Basme pentru adulţi (I)

Povestea omului de zăpadă

Cică era odată, dintotdeauna, un bătrîn căruia, atunci cînd plîngea, lacrimile-i din ochi îi curgeau în fulgi de zăpadă şi i se aşterneau pe picioarele desculţe, ca o plapumă. Numai că plapuma repede, repede zămislea o coajă groasă, de gheaţă, şi-l pironea pe bătrîn doar după cîteva lacrimi. Rămas locului, omul nostru începea să se gîndească la toate cele care-l posomorau şi-l făceau să plîngă numaidecît. Şi cu cît se adîncea în gîndurile negre, cu atît gheaţa îl cuprindea şi mai abitir, încolăcindu-i trupul mai întîi pînă la brîu, apoi tot în sus, pînă cînd omul rămînea cu privirea îngheţată spre ultima întîmplare tristă din viaţa sa. Unde-l podidea plînsul, acolo se făcea stană. Şi, de fiecare dată, îl salvau oamenii locului. Se prindeau de mîini şi, cu trupurile calde, se lipeau de trunchiul de gheaţă ce-l ascundea pe bătrîn. Numai că, odată înapoi pe picioarele sale, bătrînul se prindea să le asculte necazurile. Şi-şi lăsau localnicii tristeţile pe umerii moşneagului şi-şi vedeau apoi de treburi. Şi moşul îşi căuta şi el calea mai departe şi, cum mergea el singur pe drum, în minte-i jucau poveştile oamenilor şi bătrînul iar se mîhnea. Şi o ninsoare îl cuprindea, din nou, mai întîi ca o pătură, apoi creştea o gheaţă, parcă din pămînt, şi-l ţinea captiv o vreme. Pînă cînd povestea se repeta. Şi se repeta dintotdeauna. Pînă cînd bătrînul hotărî să nu mai dea nicicum peste oameni, să nu mai asculte ori dojenească durerile nimănui. În locul poveştilor pe care le-a strîns în suflet ca o carte nesfîrşită, a luat drumul sihăstriei. Pe cărări neumblate a mers zile şi nopţi, şi-a ferit privirea, sub mantii groase, întunecate ca cea mai neagră noapte de pe Pămînt.

Cînd a ajuns în cel mai ascuns loc, unde nici jivinele n-au călcat vreodată, se opri, pentru odihnă. Lihnit cum era, îl ademeni o buturugă îmbrăcată-n muşchi moale şi bătrînul şi-a întins trupul obosit pe pătura verde, brodată perfect de mîini nevăzute. Cu ochii închişi, se lăsă pradă somnului. S-a visat în mijlocul oamenilor, ascultînd poveşti, aşa cum numai el ştia să le asculte. Îşi înţelesese rostul şi, înainte de zori, hotărî să facă cale-ntoarsă. A ştiut că fără el, peste oameni avea să se aştearnă tristeţea. N-a ştiut însă că prima poveste tristă pe care avea s-o audă era chiar a lui.

Reclame

Poveste după bunici

Funeraliile unei găini

De cînd şi-au cumpărat casa, au avut de-a face numai cu morţi sau cu pretinşi morţi. Nimeni de prin sat nu mai avea habar despre fostul proprietar, rubedenie apropiată cu vecinii din stînga şi dreapta. Ei s-ar fi mulţumit să-i pomenească numele în ocazii cît mai puţine şi niciodată de bine. „Alcoolic ca şi mă-sa! Bine că s-au cărat!” S-au cărat, dar în  ce fel? Dacă despre babă situaţia era mai clară – adică femeia murise de-a binelea – despre fecior circulau numai vorbe: ba că-i prin Anglia, la muncă, să cîştige bani cît să-şi recupereze casa „amanetată”, ba o fi zăcînd mort printr-un hău de pădure şi l-au dibuit fiarele, ba o fi fugit după nevastă-sa, care l-a părăsit cu ani în urmă din cauza băuturii. L-a părăsit şi fiică-sa de 16 ani nu demult. Şi-a agăţat plodul de gît şi a fugit. Nimeni nu ştie unde, cică ori la mă-sa, ori la bunică-sa de pe mamă. În bucătăria de vară, unde stătea, nu mai rămăseseră decît un manual de limba română, pentru clasa a x-a, cîteva rujuri şi alte mărunţişuri femeieşti. Ţaţa Adelina povesteşte una alta cu un aer atotştiutor. „Îs singura moaşă în satul ăsta”, şi asta parcă i-ar fi îndeajuns cît să cunoască, încîlcească şi descîlcească toate iţele vieţilor gospodăriilor aşezate la poalele Neamţului. „Restul sînt poveşti”, adaugă ea, ca să pună capac tuturor vorbelor care n-ar trebui crezute. Totuşi, mormanele de sticle de băutură de prin casă nu-s doar o bîrfuliţă şoptită pe după gard, ci ditamai realitatea. La fel pernele date afară din podul grajdului. Le-a recunoscut nea Mircea de alături, cică ar fi ale lui şi i-au fost furate, într-o iarnă, de bătrînă. Cînd au pierdut casa, scoasă la vînzare la licitaţie, atunci ar fi murit şi baba. Mai mult de oftică decît de alcool. Fecior-su, înciudat şi el, a demolat sobele din casă şi a vîndut teracota pe băutură. Despre animalele din ogradă nu se ştie mai nimic. „Le-a vîndut şi pe acelea!”, „Le-a făcut mîncare pe toate, că nu mai avea nici ce altceva duce la gură…”
Oricum, de cînd au luat casa în primire, noii proprietari, dincolo de curăţenia de primăvară, s-au ocupat şi de funeraliile pentru o găină şi un cîine. Pasărea a fost găsită moartă într-un garaj – Dumnezeu ştie cum o fi ajuns acolo – iar cîinele, după zile întregi de agonie, şi-a dat suflarea sub un crengar, în şură. Ultima dată cînd au trecut pe-acolo, un motan îşi juca moartea cu un petic de slănină primită pomană.
De fiecare dată cînd îi vede, popa din sat insistă că locul trebuie aghesmuit numaidecît. O fi ştiind mai multe decît moaşa.

Dudul negru (3)

Dudul negru

***continuare***

Ce-o lega pe mătuş’ Ileana de dudul veşnic din ogradă ştia ea prea bine. Mai ştia bărbat-su şi, în închipuirile femeii, şi copacul. N-avea griji prea mari dinspre moşneag c-o să dezlege taina. L-a pus numaidecît să jure cu palma osoasă acoperind toată Biblia că o să ducă în groapă înţelegerea lor. De crezut nu l-a crezut niciodată. În postul Paştelui şi Crăciunului, cînd venea popa Florin să-l spovedească şi să-l împărtăşească pe bătrîn, baba, firavă cum era, se ascundea între încreţiturile draperiilor mari, din bumbac gros şi, cu urechea cu care încă auzea, devenea martora păcatelor ştiute şi neştiute, vrute şi nevrute ale bărbatului ei. Îşi făcea apoi o cruce, îşi chinuia spatele cu vreo două mătănii şi „Doamne, iartă-mă!”, convinsă că lua asupra-i toate păcatele soţului şi Dumnezeu i le lua ei din grijă, pentru că s-a căit. Făcea asta de două ori pe an, de 58 de ani încoace. Moşneagul n-a trădat-o, în tot acest timp, niciodată.
Într-o zi, un asfinţit tomnatic, roşu a prins-o pe bătrînă încă trebăluind pe-afară. Peste vară, păsările au lăsat murdărie pe albul casei, cînd se ascundeau de ploi sub streaşina largă. Găleata de var proaspăt dintr-o mînă, bidineaua din cealaltă au gîrbovit-o într-o seară cît pentru zece ani de suferinţi. Plînsă toată că i-au plecat nepoţii, femeia muţise întreaga zi. Fără tihnă, şi-a căutat de lucru, ca să-şi alunge toate gîndurile. Cînd se întunecă bine de tot, Ileana nu simţi întunericul, ci frigul care i se strecurase prin cămaşă. Trupul n-o mai asculta, nu s-a putut îndrepta de spate nicicum şi, gheboasă, îşi tîra ciupicii spre casă. Dudul o privea, din nou sfidător. De data asta, bătrîna n-a mai dus găleata în şopru, ca s-o spele bărbatu-su mîine, să pună lăturile din ceaun pentru porci. S-a apropiat de copac şi l-a privit cîş. A bîjbîit cu mîinile-i scoarţa groasă, „de-aici rînjeşte”, şi-a acoprit cu-o dîră de var gura nesătulă de rîs a dudului. A lăsat găleata jos, bidineaua în iarbă, s-a spălat, s-a închinat şi s-a întins în pătuţ. Moşneagul ei deja sforăia, în patul de lîngă sobă, unde făcuse focul cu nişte vreascuri. Neîncrezătoare, dar şi pentru că voia să-i vorbească, Ileana, întoarsă pe-o parte, întrebă, în şoaptă: „Uăi, omule, dormi?”

***Va urma***

Dudul negru (2)

*** continuare ****

Ar tăia copacul acela care-l are pe Satana-năuntru’, că mult rău i-a mai făcut. Cîteva veri a ţinut o capră legată de el, şi capra căpătase atîta afurisenie în ea, că nu de puţine ori a pus-o pe bătrînă la pămînt. Într-un an l-a tocmit pe giner-su’ ăl mai tînăr să-l sluţească rău, mai mai s-o usca. Primăvara însă, dudul, din trunchiul său gros, începea să respire iar şi pînă în vară îi creştea o coroană aşa de frumoasă, că părea dintr-un tablou. Semeţ cum era, atrăgea privirile tuturor celor care păşeau ograda moşnegilor. Întîi vorbeau de dud şi apoi se salutau:

– Bre, da’ nu tăiaţi dudul ăsta?
– Dă-l încolo, da’ ce vorbă-i asta? Slăvit să fie Domnul!
– În veci amin. Da’ frumos copac, mătuşă. Şi aşa de frumos se vede de pe linie… Aţi lua ceva bănet pe el dacă l-aţi tăia…
– Taci, Mitrofane, nu mai spune prostii. Dă-te încoa’ la umbră! Nişte acritură vrei? Cu căldurile iestea…

Un merit avea şi copacul ăsta pentru mătuş’ Ileana. Ascundea ograda aşa de bine, că numai căutături răutăcioase reuşeau să afle ce se petrece dincoace de porţi. În schimb, din susul dudului, tot satul părea dezgolit, fără secrete. Numai dincolo de uşile zăvorîte nu vedeau nepoţii, aşezaţi ca la spectacol pe crăcile grase ale copacului, spionînd vecinii, „duşmani” în jocul lor de-a războiul. Şi-aşa-i mai privea cu jind şi drag bunică-sa, că uneori plîngea ca proasta numai uitîndu-se la ei.
„Ce-ai bre, muiere, ce-ai mai păţît acu’?”, o mai lua moşneagul la rost. Ea trăgea baticul pe ochi, ofta lung şi repede-repede s-apuca de treburi. Seara, cînd se-ntuneca de-a binelea, copiii coborau pe rînd din copac, pe cît de stricat le era văzul în întuneric. Baba reîncălzea mîncarea de vreo trei ori pînă să-i adune pe toţi în jurul mesei. Dădea apoi fuga în casa mare, lua măliguţa caldă dintre perne şi se întorcea la fericirile ei, strînse ciorchine în bucătărie.
Cînd tocmai traversa orgada înapoi, bătrînei i se năzări că pe trupul noduros al dudului apăruse o figură stranie, ca un rînjet. Şi pentru că mîinile îi erau ocupate, îşi făcu cruce cu limba. Invidia ei se schimbase, pe nesimţite, în ură.

Ce-o lega pe mătuş’ Ileana de dudul veşnic din ogradă ştia… [citeşte în continuare]

Dudul negru (1)

Mătuş’ Ileana îşi aşteaptă cu înfrigurare nepoţii. Odăile sînt primenite, moşneagul ei încă mai mîngîie pietrele ogrăzii, cu măturoiul abia făcut, din pelin verde. Dudul, bătrîn şi el, îşi scutură scoarţa groasă, măcinată de furnici. S-a încăpăţînat să înverzească şi anul acesta. Ce bucuroşi or să fie nepoţii, îşi zice pentru sine bătrîna, şi-şi înghesui palmele firave în buzunarul de la şorţ: „ce-i şi cu copchiii aştia, cum pot ei să iubească la fel de mult şi-un om, şi-un copac…”

Azi a gătit pentru multe guri şi abia aşteaptă seara să-i strîngă pe toţi în bucătărie. Ea n-o să vorbească, o să-i asculte, o să-i privească, cît să-i ţină de dor pînă la următoarea întîlnire. O să le dea în fiecare dimineaţă, pînă la sfîrşitul lumii de s-ar putea, cana de lapte cu caimac subţire, feliile de pîine neagră cu magiun. A făcut şi frecăţei cu lapte, ştie că asta le place nepoţilor cel mai mult. Numai aşa le mai fură o sărutare zburdalnicilor, pe lîngă cele două: una la sosire şi una la plecare. Cîteodată, ar tăia dudul numai din invidie…

Ar tăia copacul acela care-l are pe Satana-năuntru’, că… [citeşte în continuare]

Bunicii (I.2)

**** Continuare ****

Ridică repede baticul căzut pe frunte şi ochii îi fugiră după băiat. Tolănit, părea că dormea. Torcea ca o mîţă întinsă la soare. Bătrîna se năpusti ca fulgerată asupra-i, îl zgîlţîi de cîteva ori şi-l ascunse sub pleduri. Aşa a stat Fănel vreo trei ceasuri. Cînd deschise ochii, ca dintr-un somn profund, îşi imagină Crăciunul. Lumini împrejur, oameni gătiţi. Simţi un fior pe şina spinării şi-şi întinse molcom braţele, a bucurie încă neîmpărtăşită. Cînd a mişcat, babele au încremenit. Au suflat în lumînări numaidecît şi, pe rînd, au trecut la analize minuţioase. L-au tras de păr, nu cade, semn bun. L-au dezbrăcat de haine, să-i simtă mai bine inima, i-au cercetat unghiile. Nimic. L-au învelit îndărăt, grijulii, apoi au tăcut vreme de un ceas, nemişcate. Cu cotul sprijinit într-o farfurie cu resturi de mîncare, Paraschiva oftă a necaz:

– Tu, Leană, îi deocheat!
– Taci, Paraschivo, nu vorghi prostii!
– Mă-sa-l duce la biserică?
– Îl duce.
– Da’ băietu-i sănătos de fel?
– Îi.
– N-are boli, nici el, nici mă-sa?
– N-are, panaghia mă-sii!
– Şi tac-su?
– Tac-su ce? Nici el, femeie hăi!
– Ileană, ţî l-o deocheat careva pe drum.

Fără prea multe discuţii, Leana se întoarse spre policioara cu medicamente: spirt, rachiu, bitter suedez şi agheasmă. Dintr-un sertar scoase nişte crengi uscate de busuioc, le muie în apa sfinţită şi-ncepu să-l zorcăiască pe băiat. Fănel răcni cu putere, sări din aşternuturi direct pe geam afară şi fugi. S-a oprit tocmai în fundul grădinii, ascuns în păpuşoi, cu curul într-o varză. „Îi deocheat…” şi femeile au tras icoana jos de pe perete, au pus-o în poala Ilenii şi s-au apucat de bocit, cu muştele aşezate la ospăţ, pe fiertura de fasole.

La deal, pe fînaţ, Gheorghe, bărbat-su, horcăia cu nasul ascuns în iarba abia cosită. De departe, părea o mîţă tolănită la soare.

Bunicii (I.1)

O babă şi-un nepot

Cînd Fănel trînti poarta, exact în aceeaşi secundă trînti şi bunică-sa oala cu fasole de pardoseală. N-a aflat nimeni niciodată dacă a trîntit-o pentru că s-a speriat, pentru că avea draci sau pur şi simplu că i s-a căşunat pe oală. O avea de la nor-sa. S-a apucat apoi, în tăcere, să adune boabele de fasole fierte, rătăcite prin toată încăperea, încîlcite în păr de mîţă. Cătă repejor o altă cratiţă, una care să nu fie spurcată. Băgă mîna sub pat, apucă de coadă vasul şi-l trînti la loc. Trase mîna smucit. O pişcase un purice. Sau mai mulţi, că îndată se repezi la sticla de spirt, să-şi ostoiască urticaria. Fasolea rămăsese grămadă, în mijlocul bucătăriei de vară. Bătrîna aşeză spirtul la loc şi ochii îi căzură pe sticla de rachiu. L-a îmbiat şi pe nepot, „un păhărel, că-i mult de mers pîn’ la bunic-tu”. Ea a dat două pe gît, fără să pară că înghite, de parcă ar fi vrut să-i păstreze aroma pînă-n seară. Era abia dimineaţa, iar bărbatu-su plecase la coasă cu noaptea-n cap, pe răcoare. Douăzeci de prăjini trebuia cosite într-o singură zi. Baba îşi aminti repede de moşneag. Îi dictă nepotului din priviri să pună fasolea în cratiţă. Tot aşa, crăcănată pe-un scaun, îşi tot sucea ochii, ba spre lemne, ba spre chibrituri, ba spre gaz, ba se spre sobiţă. Fănel nu era atît de deştept cît să priceapă şi a aprins lemnele înainte să le bage în sobă. După două ore, bunică-sa se trezi, înăduşită de fum.

Citiţi continuarea aici.