Audienţa pasivă şi tehnologia parşivă

Am pălăvrăgit aseară în piaţă despre scindarea (puteţi să-i spuneţi ruptură, dezbinare, cum am văzut că se vehicula zilele acestea) între generaţii, adusă de altfel în discuţie în perioada asta şi de formatorii de opinie de pe la televizor şi aiurea. Că #tineriada reprezintă exact esenţa acestei scindări, că tinerii vor altceva decît ceea ce vor părinţii / bunicii lor. Drept urmare, am urmărit cu interes şi “anti-protestul” sau “contra-manifestaţia” de la Cotroceni. Trec peste confuziile ieşite la iveală atunci cînd reporterii îi întrebau pe cei prezenţi (e drept, în majoritatea lor de vîrsta a treia) de ce protestează şi ajung la ceea ce s-a desprins ca notă concordantă: toţi cei de faţă le plîngeau de milă tinerilor că nu ştiu ce vor, că n-au trecut suficient prin viaţă, că sînt confuzi şi se lasă manipulaţi. Cu alte cuvinte, că nu mai ascultă de părinţii lor şi că, prinşi în tăvălugul unor “interese oculte”, nu mai dau doi bani pe convingerile lor, cei încercaţi de greutăţile vieţii.

Da, aparent am spune că e o ruptură între generaţii, dar în esenţă nu este, ci mai degrabă ne-am îndepărtat unii de valorile celorlalţi; dar fără generalizări, căci săptămîna trecută n-au protestat doar oameni tineri! Stînd de vorbă prin piaţă, ca idee a apărut şi varianta unei discuţii serioase pe care s-o avem cu părinţii noştri în urma căreia nu se poate ca ei să nu înţeleagă că, de fapt, ei nu procedează bine şi că tot e sînt cei manipulaţi. Şi atunci m-am întrebat dacă o astfel de “discuţie serioasă” ar ajuta. Una singură nu, oricît de serioasă ar fi ea. Ar fi nevoie de vreo două-trei astfel de discuţii pe săptămînă pe o perioadă nedeterminată / nelimitată. De cîte ori, de cînd sînteţi pe “picioarele voastre” aţi vorbit cu ai voştri (părinţi, bunici) despre valorile voastre, despre principiile care vă călăuzesc paşii prin viaţa începută pe cont propriu, despre convingerile voastre intime? De cîte ori i-aţi ascultat vorbindu-vă despre ce-i doare, despre ce le-a rănit orgoliile de oameni trecuţi prin viaţă, despre ce i-ar bucura sau ce le-ar da speranţă? Prea rar, pentru că, ocupaţi cu propriile noastre destine, de-ale lor am uitat, iar sprijinul pe care-l întoarcem capătă de multe ori forme materiale (bani, pentru medici, cadouri pe care ei nu-şi permit să şi le facă etc.). În tot acest timp, în care noi ne-am văzut de ale noastre (lor aruncîndu-le telefonic o dată pe lună un “ce mai faceţi?” de la care nu aştepam neapărat un răspuns detaliat şi sincer), în locul nostru şi al conversaţiilor fireşti (şi dese) pe care are fi trebuit să le avem cu ai noştri, s-a insinuat tehnologia. Noi ne-am refugiat în deja celebrele bule de pe reţelele de socializare, unde există posibilitatea de a selecta informaţiile “după chipul şi asemănarea” noastră, de a ne croi propria comunitate virtuală, iar ei, pentru că n-au putut ţine pasul cu noile tehnologii, au fost înghiţiţi de televizor. Şi cum televiziunea e un mediu de comunicare unidirecţional, cu mesaje transmise unei audienţe numeroase şi în general pasive, nu prea mai e loc pentru dezbatere şi sfîrşeşti prin a îmbrăţişa idei care, de fapt, nu te definesc, dar, pentru că le auzi atît de des, îţi devin atît de familiare încît crezi că-s ale tale. Şi atunci să nu vă mai mire că părinţii voştri nu gîndesc ca voi, să nu vi se mai pară de neconceput să aibă mai multă încredere într-un păpuşar de creiere decît în propriul lor copil. Păpuşarul a fost mereu acolo, trăgînd de cele mai sensibile sfori ale conştiinţei, pe cînd noi… noi eram ocupaţi cu ale noastre. Şi acum nu ne vine să credem că, peste noapte parcă, “ale noastre” nu mai sînt şi “ale lor”.

Ar mai fi multe de spus (despre cît de parşive sînt televiziunile, mai ales cele de ştiri, care fac jocuri politice, despre cît de parşivi sînt algoritmii Facebook, de exemplu), dar mi-am dat seama că, luat cu ale mele, n-am mai vorbit cu părinţii de vreo două săptămîni.

Presă pe pîine. La propriu!

pan_0Sărim peste introducere. Ştirea e că publicaţia spaniolă La Gaceta va oferi oamenilor, pentru fiecare ziar cumpărat din Madrid, o franzelă. Da, aţi citit bine. Dacă ai cumpărat ziarul, primeşti „cadou” şi o pîine (nu chiar franzelă, ci, mă rog, tip baghetă). Cum plicurile de şampon, oja, tampoanele, DVD-urile şi mai ştiu eu ce alte  chilipiruri nu trec prin stomac (şi Doamne fereşte să se întîmple aşa!), La Gaceta a decis că-i mai bine să le dea cetăţenilor pîine. N-am citit ziarul, nu-i cunosc profilul editorial, dar gîndindu-mă la ziarele de la noi, o astfel de strategie de marketing ar fi excelentă. Pînă acum găseam doar circ în paginile de ziar, acum, ca să-i reunim întru sfînta căsătorie pe cei doi termini ai expresiei bine-cunoscute, dăm şi pîine acolo unde circul deja există.

Revenind la publicaţia spaniolă, argumentul invocat ar fi, cică, demararea unei campanii pentru o alimentaţie sănătoasă sau ceva de genul. Mesajul transmis: ¿Sabías que el pan no engorda?. Si quieres desterrar falsos mitos y estar al tanto de lo que te rodea, necesitas información veraz y contrastada, necesitas LA GACETA. Mai pe româneşte fie spus şi-ntr-o traducere aproximativă: Ştiai că pîinea nu îngraşă? Dacă vrei să termini cu toate aceste mituri false şi să fii la curent cu tot ceea ce te înconjoară, ai nevoie de informaţie adevărată şi contextualizată, ai nevoie de LA GACETA!

De sîmbătă, 12 octombrie.

Sursa pentru ştire şi fotografie: 233grados.

Cinci dintre cele mai extravagante reţele sociale din lume

Sursă foto: aerva.com
Sursă foto: aerva.com

Chiar dacă pentru majoritatea oamenilor cel mai mult timp în mediul virtual este dedicat reţelelor de socializare clasice, precum Facebook, Pinterest, LinkedIn sau Twitter, există în lumea asta largă şi persoane care şi-au găsit un locşor virtual în care să poată socializa în voie cu cei care împărtăşesc aceleaşi interese cu ei şi care nu sînt chiar pe gustul tuturor. Publicaţia spaniolă ABC a scris despre 10 astfel de reţele sociale, dar eu am să vă povestesc doar despre cinci, pe cele din a doua jumătate a clasamentului urmînd să le accesaţi chiar voi de aici. Aşadar, începem:

1. De departe, cea mai ciudată e Diapermates. Contrar aşteptărilor, Diapermates se adresează persoanelor care au peste 18 ani, fiind deci o comunitate virtuală dedicată celor care folosesc la fel de bine şi noile tehnologii, şi scutecele.  „Partenerii de scutece” sînt, din descrierea site-ului, „adult babies” sau pur şi simplu iubitori de… scutece. Galeriile foto de-acolo vă vor convinge că mai ciudat de-atît nu se poate.

2. Hatebook s-ar putea să vă placă. E o platformă antisocială unde poţi discuta în voie de lucrurile care te enervează, poţi să-ţi „tăguieşti” duşmanii şi poţi să-ţi spui păsurile în voie. Dacă vreţi, Hatebook satisface nevoia de dislike a celor care n-au găsit acest buton pe Facebook.

3. Lista bizareriilor continuă cu My Free Implants, care promite „a boob job” gratis în schimbul a… nu se precizează ce fel de job. Dacă există interesate, daţi un click pe how it works şi ne povestiţi după aia şi nouă cum a fost!

4. Prisioninmates e o reţea socială pentru puşcăriaşii din SUA şi se laudă că are peste 2000 de deţinuţi, ei şi ele, de toate naţiile şi orientările sexuale, dornici să te cunoască. Nu prea se pupă cu ideea de sistem penitenciar (izolarea de societate ca pedeapsă pentru faptele antisociale săvîrşite şi pregătirea pentru reintegrare), dar – what the heck! – e America!

5. Încheiem lista cu A Small World, care funcţionează cam ca cluburile (scuzaţi cacofonia, nu e intenţionată, dar mi-e lene să găsesc altă formulare) astea din toată lumea care încep cu R şi se termină cu y: e o reţea socială pentru bogătaşi şi poţi deveni membru numai dacă te recomandă careva. În rest, împărtăşesc impresii despre plimbări extravagante prin lume dar, cum spunem, într-un cerc restrîns („a small world”, dooh!). Bineînţeles, ca să nu se ia lumea de ei, membrii au pus şi bazele unei fundaţii şi mai trimit cîteodată pacheţele către ţări din lumea a treia.

Dacă ştiţi sau sînteţi membru într-o reţea de socializare… extravagantă, share it with us, că de aia se numeşte socializare!

Ăsta da jurnalism cetăţenesc!

Vă mai amintiţi cumva de Acta Diurna? Dacă nu, căutaţi pe Wikipedia! Dar sigur aţi citit pe undeva (sau, dacă aţi studiat Jurnalism, vi s-a spus de pe la facultate sau, în fine, ar fi trebuit să vi se spună) despre această modalitate prin care cetăţenii Romei (de acum aproximativ 2000 de ani) obişnuiau să citească noutăţile zilei scrise pe nişte panouri, informîndu-se despre vreme, dezbateri din Senat, legi noi, evenimente politice, bîrfe, mondenităţi etc.

Ei bine, de pe blogul profesorului spaniol Ramón Salaverría, pe care, dacă vă pasionează jurnalismul şi limba spaniolă, îl puteţi urmări pe Twitter aici, am aflat că acum, în era comunicaţiilor mobile şi în plin avînt tehnologic, acea practică încă există. În Liberia, Africa. Urmăriţi înregistrarea de puţin peste două minute ca să aflaţi şi cum şi de ce.

Hashtag a murit! Trăiască mot-dièse!

Zău că încep să-mi devină simpatici francezii! Cel puţin oficialităţile franceze care, recent, au decis înlocuirea cuvîntului hashtag, extrem de folosit (mai ales) de utilizatorii Twitter (din Franţa şi pretutindeni) cu mot-dièse. Recomandarea a venit din partea Commission Générale de Terminologie et de Néologisme, bazîndu-se pe un decret pe care-l au francezii din 1996, privind îmbogăţirea vocabularului – Décret n°96-602 du 3 juillet 1996 relatif à l’enrichissement de la langue française:

Însă această îmbogăţire ascunde (sau dezvăluie), de fapt, intenţia (deja oficială) de a bloca pătrunderea a noi anglicisme în limba franceză. Chestiunea a stîrnit amuzamentul „internauţilor” în faţa acestui aşa-zis exces de zel din două motive: o dată, pentru că iniţiativa în sine (de a înlocui un cuvînt deja intrat în vocabularul utilizatorilor) cu un altul „mai puţin străin” şi a doua oară pentru că vocabula înlocuitoare – mot-dièse – e una inadecvată, semnele hash şi diez, fiind, într-adevăr, diferite, avînd aşadar şi semnificaţii diferite: diezul e orientat uşor spre stînga, în timp ce hash key-ul (pound key-ul de pe telefon, în varianta britanică) e orientat spre dreapta, ca-n imaginea de mai jos:

DIEZ VS HASH

Diezul este un semn convenţional din domeniul muzical care, pus înaintea unei note, indică faptul că e nevoie de un semiton mai sus pentru executarea ei. Hash-ul e un semn convenţional folosit în noile tehnologii de comunicare şi care, pus înaintea unui cuvînt îl transformă în hashtag, adică vocabulă care reuneşte fraze-cheie sau mesaje-cheie în baza cuvîntului utilizat pentru căutare.

Nu e prima oară cînd lingviştii dintr-o ţară se iau la harţă cu anglicismele care le invadează teritoriul. V-am mai relatat, mai demult, şi cazul Twitter din Spania, cînd Real Academia Española a propus propriile cuvinte care aveau legătură cu reţeaua de socializare: „tuitear”, „tuit”, „tuiteo”, „tuitero”.

Mi-ar plăcea să am şi părerile unor francofili, francofoni şi (sic!) „tehnofili” despre această gîlceavă lingvistică! Oare cum ar suna echivalentul în română pentru hashtag?

Mai multe detalii despre subiectul care a stîrnit amuzament pe Internet găsiţi aici sau aici.

Cotidianul spaniol El País şi-a retras de pe piaţă ediţia tipărită de azi!

Sursa: http://www.clasesdeperiodismo.com
Sursa: http://www.clasesdeperiodismo.com

N-am să fac decît o traducere din spaniolă a unei informaţii publicate de cotidianul spaniol El País ca urmare a unei gafe enorme comise de unul dintre cele mai importante ziare din Spania şi poate chiar din Europa:

„Astăzi dimineaţă, El País a restras de pe pagina sa web o fotografie care ilustra un bărbat aflat intubat într-un pat de spital şi pe care o agenţie de informaţii (Gtres Online) o furnizase ziarului, afirmînd că era vorba despre Hugo Chávez, preşedintele Venezuelei. Chávez se află internat în Cuba după ce a fost operat de un cancer despre ale cărui caracteristici guvernul din Venezuela nu a vrut să facă nici o precizare. Fotografia a rămas publicată pe pagina web a ziarului aproximativ jumătate de oră.

În textul care însoţea fotografia se afirma că El País nu a reuşit să verifice în mod independent circumstanţele, locul în sau data la care a fost realizată fotografia. Constatînd că fotografia oferită nu-l ilustra pe Chávez, El País a blocat şi distribuirea ediţiei tipărite şi imediat a trimis o nouă versiune către punctele de vînzare (…). Din cauza acestui incident, e posibil ca la unele chioşcuri, atît din Spania, cît şi din străinătate, să nu fie disponibilă ediţia tipărită cu data de azi, joi, 24 ianuarie.

El País îşi cere scuze cititorilor săi pentru prejudiciile cauzate. Ziarul a iniţiat o anchetă pentru a determina circumstanţele care au făcut posibil incidentul şi  erorile comise în verificarea fotografiei. Gtres Online este o agenţie care reprezintă în Spania alte agenţii internaţionale şi cu care El País colaborează deja de cîţiva ani.”

De la o vreme încoace, senzaţionaul nu mai e „cerut de public”, ci oferit, fără scrupule, de ceea ce odată se numea presă quality.

Comunicatul El País e disponibil aici.

Făcătură România TV: o ştire de acum şapte ani, difuzată ca fiind actuală!

Site-ul România TV publică pe 18 ianuarie 2013 o ştire despre un incident pe care presa internaţională l-a relatat ACUM 7 (ŞAPTE) ANI. E vorba de cazul bărbatului din Sudan „forţat” să ia de nevastă capra unui vecin după ce a fost surprins făcînd sex cu animalul. Ştirea a fost difuzată atunci de mai multe instituţii media internaţionale, începînd cu BBC, care avea subiectul de la un corespondent local, şi a reintrat în atenţia presei un an mai tîrziu, cînd capra, între timp numită Rose, a murit.

Ştirea de pe site-ul România TV:

Sursa: www.rtv.net
Sursa: http://www.rtv.net

Ştirea pe pe site-ul BBC:

Sursa: www.bbc.co.uk
Sursa: http://www.bbc.co.uk

Dacă o cunoaşteţi pe Alina Costache, cea care semnează „ştirea” de pe site-ul România TV, întrebaţi-o voi de capră. E posibil ca violatorul devenit ulterior soţ să fi recidivat şi agenţiile de presă străine să nu fi aflat înaintea jurnaliste românce. Oricum, pentru zelul ei, propun înfiinţarea unui premiu special care să i se acorde imediat – Capra cu trei pulitzeri.

Toate tunurile pe RCS-RDS: despre o criză prost gestionată

VERSUS copyDe cîteva zile urmăresc în mediul online să văd cum îşi spală RCS-RDS rahatul în care, de curînd, a intrat pînă la gît. Din păcate, în nici un fel. Mai mult, l-a lăsat să fie întins pe toţi pereţii Facebook-ului, printr-o serie de invective (unele rebarbative prin virulenţa lor, altele seducătoare prin originalitatea lor) care nu fac altceva decît să dăuneze imaginii companiei, oricum cam şifonată în ultima perioadă. Nu ştiu ce fac angajaţii acestei firme, mai ales cei responsabili cu partea de comunicare, dar sigur nu fac bine ceea ce fac. RCS-RDS traversează o criză, adică în interiorul organizaţiei s-a produs o „ruptură”, un dezechilibru în funcţionarea sa optimă, provocat de o întîmplare (previzibilă sau nu şi, prin urmare, care putea fi evitată sau nu) care necesită intervenţie imediată, prin gîndirea şi apoi implementarea unei serii de măsuri cu efect atenuant şi reparatoriu.

Parcă nu pot să cred că, săptămîna trecută, atunci cînd RCS-RDS a făcut publică hotărîrea de a scoate din grila sa de programe canalele Discovery, nimeni de acolo nu s-a gîndit şi la apele pe care avea să le tulbure o astfel de decizie. Şi, sincer acum, nu trebuia să ai veleităţi de mare profet ca să fi putut anticipa valul de nemulţumiri ce aveau să apară. Unde mai pui că se crease din vară un precedent, prin desfiinţarea postului TVR Cultural, moment din care RCS-RDS ar fi trebuit să înveţe măcar un singur lucru: n-or fi românii înnebuniţi după cultură (ca dovadă audienţele mici înregistrate de canale TV avînd acest profil), dar cu siguranţă înnebunesc atunci cînd le iei şi această oază de educaţie televizată de care vor să poată beneficia în voie.

În cazul TVR Cultural, am asistat la un fel de execuţie a postului de televiziune, exact ca în situaţia condamnaţilor la moarte cărora li se comunică sentinţa şi care aşteaptă, oarecum împăcaţi, resemnaţi, împlinirea gestului. Însă în  cazul Discovery Channel şi al eliminării sale de pe platforma Digi Satelit (sau a scoaterii din unele pachete Discovery World, TLC sau Animal Planet), am asistat la o crimă cu premeditare. Pe pagina Facebook a Discovery România (pagină cu 500.000 de fani!), s-a spus că decizia a fost luată „fără nici un fel de avertisment”. RCS-RDS a răspuns, pe pagina sa de Facebook (pagină cu peste 4500 de fani) că, în fapt, a fost vorba de un contract între cele două părţi care n-a mai putut fi prelungit şi că operatorul a venit cu o nouă propunere pentru (şi refuzată de) grupul Discovery, aceea „de a crea un pachet distinct, care să conţină toate canalele sale, la un tarif stabilit de Discovery, pachet disponibil abonaţilor interesaţi, dar fără costuri nejustificate pentru abonaţii care nu îl solicită”. Mai mult decît atît, scoaterea Discovery a fost motivată financiar, RCS-RDS folosindu-se şi de clişeul cu criza economică mondială, în contextul căreia „compania noastră nu poate fi de acord să continue difuzarea canalelor Discovery, cu plata unor tarife de 3 ori mai mari decît cele pentru alte canale similare, pentru toţi abonaţii săi, în condiţiile în care cota medie de audienţă a canalelor Discovery este de aproximativ 1%”.

Dacă, pînă la urmă, în cazul TVR Cultural, publicul a acceptat că nu există bani pentru finanţarea în continuare a postului (garatîndu-i-se că misiunea sa va fi preluată de un alt canal al Societăţii Române de Televiziune, TVR 2), în cazul Discovery, astfel de argumente n-au mai fost şi nu sînt valabile. RCS-RDS e o companie privată şi, ca orice companie privată, are anumite interese financiare. TVR Cultural făcea parte din oferta posturilor televiziunii publice şi, oricum, în ipoteza existenţei anumitor interese, miza era prea mică. Aşa că intenţia RCS-RDS, de calmare a spiritelor – „RCS & RDS nu intenţionează să renunţe la difuzarea canalelor documentare, ci doar să le înlocuiască pe unele dintre acestea.” – n-a prins.

La fel cum n-a prins nici sloganul în jurul căruia compania şi-a dorit să concentreze criza şi, de acolo, s-o gestioneze: Nu putem accepta principiul „1% doresc şi 100% plătesc”! Acestui slogan, de doi lei, Discovery i-a răspuns cu unul mult mai subtil: Ajută-ne să aducem înapoi Şcoala Discovery, folosindu-se de o fotografie de fundal cu nişte copilaşi drăgălaşi absorbiţi de… cultură şi încercînd să imprime, în percepţia publică, asocierea între ofertele postului de televiziune şi importanţa sa pentru educaţia copiilor.

Sursa: Discovery România
Sursa: Discovery România

Evident, nu tot ce-a făcut RCS-RDS a fost greşit, însă atitudinea belicoasă pe care compania a avut-o faţă de grupul Discovery (şi, indirect, şi faţă de susţinătorii săi) n-a făcut decît să adîncească criza şi, revenind la exprimarea plastică de la începutul acestui text, să facă rahatul să pută şi mai tare. Pentru faptul că a făcut public că doreşte un dialog cu Discovery primeşte o bulină roşie: a însemnat că, în sfîrşit, îşi asumă criza şi că încearcă să găsească o soluţie. Însă pentru modul în care echipa de comunicatori de criză a RCS-RDS s-a gîndit să lanseze apelul la dialog o mare bulină neagră. Nu poţi jigni cînd ştii prea bine că eşti în dezavantaj şi că, în atare condiţii, tot ceea ce faci se poate întoarce împotriva ta! Şi totuşi… „Scrisoarea deschisă a domnului Mark Hollinger, preşedintele Discovey Networks International, ne surprinde prin contradicţia dintre grija deosebită pentru soarta telespectatorilor, exprimată în acest mesaj şi poziţia din timpul negocierilor, cînd principala preocupare a reprezentanţilor Discovery era menţinerea unor tarife şi a unor venituri garantate cît mai mari. Pentru a elimina suspiciunea de ipocrizie a acestui dublu limbaj, lansăm public îndemnul nostru adresat Discovery Networks de a crea un pachet separat care să conţină toate programele Discovery şi care să poata fi achiziţionat de către abonaţii interesaţi, la un preţ stabilit chiar de către Discovery Networks.”

Asta li se poate întîmpla tuturor celor care n-au intuiţia necesităţii (sublinez caracterul obligatoriu!) în cadrul organizaţiei a unor experţi în comunicare de criză. Toate mesajele pe care RCS-RDS le-a lansat în această perioadă au evidenţiat faptul că situaţia le-a scăpat de sub control şi, dintre toate variantele posibile de gestionare a crizei, au ales-o pe cea mai proastă: muşamalizarea. În schimb, Discovery (avînd în spate cu siguranţă nişte profesionişti ai comunicării de criză şi risc) a ales-o pe cea mai bună: înfruntarea făţişă a problemei, prin măsuri strategice de reducere a efectelor crizei, dar şi prin proiectarea unor măsuri post-criză.

Sursa: Discovery România
Sursa: Discovery România

De aveţi curiozitatea, accesaţi paginile web ale celor două organizaţii şi convingeţi-vă singuri! Pagina Discovery România este un exemplu extraordinar despre cum se gestionează o criză (pentru că era şi criza sa, nu doar operatorului de cablu), în timp ce pagina RCS-RDS este un exemplu extraordinar despre cum NU se gestionează o criză. Dacă pe http://prietenii.discovery.ro/ citeşti despre ce opţiuni ai la îndemînă pentru a putea urmări Discovery, despre cum poţi lua legătura cu ei, despre cum îi poţi ajuta să „redeschidă” Şcoala Discovery, închisă abuziv de RCS-RDS, pe http://www.rcs-rds.ro/ e linişte şi pace, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. În cazul unei crize cum e aceasta, cel mai rău – dar cel mai rău! – este să taci, pretinzînd sau negînd astfel că organizaţia se află în impas.

Şi nici pe Social Media (acolo, unde, amploarea situaţiei de criză e cea mai evidentă) n-au ştiut ce să facă. În afara postării unor mesaje oficiale, disponibile de altfel şi pe site, mai nimic! Nu se poate ca, în cazul în care RCS-RDS are un community manager pentru platformele de Social Media, acesta să nu răspundă, pe Facebook, nici măcar unui comentariu din cele cîteva sute venite din partea „consumatorilor” de RCS-RDS! Nu poţi ignora în asemenea hal o situaţie care pe, zi ce trece, aduce prejudicii grave organizaţiei! A fost şi încă e jale în privinţa comunicării de criză pentru RCS-RDS! În ultimă instanţă, organizaţia a recurs pînă şi la trucul ieftin al mutării atenţiei publicului din online spre altceva, lansînd o tombolă cu „mii de premii de cîştigat”. Însă din majoritatea comentariilor lăsate acolo de utilizatori, premiul pe care aceştia doreau să-l cîştige era unul singur: Discovery. Mă miră faptul că o companie puternică (pe alocuri monopolizatoare) n-a putut gîndi o strategie de comunicare cel puţin de bun simţ, dacă nu strălucită, prin care să reacţioneze!

Revenind iar la comparaţia cu TVR Cultural şi evoluţia acelei crize în online, sigur că şi atunci au existat reacţii la dispariţia postului, inclusiv voci reprezentantive ale spaţiului cultural românesc exprimîndu-şi mîhnirea cu privire la decizia luată în interiorul TVR. Dar, de exemplu, dacă petiţia online Spune NU desființării TVR Cultural! a atras semnăturile a 9367 de useri şi 113 comentarii, petiţia online Vrem Discovery pe RCS&RDS! a strîns pînă acum 28121 de semnături şi 705 comentarii. And keep counting!

Încă nu ne putem da seama cît din această criză (care, momentan, şi spre avantajul RCS-RDS, e în plină desfăşurare în mediul online) a repercutat şi în sfera non-virtuală. Oricum, se îndreaptă în direcţia aceea, mai ales că subiectul a fost preluat de presă (ajungînd astfel şi la cei care nu sînt atît de activi pe Internet) şi că au fost implicate în conflict şi alte organisme, precum Consiliul Naţional al Audiovizualului, Consiliul Concurenţei sau Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.

Probabil că acum RCS-RDS aşteaptă sărbătorile de iarnă pentru a putea scăpa puţin de atenţia primită în online şi, astfel, pînă la Sf. Ion, să gîndească nişte măsuri de reabilitare. S-ar putea, de asemenea, ca operatorul de cablu să se fi bazat, şi de această dată, pe modelul din primăvară, cînd, pentru că a scos din propriile grile antenele lui Dan Voiculescu (ca urmare a unui conflict parţial similar cu cel de acum) a primit, în general, aprecieri din partea comunităţilor din online. Însă, spre deosebire de acum, atunci era vorba şi de eliminarea unui canal de îndobitocire în masă, nu a unuia de instruire în masă. Deşi, dacă e să fim sinceri pînă la capăt, despre reptile şi comportamentul lor am învăţat urmărind ambele posturi.

Later edit: Două analize interesante pe aceeaşi temă, a conflictului dintre RCS-RDS şi Discovery am mai găsit pe Business Cover şi Ecronicar.

Sfat pentru RCS-RDS
Sfat pentru RCS-RDS

Jurnalişti în ultima gară

Nu ştiu cît de ciulite aveţi urechile şi înspre ce se întîmplă în presa de dincolo de graniţele ţărişoarei noastre şi, chiar dacă nu le aveţi, nu vă condamnă nimeni. La cîtă mizerie e prin mass-media de la noi, nu ne mai arde să mai ştim şi de mizeria din ograda altora!

Am citit astăzi scrisoarea către cititori redactată de angajaţii El País. Cuţitul a ajuns la os şi, ca dinţii unui ferestrău, a început să taie. Juan Luis Cebrián, preşedintele grupului PRISA (Promotora de Informaciones, Sociedad Anónima), cel mai mare grup media din Spania care deţine şi cotidianul El País, şi-a trimis, încă de la începutul lunii, 149 de angajaţi acasă. I-a concediat, punîndu-i în faţa ERE (expediente de regulación de empleo), procedură juridică prin care o companie poate obţine legalitatea cu privire la suspendarea sau concedierea angajaţilor.

Motivul: că au trăit prea bine pînă acum şi că sînt bătrîni. Le-a spus-o un om în vîrstă de 68 de ani şi care în anul 2011 a avut un salariu cumulat de 13 milioane de euro. Cam 35.600 de euro pe zi, cît alţii nu cîştigă nu într-un an, ci poate doi sau chiar trei.

Conflictul dintre conducere şi cei 149 de angajaţi a ajuns în punctul terminus. Ultima gară. Ne luăm bagajele şi ne dăm jos. Pentru mulţi dintre ei concedierea asta va însemna ultima ştire, ultimul reportaj, ultima cronică. În scrisoarea formulată către cititori au avut totuşi puterea să treacă dincolo de interesul imediat şi personal (de altfel, justificat) şi să-şi manifeste, poate pentru ultima oară în calitate de jurnalişti, îngrijorarea pentru o breaslă aflată în derivă şi sub condiţionările unor patronate deseori necruţătoare şi nepăsătoare:

„Ne facem griji nu doar pentru faptul că 149 de angajaţi rămîn pe drumuri şi cu proiectele personale şi profesionale în aer. De asemenea, ne îngrijorează pierderea calităţii informaţiei. Ce fel de ziar va mai ajunge la chioşcuri după ce ai dat afară peste 100 de jurnalişti, printre care unii dintre cei mai buni din toată Spania? Mai mult, planurile conducerii au în vedere şi reducerea la minim a informaţiilor furnizate de redacţiile din Valencia, Galicia, País Vasco şi Andalucía, măsură prin care El País va pierde vocile din afara Madridului şi Barcelonei, voci care contribuiau la pluralitatea şi contrastul de opinii.”

Probabil că PRISA ar trebui să-şi schimbe motto-ul după care se ghidează. El futuro está aquí (Viitorul este aici! sau Viitorul începe azi) sună a glumă proastă.

Dragă limbă română, dă-mi voie să te „tuituiesc”!

M-am gîndit să vă scriu despre ceva ce cu siguranţă o să ne împartă în tabere pro şi contra. Am aflat – recunosc, cu oarece întîrziere, căci informaţia a fost făcută publică prin septembrie pe site-ul Terra – că Real Academia Española (RAE este echivalentul instituţional din Regatul Spaniol al Academiei Române) se pregăteşte să introducă în dicţionarul său (volum similar Dicţionarului Limbii Române sau Dicţionarului Explicativ al Limbii Române de la noi) următoarele cuvinte: „tuitear”, „tuit”, „tuiteo”, „tuitero”. Dacă nu vă e familiară limba spaniolă şi nici reţelele sociale disponibile astăzi pe Internet, vocabulele menţionate au legătură directă cu una dintre aceste reţele sociale – Twitter –, populară în Spania, spre deosebire de România, unde mult mai celebră e altă reţea, Facebook. Ca idee, în martie 2012, conform Social Media Training, în România aveam aproape 51.000 de conturi de Twitter, comparativ cu cele peste 4,5 milioane conturi de Facebook:

Sursa: Social Media Training

Pentru cei care nu ştiu nimic despre Twitter, foarte pe scurt, e o reţea socială de microblogging, adică o reţea prin care informaţiile deţinute de diverşi utilizatori este socializată, în sensul că ei îşi distribuie unii altora ceea ce ştiu sub forma unor mesaje care nu trebuie să depăşească 140 de caractere (de aici şi caracteristica de „micro”).

Revenind la decizia RAE, mi-am zis că ar fi interesant să încerc exerciţiul de a propune echivalente în limba română pentru cele patru cuvinte spaniole menţionate. Mi-am dat seama că strădania mea riscă să devină ridicolă, prin sonoritatea pe care noile cuvinte o căpătau. Cu toate acestea, am obţinut următoarele variante:

Dilemă: a conjuga sau a nu (mai) conjuga?

După amuzamentul iniţial, generat de confuziile pe care le pot genera asemenea cuvinte (gîndiţi-vă doar ce ar însemna ca cineva să înţeleagă a tutui în loc de a tuitui!), recunosc că m-am cam speriat. José Manuel Blecua, directorul RAE, spune însă că nu e cazul. Sigur, în limba domniei sale, conjugarea verbelor e mai simplă decît la noi. A tuitui, de exemplu, ar avea în limba română două forme la conjugarea a IV-a (una mai puţin recomandată decît cealaltă): eu tuitui/ tuituiesc, tu tuitui/ tuituieşti, el tiutuie/ tiutuieşte, noi tuituim, voi tuituiţi, ei tuituie/ tuituiesc. De dragul practicii, încercaţi şi voi acelaşi lucru şi cu varianta a tuităi

Eu zic să nu ne grăbim. Deocamdată, îmi sînt suficiente a posta, a uploada, a updata şi multe altele din acelaşi registru, deşi recunosc dificultăţile în care mă aflu la orele de… Social Media cînd trebuie să le explic studenţilor cum funcţionează, pe Twitter, „hashtag”-urile, „retweet”-urile şi multe, multe altele. Oricum, nu-i aşa, cred că poţi fi mai ridicol, mai neînţeles şi, evident, desuet, să spui că „ai împărtăşit celorlalţi statutul cuiva” în loc să spui că „ai share-uit” acel „status”.

Argumentul suprem al directorului Blecua în favoarea introducerii acestor cuvinte în limbă este revoluţia autentică pe care o trăim în această eră a comunicării electronice şi sociale, prin Social Media. Mai mult decît atît, zicea domnia sa, trebuie să acceptăm aceste evoluţii pentru că, la urma urmei, „stăpînii unei limbi sînt chiar vorbitorii săi”. Inclusiv cei pentru care între sau, s-au şi sa-u, între un pic şi umpic, între numai şi nu mai, între de loc şi deloc şi multe, multe, multe altele nu există nici o diferenţă.

Funcţia naţională a presei

Articolul de mai jos, publicat în 1938, valorează mai mult decît ceea ce astăzi numim, destul de americăneşte, training de  jurnalism. Însă spre deosebire de acesta din urmă, textul acesta e mult mai clar, mai direct, mai realist. Cu alte cuvinte, citindu-l, nu puteţi decît să ieşiţi în cîştig: cîştigaţi timp, cîştigaţi o idee şi – de ce nu? – cîştigaţi un autor: Nae Ionescu.

Nu am fost niciodată pentru libertatea presei. Întîi, pentru că nu am crezut niciodată că există o libertate efectivă, în afară de ceea ce este normal (ceea ce ar însemna că libertatea urmează totuşi ca necesitate o lege firească, şi ca atare nu mai e libertate). Al doilea, pentru că eu nu cunosc instituţii fără funcţiuni, şi nici funcţiuni fără legi; de unde urmează că şi „libertatea” presei trebuie să urmeze legea, lăuntrică aş zice, a acestei prese. Asta înseamnă, însă, că libertatea presei nu constă în dreptul de a spune orice, ci – şi asta e cu totul altceva – în datoria de a spune ce trebuie să spună presa, ca să fie presă.

Deci: pentru a şti ce poate sau – ceea ce în speţă e tot una – ce trebuie să spună presa, e nevoie să ştim care e funcţiunea presei, sau mai pe scurt, ce e presa.

Afirmaţia că presa ar fi a patra putere în stat nu are nici un sens; nu numai pentru că, în fond, separaţia aceasta a puterilor e o iluzie, aruncată în lume de un om deştept (John Locke), adoptată fără critică de un alt om şi mai deştept (Montesquieu) şi nerealizată nicăieri; ci, pentru că cele trei puteri de o parte şi presa de alta nu sînt, ca să zic aşa, omogene; nu sînt de aceeaşi clasă logică. Teoria aceasta, care consideră presa ca o putere a statului, este de altfel primejdioasă şi în orice caz în contradicţie cu libertatea presei. Căci dacă presa e puterea statului, atunci statul are dreptul să o organizeze cum vrea; adică cum crede el mai bine. Dar atunci, – unde mai e libertatea?

Cred că e mai potrivit, deci, să spunem că presa nu e o funcţie a statului, ci a naţiunii pe care statul o organizează. Şi în acest caz ea ar fi expresia naţiunii. Nu îndrumătoarea ei, şi nici – cum iarăşi s-a spus destul de pretenţios – îndrumătoare a statului; ci: informatoare a naţiunii prin aceea că îi aduce la cunoştinţă faptele care se petrec; şi informatoare a statului, prin aceea că înregistrează reacţiunea naţiei la aceste fapte.

Aşa fiind, presa nu are şi nu poate avea iniţiative. Ea înregistrează, – şi exprimă. Evident, e o chestiune de coeficient personal cît de sensibil înregistrează şi cît de exact exprimă. Sînt ziare care într-un fapt de nimica toată văd sîmburele unui proces de mari proporţii; după cum sînt ziare care trec pe lîngă fapte fără ca să le vadă. Şi tot astfel: sînt ziare care au putinţa de a exprima exact un fenomen destul de complicat; după cum sînt ziare care nu pot exprima decît confuz situaţiile cele mai clare.

Oricum ar fi însă, e o eroare să se creadă că se poate guverna fără presă. Ştiu, sînt unii de părere că presa îngreunează, prin rezistenţa şi controlul ei, opera de guvernare. E numai o iluzie. Şi vulturul care zboară poate fi plictisit cîteodată de rezistenţa aerului; numai că dacă n-ar fi aerul, n-ar putea zbura.

Dreptul pentru presă, deci, de a vorbi şi de a spune orice? Orice – şi oricine? Nu!

1. Libertatea presei decurge din postularea dreptului de liber examen. Liberul examen este însă una din deformaţiile individualismului. Eu nu am, de fapt, dreptul de a vorbi despre orice, pentru că nu am calitatea de a judeca orice. Dacă presa e o funcţie a naţiei, ea trebuie să ţină seama de structura ierarhică a acesteia; şi să înţeleagă pînă unde se poate exercita spiritul critic. Vreţi o pildă? Iată: Regele. Dacă regalitatea este o funcţie mistică – şi ea nu poate fi altfel nici justificată, nici înţeleasă – atunci presa nu poate controla actele acestei regalităţi. Ea poate, desigur, înregistra reacţia naţiei faţă de aceste acte; exercitînd însă dreptul de petiţiune al naţiei (pe care aceasta îl are) şi nu pe cel de judecată (pe care aceasta nu-l are).

2. Dreptul de a vorbi al presei decurge din funcţiunea ei de expresie a naţiunii. Părerile individuale, interesele personale nu au nici un rost, nici îndreptăţire. Se cer, deci, anumite garanţii ca cei ce exercită funcţiunea presei să poată fi prezumaţi cel puţin că au posibilitatea de a exprima într-adevăr reacţiile şi tendinţele naţiei. Calităţi de inteligenţă şi de cultură, desigur, dar şi de dezinteresare desăvîrşită şi solidaritate cu această naţie.

Iată, deci, că încercuiri în activitatea presei şi a ziariştilor sînt de nevoie. Astea, – şi altele încă, care se pot destul de uşor stabili. Dar dacă recunoaştem nevoia acestor încercuiri, este tocmai pentru că vrem să asigurăm presei funcţiunea ei firească. Firească şi necesară. Fiindcă fără ea, nu se poate.

Text publicat de Nae Ionescu în ziarul „Cuvîntul”, nr. 3169, 11 martie 1938 şi republicat în volumul Între ziaristică şi filosofie, Editura Timpul, Iaşi, 1996, pp. 289-291.

Ştiri nesportive…

Sandra Izbaşa

Azi, la Pro TV, la rubrica de sport a fost o ştire despre Gigi Becali. Nu fotbalistul Gigi Becali, nu gimnastul Gigi Becali, nu handbalistul, nu sabrerul, nu înotătorul, nu canotorul, nu, nu şi nu, nici măcar – deşi mi se face rău doar amintindu-mi că ne reprezintă în Parlamentul European –politicianul Gigi Becali. O ştire destul de lungă, n-am cronometrat, dar cred c-a durat mai mult ca proba de metri garduri, oricum, cu siguranţă mai mult decît proba de sărituri a unui gimnast la Jocurile Olimpice, pentru care acesta se pregăteşte patru ani de zile. În fine, a fost o ştire despre cum el, Becali, ar vrea să scrie o carte despre sine şi despre cum n-o agreează el pe actriţa Sharon Stone pentru că, femeia, la vîrsta ei, ar avea, pe lîngă cei trei copii, şi un partener cu vreo 15-20 de ani mai tînăr decît ea. Aceasta, dragii mei, este o ştire de la rubrica sportivă cînd, în această perioadă, la Londra au loc Jocurile Olimpice unde – slavă Domnului! – România nu este reprezentată de dl Gigi Becali!

Vă rog eu mult, măcar cît mai durează Olimpiada, scutiţi-mă de acest personaj! Nu din respect pentru mine, un telespectator întîmplător, sau pentru alţii ca mine, ci din respect pentru sportivii care astăzi au concurat în numele României la Londra şi pentru cei care vor mai concura. Vorbiţi-ne despre cît a muncit Cătălina Ponor pentru rezultatele obţinute azi, vorbiţi-ne despre cît a muncit Sandra Izbaşa şi cum i s-a năruit un efort imens sub greutatea propriilor genunchi atingînd solul, vorbiţi-ne despre ce a însemnat pentru Diana Bulimar să renunţe la o finală olimpică pentru care se pregătise intens! Intuim şi noi că au muncit enorm de mult, că sacrificiile sînt peste ce putem noi înţelege, dar ştiţi cum e românul, dacă nu i se aminteşte des, uită repede. Aşa că vorbiţi-ne, măcar în această perioadă, despre campioni, despre oameni care sînt exemple de modestie, de ambiţie, de integritate, de perseverenţă, de dăruire… În fine, sînt exemple de tot ceea ce nu este, n-a fost şi nu va fi Gigi Becali vreodată şi vreau să ne vorbiţi despre ei! Măcar o dată la patru ani.

Alertă! Tone de căcat s-au revărsat din presa românească!

Olimpiada de împroşcat cu căcat dinspre Palatul Cotroceni spre Palatul Victoria şi viceversa reîncepe. De fapt, nu se încheiase niciodată, numai că traficul pestilenţial fusese deviat via Vila Dante şi sediul de campanie al fostului preşedinte suspendat Băsescu. Cea mai bucuroasă de această situaţie e, cum era de aşteptat, presa scatofilă şi coprofagă din România, prin reprezentatul ei de seamă, Antena 3. Nu mă înţelegeţi greşit, din aceeaşi troacă se hrănesc şi B1 Tv şi Realitatea Tv, şi România TV, numai că grosul e al Antenei 3, să fim înţeleşi! Iar Times New Roman şi Revista Kamikaze au semnalat deja ce înseamnă asta pentru angajaţii postului de televiziune: căcatul pentru „jurnaliştii” de la Antena 3 e ca cărbunele (iertaţi cacofonia!) pentru minerii din Valea Jiului. Aşa că n-ar trebui să fim surprinşi că audienţele înregistrate în ultimul timp de o televiziune specializată, formată din specialişti (în dezinformare, manipulare şi spin doctoring, zic eu, în ştiri, zic ei) depăşeşte ca număr de privitori o televiziune generalistă care, în principiu, trebuie să mulţumească tot poporul prin programele pe care le difuzează (şi nu mă refer aici la televiziunea publică!). Numai ieri Antena 3 a jubilat că peste 5 milioane de români au belit ochii la rahatul pe care l-au întins în fel şi chip pe micul şi (deja neîncăpătorul) ecran! Ehe, unde sînt tirajele de odinioară ale presei tabloide? Se pare că pentru cele cîteva milioane de pensionari impotenţi, urletul pătimaş şi sincer al Danei Grecu valorează de zece ori mai mult decît sînii gonflaţi ai Danielei Crudu din revistele de scandal sau orgasmele mimate din filmele porno. Oameni buni, ieri au concurat români la Jocurile Olimpice de la Londra, dar vouă tot la proba de Aruncat cu căcat v-a plăcut să vă uitaţi! Dacă asta v-a făcut pe voi ieri să vă simţiţi români, daţi-mi voie să vă spun că sînteţi nesimţiţi!

Nu săriţi, acesta nu e un text cu (ascunsă sau evidentă) natură politică, ci e un text care face constatări pe marginea mirosurilor grele din presa de la noi. Pînă şi dl Stoian, cel de co-prezenta (aşa se zice?) Un show păcătos pe Antena 1 şi care ne-a demonstrat în nenumărate rînduri că poţi fi libidinos la orice vîrstă, a dezvăluit în Click că gata, pleacă! Cică „atmosfera devenise irespirabilă. M-am săturat să fiu luat peste picior de tot felul de nespălaţi şi târfuliţe de doi bani. Până şi mucoasa de Pamfile, care nu ştie semnificaţia cuvântului felaţie, începuse să ridice tonul”. Nu-i nimic, domnule Stoian, mergeţi la Antena 3, acolo nu se practică felaţia, ci anilingusul.

Jurnaliştii care este, bacalaureatul care-a fost

În fiecare an, la început de iulie, m-am obişnuit ca presa să se amuze copios pe seama greşelilor comise de tinerii care susţin examenul de bacalaureat. Să se amuze şi atît. Anul acesta, vîlvă a făcut „Sper că va plăcut. Cred că o să mai vin şi la anul!”, unde, fireşte, „va” este scris greşit, varianta corectă fiind „v-a”, întrucît rostim împreună un pronume (v-, adică vouă) şi un auxiliar pentru perfect compus. Eroarea gramaticală a fost comentată în fel şi chip, autorul anonim fiind tras de urechi de diverşi comentatori de gazetă, în ideea absurdă a căii greşite pe care a apucat „tineretul din ziua de azi”. De-acord, greşeala e inacceptabilă. De altfel, dintre greşelile de scriere, cele care trădează ignoranţa autorului şi nu simpla sa neştiinţă sînt, din punctul meu de vedere, toate, inacceptabile. Dar, ca în orice situaţie de viaţă, există anumite circumstanţe, care pot agrava sau atenua din impactul pe care o greşeală, indiferent de natura ei, îl poate avea. Un examen de tipul bacalaureatului, cu toate emoţiile care-l încarcă, ar putea fi totuşi un motiv de a nu arăta cu degetul.

Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu sînt nicicum apărătorul imberbilor cărora nu le-a crescut cratima acolo unde şi cînd ar fi trebuit! O pot confirma amicii care-mi suportă lamentările constante şi pledoariile nesfîrşite pentru nevoia mai multor ore de limbă română (gramatică şi vocabular, în special) în liceu. La fel, o pot confirma studenţii mei, cei care-şi primesc perdaful chiar şi pentru o virgulă nelalocul ei! Evident, urmează apoi explicaţiile mele şi, apoi, explicaţiile lor. De exemplu, una dintre „victime”, asumîndu-şi neputinţa în această privinţă, mi-a răspuns senin că profesoara sa de limba română e de vină, aceasta fiind… unguroaică. Alte două persoane s-au scuzat spunîndu-mi că au făcut liceul în Italia, unde le erau părinţii aproape, urmînd ca pentru facultate să-i trimită înapoi în România, pentru că „aici încă se face carte”. Nimic de rîs, ba dimpotrivă! Dar de Bacalaureat văd că rîdem cu gura pînă la urechi şi aşa ne minunăm citind cîte-o „perlă” de-a vreunui elev emoţionat de parcă am fi în faţa Piramidei lui Keops!

Nu ştiu cîtă lume a rîs sau cîtă lume măcar a sesizat însă atunci cînd un editor online de la Realitatea TV a scris „PDL v-a veni” sau cînd unul de la România TV a scris „L-a întîlnirea cu FMI va participa (…)”.

Ei cam cît au luat la Bac? Sau doar au dat?

Chiar azi am citit în Jurnalul Naţional despre o subiectă (!), aceasta fiind persoana de sex feminin, subiect fiind, în viziunea autorului textului, doar bărbatul. Ieri sau alaltăieri, Adevărul scria, în mod paradoxal, or în loc de ori (de obicei, greşeală frecventă e cea a folosirii lui ori atunci cînd trebuie folosit or). Tot acolo am dat şi peste un „frumos” dezacord între subiect şi predicat. Pe astea, comise de persoane cu bacalaureatul luat şi lucrînd într-un domeniu în care prietenia cu limba română trebuie să fie una sinceră şi la cataramă, le trecem cu vederea. Dragi impostori din presă, ce-ar fi să vă minunaţi de aceste gafe ale voastre şi să le iertaţi celor (mult) mai tineri ca voi greşelile pe care le faceţi voi acum?

Ştiu că sînteţi obişnuiţi să scrieţi la comandă, dar pe cînd să ne aşteptăm să scrieţi şi la comanda limbii române, în locul celei a limbilor mai ascuţite ale politicienilor pe care-i serviţi?

Curvăsărie jurnalistică

Presa online (de la noi) e disperată. Obsesia click-ului a dat peste cap orice principiu de structurare a textului jurnalistic sau, mai bine spus, nu mai ţine cont de nici unul. Aproape că nu mai există titlu care să nu înceapă într-o manieră hortativă. Află tot ce mişcă! Rămîi conectat! Vezi aici! Încearcă şi tu! Citeşte numai aici! Descoperă cu noi! sînt doar cîteva exemple de modalităţi de titrare în online.

Titlul de ştire nu mai funcţionează ca un cîrlig care să-l prindă subtil pe cititor întru lecturarea unui text, avînd, pe lîngă informaţia propriu-zisă şi acel „ceva” dat de multe ori de talentul reporterului, ci e o palmă puternică după ceafă de tipul „Aici, dobitocule, trebuie să te uiţi!”. Nu. Nu sîntem chiar atît de dobitoci. Ştim că în spatele unui titlu ca Cum a „reacţionat” Barroso când a aflat de plagiatul lui Ponta (şi exemplul de pe Realitatea.net e încă unul… decent) nu se ascunde o informaţie care ne-ar putea interesa, ci un cancan nedemn de site-ul unei televiziuni de ştiri. Editori online de la Realitatea.net, am dat click, că asta vă doreaţi! Şi mi-aţi oferit următoarea „ştire”, care să-mi confirme aşteptările:

Umorul însoţeşte acuzaţii de plagiat la adresa premierului Victor Ponta. Şi cum umorul se naşte din orice, o fotografie (trucată sau nu) naşte şi ea tot soiul de comentarii răutăcioase.

Şi o fotografie însoţitoare. Atît. Nimic mai mult. Cine? Ce? Cînd? Unde? Cum? De ce? Răspunsul la întrebările astea înseamnă, de multe ori, şi teren, ceea ce multor jurnalişti de la noi li se pare o practică… învechită. În asemenea condiţii, ei nu sînt cu nimic mai presus decît domnişoarele de la liniile de telefonie erotică sau videochat, care păcălesc bărbaţii generoşi sau disperaţi cu partide de sex virtual. Ba dimpotrivă, ele măcar spun de la bun început că nu fac teren.

Titluri din EVZ.ro, „cel mai bun portal de ştiri”

Pauză!

Încă reacţionez la greşeli. De gramatică, de vocabular, nu contează. Important e că reacţionez, după miile de pagini pe care le-am citit în ajunul sesiunii de examinare din vară. Cînd am corectat şi ultima lucrare, am zis că m-am imunizat, că cel puţin o vreme n-o să mă mai deranjeze banalele virgule între subiect şi predicat sau înainte de complementul direct ori cratimele puse întîmplător. Aiurea! Urechile mele pur şi simplu nu vor să înţeleagă că nu mai vreau să ştiu nimic! Zilele trecute, am surprins nişte cucoane din astea „mondene” vorbind pe Kanal D despre decoltee (?!) pentru rochii de mireasă, iar în seara asta doamna Mungiu Pippidi se agita pe TVR 1 cu privire la nu mai ştiu ce măsură discriminativă (?!). Mai mult, serviciul de ştiri al Yahoo scrie despre coleziuni între autoturisme, iar Robert Turcescu, dezamăgitor, mi-l pune pe totuşi, în propoziţie, între virgule. Gata, tac!

Bătrîni de-am fi fost…

Cînd o pensionară din Arad şi-a anunţat candidatura la unul din posturile de consilier de acolo, presa s-a grăbit să relateze întîmplarea, amuzîndu-se ca de-o mare excentricitate de dorinţa onestă a femeii de 83 de ani de a-i ajuta pe cei de-o seamă cu ea. Dacă cei care au relatat acest subiect ar fi fost cu adevărat jurnalişti, ar fi trebuit să intuiască şi că valoarea de ştire nu stătea (numai) în candidatura inedită, ci în faptul că, după multă vreme, bătrînele apăreau şi în alte ipostaze decît de victime ale violatorilor, bătăuşilor, descreieraţilor, hoţilor şi-aşa mai departe.

Ştirea a făcut înconjurul televiziunilor, a fost tăvălită prin presa scrisă şi prin online, în relatări de prost şi foarte prost gust. De exemplu, în aceeaşi ediţie, de ieri, Libertatea scria atît despre candidatura năstruşnică a bătrînei care crede că „mai poate”, cît şi despre păţania nu la fel de năstruşnică a unei bătrîne care accepta să fie violată de un bărbat din sat pentru că violatorul era singurul care-i mai aducea femeii apă în casă, îi tăia lemne şi-o mai ajuta prin gospodărie.

Comentariile cititorilor la cele două texte redau şi ele o poveste, la fel de adevărată şi, aş îndrăzni să cred, poate chiar mai tragică. „petre” spune aşa: „eu asi impuscao ce pzda mati sa cauti tu fa babo?ne-am saturat de voi mosnegii astia care ne hotarati viata astor tineri”, iar „eu”, la rîndu-i, comentează: „aha prima data nu l/ai reclamat ti/a placut dar acum nu ti/a mai placut ,ce ti/e si cu babele astea frateeeeeeeeeeee,si prostul sta la parnaie acum .poate se infinteaza odata bordelurile in romania cred ca am fi tara cu cele mai multe ,din lume…”

***

Ultima oară cînd am vorbit cu bunicul meu a fost chiar de ziua lui, prin octombrie 2007. L-am sunat să-i urez, cum se cade, multă sănătate şi acel călduros şi sincer la mulţi ani. Nu m-a lăsat. M-a întrebat el pe mine cum îmi mai merge, ce-am mai făcut, dacă am de gînd să mă căsătoresc, m-a sfătuit să nu uit să mai trec pe la el cînd am timp, că de străbuni trebuie să avem grijă, pentru că ei ne amintesc de unde venim şi încotro mergem, şi, la sfîrşit, mi-a recitat cîteva versete biblice. Parcă ar fi fost, de fapt, ziua mea, şi nu invers. Am simţit ca şi cum ar fi dorit cumva să evite o situaţie delicată şi poate ridicolă, cu mine urînd mulţi ani de-acum încolo unui om care împlinea deja 94. Două luni mai tîrziu a murit şi mi-am amintit că ăsta era şi cadoul de care pomenea de cîţiva ani, de cînd bătrîneţea îi devenise apăsătoare. Şi-am înţeles şi de ce urările de mulţi ani erau, pentru el, aşa stînjenitoare: cum noi toţi, rudele lui, eram prea ocupaţi cu vieţile noastre, ceea ce îi uram, o dată pe an, erau, de fapt, mulţi ani de singurătate.

Non-Evenimentul Zilei

Rog pe cineva din redacţia Evenimentului zilei, oricine, să-mi explice natura publicistică a rubricii „Memoria EVZ”. E o nouă formă de jurnalism? E cancan de publicaţie serioasă? Rogu-vă, lămuriţi-mă, să ştiu ce să le spun şi eu studenţilor mai departe…

Dezvăluiri incendiare făcute de Non-Evenimentul zilei