Lleida, un oraş ca o pîine caldă

Seu Vella, simbol catalan

Să vă spun că Lleida e unul dintre locurile mele de suflet, din acelea de care te îndrăgosteşti iremediabil, iar bucuria reîntîlnirii e întotdeauna şi negreşit sinceră şi imensă? Am mai scris despre asta aici, aici, aici, aici şi iar, aici, aici şi aici.

Vă spun atunci că Lleida a rămas la fel, deşi de vara trecută – de cînd ne-am spus adio pentru a doua oară, convinşi că n-o să ne revedem niciodată – n-am mai auzit unul de altul. A rămas la fel, adică binevoitoare, calmă şi caldă. O ştiu asta şi zecile de mii de români care locuiesc acolo, unii temporar, alţii luînd, în acest sens, hotărîri definitive. Nu le-a fost întotdeauna uşor şi adesea au avut de luptat cu discriminarea, purtînd după ei şi stigmatul imigrantului. Recunosc, în şederile mele în Catalonia, personal, nu m-am confruntat cu astfel de situaţii, poate şi din pricina mediului frecventat, ori poate discriminarea să se fi făcut acolo într-o manieră mai subtilă, mai greu perceptibilă.

O pîine fără discriminare

Însă ceea ce voiam, de fapt, să vă spun e o poveste despre o iniţiativă recentă minunată: 70 de brutării din Lleida (un oraş cu peste 100.000 de locuitori din Catalonia, Spania) au hotărît să servească pîinea clienţilor în pungi inscripţionate cu mesaje informative despre imigranţii care locuiesc acolo, porniţi să doboare prejudecăţile şi clişeele care circulă ca adevăruri pe străzile şi în minţile catalanilor. În acest fel, pe sacoşe vor putea fi citite datele reale despre numărul imigranţilor din comunitate, despre locurile lor de muncă etc. Iniţiativa brutăriilor e susţinută de Asociaţia Catalană pentru Cooperare şi Dezvoltare, de Breasla Brutarilor, de primărie şi de Guvernul catalan, tocmai pentru că se doreşte încetarea zvonurilor şi convingerilor false cum că imigranţii ar fi cei care iau în mod abuziv ajutoarele sociale destinate catalanilor sau că ar fi vinovaţii pentru colapsul din sistemul sanitar. În principal, lupta (autorităţilor) se dă împotriva impresiei generale existente cu privire la o aşa-zisă invazie a imigranţilor şi, în acest context, ideea promovării adevărului social despre imigranţi prin intermediul brutăriilor mi se pare excelentă, căci, nu-i aşa, de pîine are nevoie toată lumea. Să sperăm că, în felul acesta, va fi totuşi mai puţin circ.

Să vă mai spun că Lleida e unul dintre locurile mele de suflet, din acelea de care te îndrăgosteşti iremediabil, iar bucuria reîntîlnirii e întotdeauna şi negreşit sinceră şi imensă?

Mai multe informaţii despre această poveste găsiţi, în spaniolă, aici.

Anunțuri

Pseudostories (III)

Nimic nou?

♦ Tarragona s-a umplut de turişti. Mai ales ruşi. N-ar fi o problemă pentru nimeni dacă ar şti măcar un cuvînt în altă limbă decît cea maternă.

♦ Colaborarea mea cu Catalan Journal of Communication and Cultural Studies s-a încheiat în mod oficial. Revistele ştiinţifice sînt mult mai complicate decît orice alt produs în print. Mai ales dacă te mănîncă să le promovezi online.

♦ Am vizitat Lleida, am copilărit în Port Aventura, mai urmează o ultimă plimbare prin Barcelona.

♦ Am ajuns să urăsc cutiile de carton mai ceva decît valizele. Nu sînt niciodată semn bun.

♦ AMR 12.

Din Lleida, cu drag (III)

Vedere spre Avinguda de Madrid
"La redonda" de pe Lluís Companys
Segre şi invitaţii săi
Tentaţia prezentului, fascinaţia trecutului
Segre şi Seu Vella
De pază

Asta a fost tot. Lleida, iulie 2011. Acum 7 ani…

Din Lleida, cu drag (II)

La răscruce de Calle Mayor (Carrer Major)
Lleida Pirineus, o gară în care îţi face plăcere să aştepţi pe cineva
Lleida Pirineus, vedere de pe pasarelă
Lîngă chioşcul de îngheţată sau, cum ar zice spaniolii, "al lado de la heladería"
Seu Vella, mîndria catalanilor lleidatani

Pasul strîmb

De la o vreme, ochii minţii mi se deschid numai în faţa urîţeniei lumii. Frumosul îmi evită retina şi se aşază, parcă făcîndu-mi în ciudă, în spectrul vizual al altora. Aşa se face că frumosul ajunge la mine doar prin auz, şi nu prin văz: mi-l povestesc alţii, îi dau culori şi forme dintre cele mai ciudate, mi-l şoptesc în zîmbete discrete sau îl strigă în hohote zgomotoase. Ştiam că frumosul şi rudele sale (plăcerea, frumuseţea, binele, urîtul, etc.) sînt chestiuni subiective, dar un numitor comun trebuie totuşi să existe pentru că, în afara lui, fără îndoială că ar domni haosul. Recunoaştem un lucru bine făcut, o femeie frumoasă, o fotografie reuşită, la fel de bine cum recunoaştem un peisaj deprimant, un eşec vestimentar sau o treabă de mîntuială. Există un prag al percepţiei şi apoi al înţelegerii dincolo de care toate acestea se desfăşoară în baza unui consens de principiu, chiar dacă tocmai de aici încolo apar şi nuanţările: putem fi de acord că un peisaj e deprimant, sau îmbrăcămintea cuiva e ridicolă, însă în acelaşi timp ne poate afecta sau nu; putem accepta că o femeie e frumoasă, dar că nu acela e idealul nostru de frumuseţe feminină, că un lucru e bine făcut şi că noi l-am fi făcut tot bine, dar urmînd o altă cale şi tot aşa.

Ideea esenţială e că trebuie să existe un prag comun pe care toţi trebuie să-l trecem, tocmai ca să ne putem exprima în astfel de opoziţii urît – frumos, simpatic – antipatic, bun – rău, grotesc – sublim, iar lista antonimiilor ar putea continua. Şi, în ceea ce mă priveşte, spun doar că, pe nesimţite, am făcut pasul înapoi, dincoace de prag, şi pur şi simplu ceea ce mai pot vedea (şi, deci, judeca în consecinţă) e doar jumătate din întreg, anume jumătatea urîtă. Şi pentru moment nimic nu pare să mai poată da deoparte vălul şi strecura lumina. Ca soluţie salvatoare, aş încerca să mumific tot, tot ce mi s-a întîmplat înainte de-a face pasul ăsta strîmb, înapoi, pentru ca, în cazul în care frumosul mi se va arăta din nou, să mă inunde amintirile şi gîndurile ce odinioară desenau zîmbete pe chipul meu şi-al celor din juru-mi. Însă problema cea mai mare e că nu reuşesc să-mi amintesc nimic.

Pseudostories (II)

Cum spuneam, nimicuri

♦ Vecina de la patru, cea cu strănutatul matinal, încă n-a reuşit să-şi depăşească recordul.

♦ Pe plajă, ieri, doi români – (aproape) morţi de beţi cum erau – au încercat o baie în mare. Din păcate, „plonjonul” în cei 10 centimetri de apă s-a soldat doar cu un nas julit în nisip.

♦ Gata cursurile, gata proiectele, de-acum lene. Nu că pînă acum n-ar fi fost vorba tot despre asta.

♦ Vecinii de alături s-au despărţit. Ori ei i-a fost tăiată limba.

♦ Camp Nou vs. Parc Guell de Gaudi, 1-0. Shamelessly admitting it.

♦ Pe final, un truism: viaţa e plină de surprize şi de căcat. Sau de surprize de căcat. E bine că avem totuşi de unde alege.

♦ And a nice obscenity: ╭∩╮( ̆ _  ̆ )╭∩╮

Între simţul limbii şi simţul ridicolului

Pe fondul unei frustrări individuale legate de (in)capacitatea mea de a vorbi o spaniolă coerentă şi (mai ales) cursivă, revin la una dintre chestiunile care mă frămîntă de multă, multă vreme: decenţa. De data aceasta, mă voi referi la ceea ce m-am gîndit să denumesc prin „tupeu… lingvistic”, adică un fel de curaj de a vorbi, fără absolut nici o jenă, un idiom pe care nu l-ai auzit niciodată vorbit de un nativ, nici măcar la televizor, dar în care te încumeţi să te exprimi, ba chiar la cel mai înalt nivel, sub forma prelegerilor academice.

Fără îndoială, e firesc (în sens social) şi normal (dintr-un punct de vedere al psihicului) să avem o părere bună despre propria persoană, adică să proiectăm în societate un „eu”, o imagine faţă de care noi să avem în primul rînd o atitudine pozitivă şi apoi poate îi vom convinge şi pe ceilalţi să ni se alăture în această campanie permanentă de promovare a eului. Şi aici intervine, de fapt, decenţa de care vă pomeneam mai devreme şi care, proverbial, se referă la a nu ne lungi mai mult decît ne este plapuma. Altfel spus, comitem acelaşi păcat ca şi publicitarii de duzină care promovează un detergent de calitate îndoielnică şi cu un nume obscur printr-un spot în care se anunţă că scoate cele mai de neînlăturat pete la cele mai mici preţuri. Veţi rîde şi veţi întreba: cine ar fi atît de… îngust la minte încît să încerce aşa ceva? Ei bine, dacă printre detergenţi nu ştiu cît e de frecventă această practică (deşi am un presentiment şi niscaiva exemple concrete cum că ar fi), în cazul oamenilor nu există dubii în această privinţă. Ne lăudăm pe ici, pe colo, prin CV-uri, cu activităţi pe care le-am desfăşurat, de fapt, doar pe jumătate şi cu nenumărate competenţe pe care nu le putem demonstra nici măcar pe-un sfert din ce prespune fiecare.

Revin, după această aparentă divagaţiune, la subiectul problemei, tupeul lingvistic, reluînd din „definiţia” pe care i-am propus-o: un fel de curaj de a vorbi, fără absolut nici o jenă, un idiom pe care nu l-ai auzit niciodată vorbit de un nativ, nici măcar la televizor, dar în care te încumeţi să te exprimi, ba chiar la cel mai înalt nivel, sub forma prelegerilor academice. Un astfel de curaj, o astfel de îndrăzneală, impertinenţă sunt destul de frecvente pe-aici, prin Spania. Fără intenţii generalizatoare, în urma unor conversaţii cu cei care au pretins (cu sau fără documente) cunoaşterea unei limbi străine (cel mai adesea limba engleză), exprimîndu-se ca atare în vorbire, cu o siguranţă de sine absolut uluitoare, rezultatul a fost unul dezastruos – sfîrşeam… sfîrşit în încercarea de a înţelege mare lucru şi, de data asta, nu pentru că îmi lipsea mie competenţa comunicativă în limba engleză, ci pentru că, la spanioli, simţul limbii (engleze) şi simţul ridicolului (în cazul concret al vorbirii acestei limbi) pur şi simplu refuză să se coreleze semnificativ: cu cît simţul limbii mai dezvoltat, cu atît simţul ridicolului mai redus. Tocmai de aceea, pentru a nu cădea în acelaşi păcat cu vreun picior ieşit semnificativ de sub pătură, înainte să vorbesc în spaniolă, prefer să tac: muţenia e sfîntă, iar rostirea preţioasă şi survine numai după ce, mental, îmi verific coerenţa exprimării.

Închei cu o butadă a unui profesor de aici, din Catalunya, unde oficiale sînt trei limbi – el català, el castellà (adică aproximativ ceea ce numim noi, simplu, spaniolă), el occità –, cu predilecţie vorbite fiind primele două. Zicea profesorul, compătimindu-mi nesiguranţa şi încurajîndu-mă să mă exprim în spaniolă: aici oamenii ştiu catalana aşa cum ştiu şi castellana – prost, aşa că să nu-ţi faci griji cu ce şi cît greşeşti. Am zîmbit, gîndindu-mă la soarta lor tristă ca la cea la fel de tristă şi ipotetică a unui prunc ce-a fost alăptat de două doici, dar niciodată de propria mamă.

Vulnerabilităţi (II)

♦ Cioara românească şi porumbelul spaniol ♦

Jumătate de an. Atît se face de cînd, cu bagaje cu tot, am plecat fără să-mi iau rămas bun. „Ce-am avut şi ce-am pierdut?” a fost, în perioada asta, întrebarea ce mi-a bîntuit sufletul şi cugetul atunci cînd nu găseam răspuns la altă întrebare: „Ce n-am avut acolo şi-am găsit aici?” Şi să ştiţi că operaţia mentală cu aşezatul argumentelor pe o balanţă imaginară, să vedem apoi unde cîntăreşte mai greu, e o minciună. Sau dacă nu e chiar o minciună, e un adevăr spus numai pe jumătate. N-am găsit prieteni. În schimb, am găsit oameni. N-am găsit fericirea printre spanioli. În schimb, am găsit liniştea. N-am găsit iubirea celor din jur. În schimb, am găsit respectul lor. N-am găsit bunătatea. În schimb, am găsit onestitatea. Pe care vi le-aţi dori mai cu ardoare? De care fiinţa voastră nu s-ar putea lipsi nicicum? La care din ele visaţi noaptea, după ce vă aşezaţi pe pernă fruntea obosită de peste zi, cufundîndu-vă absent în aşternuturi? Sau le aveţi deja pe toate? Nu mai căutaţi chiar nimic? Nu tăinuiţi nimic în cămara sufletului? Ei bine, eu da. Şi pentru asta am nevoie să cred că, în toată povestea asta, nu e vorba de nici o cioară românească ce, scuturîndu-se de penele urîte, a zburat pînă în Spania, deghizată în porumbel alb, arătîndu-mi-se mie. Am nevoie să cred că ce-am găsit aici va prinde contur, aşa cum ce-am lăsat acolo rămîne închis într-un buzunar, cusut cu sînge rece, de inimă.

Mă puteţi invidia că am plecat, dar nu mai mult decît vă invidiez şi eu pe voi, că aţi rămas.

Vulnerabilităţi (I)

♦ Dansul literelor ♦

M-am trezit cu poftă de scris. De scris în româneşte. Să nu fiu nevoit să-mi caut cuvintele, să revizuiesc vocabular, topică, sintaxă, înainte să dau „send” unor texte care parcă mi-s străine, deşi la sfîrşit numele meu se aliniază frumos sub paragrafe de idei ce-mi par stîlcite, dezlînate, cu toate că îmi aparţin şi le aprob.

Buricele degetelor aleargă bucuroase după diacritice ale căror locuri pe tastatură nu le-au uitat: scrisul în limba în care te-ai născut e ca mersul pe bicicletă, mi-am zis. Deşi, dacă ar fi să ne luăm după numărul de accidente… lingvistice, ar trebui să-mi schimb numaidecît părerea. Dar nu, pentru că sînt convins că cei pe care-i vedem acum că se scaldă (aparent dezinvolt) în greşeala limbii suferă, de fapt, de un handicap pe care ― pentru că nu-i fizic şi/sau vizibil ― au decis ca nici măcar să nu mai încerce să-l corecteze. Şi-uite aşa recidiva în eroare se generalizează treptat şi devine normă, spre necazul unei minorităţi de-acum patetice şi… guralive.

Dar nu despre cei sînt implicaţi în accidente lingvistice aş fi vrut să vă vorbesc. Şi nici despre cum şi ce ar trebui făcut să corectăm o astfel de eroare de spirit. Ci aş fi vrut doar, în cîteva rînduri, să vă mărturisesc pofta mea de scris în româneşte.

Publicitatea neconvenţională şi veceul convenţional

Pe locuri, fiţi gata, trageţi apa!

Puteţi practica săritura peste / pe lîngă / din / pe budă
Puteţi practica săritura peste / pe lîngă / din / pe budă

Acest magazin din Lleida (Spania) afişează, la vînzare, în aceeaşi fereastră, atît pantofi sport sau ghete, cît şi veceuri. Identificaţi, rogu-vă, strategiile de marketing care stau în spatele acestui „aranjament”! Cîteva sugestii:

a) Cei care vor sta pe budă, pentru diverse treburi (mai mici sau mai mari), se vor gîndi la pantofii pe care i-au văzut în vitrină (reţinînd, evident, numele firmelor producătoare);

b) Pentru un veceu achiziţionat, primiţi moca toate acele perechi de pantofi şi ghete;

c) Pentru toate acele perechi de încălţăminte cumpărate, primiţi cadou şi buda;

d) Este vorba despre un mesaj adresat sportivilor (mereu grăbiţi): „Nu uitaţi să trageţi apa!”

Mulţumiri Laurei pentru fotografie!

Aceeaşi budă, neuitatele femei

Ce mai ascund budele femeilor (2)

Ciclul „Animala noastră cea de toate zilele” continuă. Graţie amabilităţii reporterului nostru, aflat, ca de fiecare dată, în mijlocul evenimentelor, avem noutăţi cu privire la Ce mai ascund budele femeilor.

 

Cititorii fideli ştiu despre ce vorbim, dar reamintim mesajul descoperit, cu ceva vreme în urmă (21 noiembrie), într-o budă din Barcelona, Spania: „Nu mînca animale! Carnea înseamnă crimă! Fă-te vegetariană!”.

 

În acest weekend, în aceeaşi budă, după o lună de zile, iată şi reacţiile:

 

Postul Crăciunului i-a căzut cam greu vegetarienei noastre
Postul Crăciunului i-a căzut cam greu vegetarienei noastre

 

  1. „La poya también es carne! Que hago me hago lesbiana? Tonta!” („Şi pula nu-i tot carne? Ce vrei? Să mă fac lesbiană? Proasto!”)
  2.  „Las plantas tienen vida también y tu se la quitas. Eres igual de asesina, tonta!” („Şi plantele au viaţă şi tu le-o iei! Tot o criminală eşti şi tu, proasto!”)
  3. „Los animales tambien comen otros animales, que les gusta la carne, payasa!” (Şi animalele mănîncă alte animale, pentru că le place carnea, caraghioaso!)
  4. „Pobrecita, dejadla en paz. Si no puede comer el rabo de su novio, ya tiene suficiente castigo!!” („Lăsaţi-o în pace, sărăcuţa! Dacă nu i-o poate mînca prietenului ei, e pedepsită suficient!!”)
  5. „La dieta tiene que ser equilibrada! Asi como la cadena alimenticia” („Dieta trebuie să fie echilibrată, ca lanţul trofic!”)
  6. „Tus muertos! Me como yo! Viva la carne!” („Morţii mă-tii!” Mănînc eu! Carnea să trăiască!)

Ce mai ascund budele femeilor…

Animala noastră cea de toate zilele

Nu mînca animale! Carnea înseamnă crimă. Fă-te vegetariană!
Nu mînca animale! Carnea înseamnă crimă. Fă-te vegetariană!

De precizat că „avertismentul” stă scris pe partea din interior a unei uşi de budă din Barcelona, undeva în apropiere de plajă.

Ce nu pricep e de ce e scris într-o budă, din moment ce acolo ajungem, de cele mai multe ori, fix după ce-am mîncat.  Aşteptăm mesaje cu explicaţii suplimentare de la vegetarieni (şi nu numai).

„La nimenea ca la noi”

Şi plajele vorbesc cîteodată

Plajele din Barcelona nu-s ca cele de la noi, docile. Sînt plaje cu personalitate, nu acceptă hîrtii sau mucuri de ţigară, darămite maşini de teren care să mai şi accidenteze oameni. Însă nu ştiu cît ar prinde pe la noi prin Costineşti ori Vama Veche, ori oricare altă staţiune, următoarele mesaje:

Bine aţi venit! Îmi puteţi demonstra că nu mă veţi mînji?
Bine aţi venit! Îmi puteţi demonstra că nu mă veţi mînji?
erwer
Sigur n-aţi uitat nici o pungă?
Sînt o plajă, nicicum o scrumieră imensă, OK?
Sînt o plajă, nicicum o scrumieră imensă, OK?
DSADSADA
Plimbările pe plajă sînt sănătoase. Menţine-te în formă, mergi pînă la coşurile de gunoi.
gfgdfgd
Practică terapia prin recilarea hîrtiei. Aruncă-ţi gunoaiele la coş şi te vei simţi mai bine.

Mulţumiri Laurei pentru fotografii.

Gerontologie, gerontofobie, gerontofilie (IV)

Ep. 4: Somnul de bătrîneţe

Ultima zi de simpozion, sîmbătă, 21 octombrie. Discreţia pe care mi-o propusesem nu a coincis cu cea a celor din jur. Au confundat-o cu absenţa. Pe la 12.00, prezentatorul secţiunii în care aveam şi eu de susţinut o scurtă prelegere (şi unde eram, de altfel, prezent) refuza să înceapă pe motiv că „domnul Hazaparu lipseşte”. Nu, nu lipseam. Mi-am susţinut şi eu tema, în aceeaşi adormire generală. O menţiune despre „comunist” ca un nou stereotip pentru etichetarea vîrstnicilor de pe la noi le pune sîngele în mişcare. Lăsaţi întrebările! Ne apropiem de sfîrşit. Frumosul trebuie întotdeauna să învăluiască ansamblul, înspre final. Schimb de adrese de e-mail, cărţi de vizită îmi ajung în mîini, fără să fac vreun gest înadins spre a le lua. Aşadar, exist, deşi mulţi mă întreabă cînd am sosit, pentru că nu m-au zărit defel în celelalte două zile. „Nici nu aţi fi avut cum”, servesc eu o minciună care să mă facă singurul vinovat din această ipocrizie în care ambele părţi refuzau să-şi asume, mutual, dezinteresul.

Tăcerea moşilor

După o pauză de cafea, urmează şedinţa plenară. Va conferenţia o renumită scriitoare catalană, nu i-am reţinut numele. După-amiază însorită, ca toate celelalte de cînd sosisem în Lleida, cu temperaturi neobişnuite pentru mijlocul lunii octombrie: 28 de grade. Într-o astfel de „fierbere”, lucrările simpozionului nu se mai puteau desfăşura după rigoarea academică. La ora 17.00 n-a fost ceai, dar un cîntec de leagăn pesemne că străbătuse sala discret: amorţire aproape totală. O simt, îmi frec tîmplele, îmi cert cumva noaptea anterioară petrecută cu bere şi ţigară şi-mi refuz adormirea. Stîngăcie din partea mea. Unei stări care deja e năpustită asupra-ţi nu i te poţi împotrivi. Cel mult o accepţi cu demnitate. Prelegerea are tente feministe. De parcă nu mi-ar fi ajuns gerontofilia unora… Şi dacă, totuşi, aş dormi, mă iscodeşte un gînd. Inspectez sala: stînga – se doarme. Dreapta? Doarme. În spate? Somn şi acolo. Moţăi, cu capul ascuns într-o agendă, dar mă dezmeticesc înainte de final. E momentul laudatio, cînd toate palmele trebuie să răsune a mulţumire pentru cel care tocmai ne îmbogăţise cultural. Multe forme mai ia tăcerea. Poate fi respect, poate fi muţenie voită, poate fi impusă, poate fi normă. Dar poate fi, ca în conjunctura în care mă aflam, lipsă de apreciere şi politeţe. Jena nu răzbate chipul nimănui. La vedere sînt doar degete atinse de osteoporoză, înfipte în obraji şi stîlcind şi mai mult figuri deja schimonosite. Tonul bătutului din palmă vine de undeva din faţă. Între trăire şi visare, bătrînii aplaudă frenetic, cu ochii închişi. Şi-au închipuit că poate aşa nu-i vede nimeni.

Sfîrşit.