acesteia din urma i se aduc îmbunătăţiri. Cladirea a existat dinainte, dar armenii pun acum la cale un sistem interesant de căderi de ape, în ondulările unor cascade pentru cele peste 100 de trepte care duc din partea de jos a orasului (începînd cu Opera House) pînă sus, unde ţi se aşterne la picioare întreg Erevanul, păzit straşnic de muntele Ararat, acum în Turcia.

*Armine Ghayarzan, Head of Human Resources Department, Converse Bank;

**încă nu am primit pozele de la colegul din Slovacia, dar puteţi da căutare după Cascade Building Armenia, pentru a avea o idee.

Două săptămîni în Caucaz – III

PLIMBARE LA UN SUC ŞI O CAFEA

Primele două zile petrecute la Facultatea de Jurnalism din Erevan au semănat extrem de mult cu încercări consistente de alfabetizare, pînă cînd m-am lămurit că nu se poate cu engleza. Artak Aloyan, armeanul responsabil cu traducerea, a avut o sarcină dificilă. Trainerul vorbea în engleză, el traducea iniţial în armeană, dar, pentru că tînăra din Georgia, Maia, nu înţelege nici una, se recurge şi la limba-mamă a ţărilor (cît mai) est-europene sau care au fost sub dominaţie sovietică mult timp: aşadar, la putere ramîne tot rusa. În rusă ne-am înţeles (evident, tîrîndu-l cu noi* pe Ivan, reporterul din Slovacia şi cunoscător al limbii în cauză) şi într-una din zilele petrecute acolo cu frumoasa chelneriţă Esther, cînd am filmat cîteva minute într-un restaurant. La final am primit sucuri gratis, pe lîngă berea consumata contracost. Contracost, adica 500 de drame berea, un dolar jumătate. De altfel, berea armenească are cam acelaşi preţ, cu mici variaţiuni, oricare sortiment ar fi. Diferenţele sînt date numai de gust şi arome. Kilikia e o bere amăruie, „berea bărbaţilor”, după explicaţiile armenilor, Kotayk, „berea femeilor”, Gyumri, despre care n-am primit nici un detaliu (bănuind aşadar că e berea care nu te discreditează în nici un fel) şi Erebuni, o bere foarte soft, dar şi foarte rară în restaurantele armenilor, prezentă mai mult în meniuri. În orice caz, filmarea nu a fost deloc pe placul trainerului de la Kent State Univerity (USA), Karl: „This is perfectly awful” a fost singurul său comentariu.

Aşa că dimineaţa următoare, după un somn lung, de vreo 12 ore, am luat-o de la capăt, dînd buzna într-o florărie, cu camera după noi. Leoba, florarul, a acceptat în cîteva secunde să-l filmam, ba chiar şi „programasem” un interviu pentru saptamîna următoare**. Îşi vinde florile în pasajul din apropierea Casei de Oaspeţi a Universităţii, pe care le aduce din piata de lîngă stadionul oraşului, la cinci dimineaţa. A crezut iniţial că sîntem americani. Cînd am spus „Romania”, a spus „Ceausescu” şi apoi „pac pac pac”, mîinile purtînd o mitralieră imaginară, ţintind în gol.

La final am primit cafea gratis, o cafea armenească, niciodată limpede şi foarte tare.

*echipa era formată din Ivan Brada, moi, Daniel Ciurel (de la Universitatea „Tibiscus”) şi Astghik (nu întrebaţi cum se pronunţă, că n-am reuşit performanţa asta în două săptămîni) Abrahamyan, de la Televiziunea Alma din Erevan.

**interviul n-a mai avut loc, din păcate

Două săptămîni în Caucaz – II (foto)

M-am milostivit şi am ataşat şi cîteva dintre pozele pe care le-am făcut în diferite momente ale şederii mele în Armenia. Voi reveni cu o colecţie mai amplă după ce mă împrietenesc mai mult cu WordPress-ul.

Cu mai multe detalii, în stînga aveţi un exemplu de text în limba armeană. Era vorba de nişte sfaturi pentru studenţii la Jurnalism de la Facultatea de Jurnalism a Universităţii de Stat din Armenia. Alfabetul Armeniei a fost creat de Mesrop Mashtots, nume memorat mai mult datorită străzii pe care locuiam acolo (Mashtots Av., 52), ulterior descoperind şi o statuie care îl înfăţişa pe acesta, în apropiere de universitate. Cu mai multă rigoare veţi găsi informaţii despre Armenia aici sau aici.

Solniţa din dreapta e specific armenească şi se numeşte Salt Lady, cu o varietate interesantă. Unele dintre „doamne” rîd, altele sînt îngrozite, altele plîng, altele sînt grase (ceea ce înseamnă că în interior poate fi depozitată cît mai multă sare). Oricum, e o tradiţie care datează de aproximativ 1500 de ani în Armenia.

Poza din mijloc n-are nimic deosebit de explicat.

Două săptămîni în Caucaz – II

DESPRE CÎINI ŞI PISICI (9 + 10 iulie)

De fiecare dată cînd ajungi într-un loc pe care nu-l cunoşti nicicum, pentru a-ţi găsi, într-un fel sau altul, puncte de sprijin, începi să raportezi totul la ceea ce cunoşti mai bine. Drept urmare, avînd proaspete în minte imagini cu cîinii vagabonzi (fie cei din Iaşi, de pe lîngă Puşkin ori Centrul Cultural Francez, sau cei din Bucureşti), m-am întrebat la începtulul şederii mele în capitala Armeniei unde le sînt vagabonzii. În primele trei zile de la aterizarea în Caucaz văzusem doar trei potăi. Unul fără stapîn (pe care l-am speriat de doua ori cu blînda chemare „cuţu cuţu”) şi unul care-şi plimba stapînul în vîrstă pe Mashtots Avenue, chiar în faţa Casei de Oaspeţi a Universităţii de Stat din Erevan, acolo unde, de altfel, am fost cazat. Într-un din seri, fiind în căutarea unei case de bere anume* (pe care aveam s-o găsim abia cîteva zile mai tîrziu), David, ghidul care ne însoţea**, jurnalist la un post de televiziune din Erevan, a rîs. Întîi a zîmbit curios la naivitatea întrebării mele („Cum de n-aveţi cîini vagabonzi în Erevan?”) şi apoi, printre chicoteli, a explicat istoria cîinilor, făcîndu-ne o invitaţie în cartierul unde-şi are el domiciliul. O contribuţie consistentă la cearcanele sale au avut-o şi cîinii vagabonzi, greu de potolit din lătrat. Doar centrul capitalei e lipsit de astfel de „jivine”, pentru că au fost mutate, mai mult sau mai puţin discret, spre zonele periferice ale Erevanului. Totusi, am rămas cu o întrebare, păstrată, de fapt, ca pretext pentru o altă ieşire, de data asta la o cafea armenească***: nici pisici n-are Erevanul?

*întîlneşti, în Erevan, Beer Houses şi Tea Houses);

**la Şcoala de Vară au participat din România două persoane (autorul şi un lector de la Universitatea „Tibiscus” din Timişoara), două tinere din Georgia (Maia şi Angela), o tînără din Karabakh (Narine Vladimirovna), un individ retras (şi din Şcoala de vară, şi ca persoană) din Albania, plus un reporter din Solvacia, Ivan. Restul „echipajului” şcolii de vară erau armeni;

***Ivan, reporter la televiziunea publică din Bratislava s-a încumetat aseară, 10 iulie 2008, pe la 00.30 cu o astfel de cafea şi n-a închis un ochi toată noaptea. În dimineaţa următoare, mergînd spre cursuri, ochii i se făceau tot mai mici, pînă înspre adormire. În orice caz, de cafea s-a lecuit.

Două săptămîni în Caucaz – I

EREVAN, PRIMA IMPRESIE ( 8 iulie 2008 )

Prea mult praf pentru un milion de locuitori, cîţi are Erevanul, capitala Armeniei. Poate de asta nimeni de aici nu respectă nici regulile de circulaţie. Mare minune să vezi pietoni (de cele mai multe ori turişti) trecînd pe zebră sau aşteptînd culoarea verde a semaforului (atunci cînd funcţionează). Mai degraba ai să vezi poliţişti traversînd strada ilegal, alături de alţi armeni zăpăciţi de grabă şi căldură. Pentru cei de aici, pesemne că e un spectacol chiar amuzant, să vezi figuri disperate, căutînd un loc cît mai bun pentru traversat. În mod normal, de pe stradă ajungi pe trotuar. Nu e cazul, pentru că în cartierele din partea de sus a oraşului nu mai există. Se construieşte mult şi firmele care îşi ridică sedii exagerate, atît ca aspect, cît şi ca destinaţie, au înghiţit spaţiul pentru pietoni. Se clădeşte mult, investitori străini (uşor impropriu, pentru că, în fapt, cei mai multi dintre ei sînt din Rusia, nu şi din alte ţări) au gasit în Erevan un centru excelent pentru diverse afaceri. De aici tonele de praf care, la adierele vîntului – şi Armenia e o ţară cu mult vînt – se ridică de la glezne în sus, oferindu-ţi motive pentru a ajunge cît mai repede acasă, pentru o baie. Peste zi soarele dogoreşte pînă la 35 – 37 de grade, dar capitala e împînzită cu suficient de multe pompe de apă care să-ţi permită să-ţi ostoieşti, temporar, setea.

PS: voi posta, curînd, şi cîteva poze relevante pentru cele relatate mai sus.