Of, tinereţea mea!

Mi se întîmplă, destul de des, aş zice, să par în ochii altora mai tînăr decît sînt, uneori cu 10, alteori chiar 15 ani. Să zicem că-i (de) bine, ca să nu fie (de) rău, vorba Regelui. Azi mi-am amintit de un astfel de episod mai vechi, distribuit la vremea lui pe Facebook.

Ieşeam dintr-un amfiteatru al Universităţii de la o întîlnire a membrilor departamentului. Cum şedinţa s-a întins pînă la 12.00, pe hol aşteptau studenţi să intre în sală, unde aveau oră. Ieşind, surprind în trecere un mic dialog între două studente: „Fată, da’ aştia-s profesori!” „Hai, fată, că ăsta nu-i profesor”. Ăsta eram eu.

Cum am rămas corigent la educaţie fizică

Povesteam nu de mult tare cum m-am apucat eu de alergat pe la sfîrşitul lunii noiembrie a anului trecut. N-a fost o minune care a ţinut trei zile, ci una care a ţinut trei luni, pînă cînd un pui de tendinită care promitea să crească într-o inflamaţie în toată regula m-a oprit pe loc. Repaus. Ecografie: tendonul lui Ahile de la piciorul drept se îmbăia în lichid, aşa că alergatul a fost tăiat pentru o vreme de pe listă. Cu alte cuvinte, de la 10 kilometri străbătuţi în fiecare miercuri cu prietenii de la Runners Iaşi la 0 km. Acum, cînd scriu textul ăsta, piciorul e muuult mai bine, iar Ahile e din nou doar un personaj din mitologia greacă, dar am avut cîteva luni la dispoziţie să meditez la cum naiba reuşesc să dau din una-n alta. Problemele la coloană au apărut după ani întregi de contorsionism în faţa calculatorului şi pînă cînd n-a făcut poc! m-am crezut invincibil. De fapt, nici măcar. Cred că mai degrabă n-am crezut nimic pentru că nu m-am gîndit niciodată la asta. În afară de maică-mea, care-mi spunea, prin generală, c-o să fac cocoaşă dacă mai stau multă vreme aşa aplecat asupra caietelor de scris, şi vreo profă prin liceu care mă mai prindea de umeri şi-mi mai îndrepta spatele la vreo lucrare de control, nu ţin minte ca cineva să se fi ocupat de (cele ce aveau să devină) probleme legate de lipsa de mişcare, lipsa de sport şi, mai ales, lipsa de educaţie fizică. OK, veţi spune că acum sînt adult şi că ar trebui să-mi dau şi singur seama de toate lucrurile astea. Just. Teoretic, aşa e. Practic, nu se întîmplă aşa. Dacă-ţi lipseşte educaţia fizică elementară, chiar dacă intuieşti că anumite situaţii îţi dăunează, fie nu consideri necesar să le corectezi, fie atunci cînd încerci să le corectezi o faci prost pentru că îţi lipseşte teoria.

Cît am fost cu piciorul beteag, am stat şi m-am gîndit ce am învăţat, concret, în cei 12 ani de şcolarizare, la orele de educaţie fizică şi sport. Nu am avut ce inventaria. De cele mai multe ori, eram scoşi pe teren şi, după încălzire (rareori!) – despre care nici măcar nu ştiam pînă prin gimnaziu că se numeşte aşa –, eram lăsaţi să alergăm ca bezmeticii după nişte mingi de fotbal (băieţii), de volei (fetele) sau baschet (toată lumea). Nu ţin minte, de exemplu, să-mi fi explicat vreun prof de sport vreodată regulile şi convenţiile acestor jocuri. Fie presupuneau că tu, ca elev, le ştii, fie nu le păsau. Şi cu asta să zicem că aş fi putut fi împăcat pînă în ziua de azi, că regulile le mai înveţi şi jucînd, dar nu pot fi împăcat cu ideea că educaţia fizică a lipsit cu desăvîrşire din educaţia mea şi, aş crede, a generaţiei mele. Nu ţin minte, în afara orelor de anatomie, unde s-a trecut destul de repede peste, să ne fi ţinut vreodată proful de educaţie fizică şi sport vreo prelegere despre muşchii corpului omenesc, despre muşchii motori care acţionează asupra coloane vertebrale, despre muşchii respiratori, muşchii motori ai articulaţiilor, despre sistemul neuromuscular şi despre multe alte lucruri pe care le-aş putea înşirui aici şi pe care aveam nevoie să le învăţăm în perioada formării noastre, atît fizice, cît şi intelectuale. Îmi amintesc în schimb despre „probele” de la sfîrşit de semestru: săritura la groapa cu nisip, viteză, rezistenţă, săritura la ladă şi alte cîteva exerciţii de gimnastică. Cu o săptămînă înainte de evaluare făceam nişte repetiţii, în ziua evaluării aveam febră musculară, rîdeam unii de alţii de cît de caraghioşi căzînd la săritura la ladă sau de cei care abandonau la proba de rezistenţă fără să ştim că lucrurile astea nu s-ar fi întîmplat dacă am fi fost pregătiţi din timp şi temeinic: să ne fi învăţat cineva exerciţii pentru dezvoltarea principalelor grupe musculare, să fi deprins de la cineva rigorile unui atrenament şi disciplina sportivă, să fi explicat cineva ce înseamnă oboseala musculară. Cineva, adică profesorul de educaţie fizică şi sport. Eu sper că toate lucrurile astea se învaţă acum, dozat, în funcţie de vîrstă, chiar din şcoala primară. Dacă nu, dragi părinţi, amînaţi cursurile particulare de germană, orele de balet, dans, gastronomie, pian şi mai ştiu eu ce pasiuni vreţi să deprindă copilul vostru, şi învăţaţi-l cum să alerge, cum să respire, cum să cadă, cum să se ridice, cum să înoate, cum să-şi păstreze calmul în apă, cum să-şi dozeze respiraţia şi efortul, cum să alterneze diferite stiluri de înot, oferiţi-i educaţia fizică de care, dacă nu are parte, sigur are nevoie.

Ştiţi care e paradoxul? Că singura disciplină la care am avut 10 pe linie, în afară de Purtare, timp de 12 ani, a fost Educaţie fizică şi sport. Dacă aş fi ştiut în liceu că peste 15 ani un medic o să-mi spună că am o coloană vertebrală mult îmbătrînită, m-aş fi dus direct la proful de sport de atunci şi, pentru că m-a scutit de sport sub pretextul că mă pregăteam pentru nu ştiu ce olimpiadă, i-aş fi tras una după ceafă cu toată puterea mea de licean la 50 de kilograme. Poate în felul ăsta aş fi avut şi nota scăzută la purtare, aş fi rămas şi corigent, dar măcar aş fi învăţat ceva educaţie fizică. Şi n-aş mai fi scris textul ăsta.

Cum m-am apucat de alergat

img_20170114_175638
Miercurea sărutăm asfaltul

E vechea poveste: nu apreciezi ceea ce ai pînă cînd te trezeşti că nu mai ai sau că ai putea să pierzi lucruri cărora nu le-ai acordat niciodată importanţă pentru că – da, aţi ghicit! – pur şi simplu erau acolo. Ai două picioare, pur şi simplu mergi. Ai două mîini, pur şi simplu dai din ele întru folosul tău. Ai o inimă care pur şi simplu bate numai pentru tine fără ca tu măcar s-o simţi. Şi lista ar putea continua pînă epuizezi tot ceea ce ţi-a fost dat by default. Ai un cap pe umeri, pur şi simplu îl foloseşti. Ei, în ăst exemplu, treaba nu stă chiar aşa. Dovadă că m-am apucat de alergat tîrziu, cînd m-am speriat de-a binelea că n-o să mai pot să merg. Cînd n-aveam nici pe naiba, mă mulţumeam numai cu promisiunea că mă apuc de alergat, trecînd ŞI activitatea asta pe un to-do-list imaginar pe care urma să-l agăţ pe un raft al minţii peste care avea să se aşeze praful liniştitor al uitării. Apoi aveau să se aşeze peste alte to-do-list-uri şi cam atît. Hai, cu ceva efort, uneori mă mai sinchiseam să ies din casă şi chiar să dau vreo două ture prin cartier. Mă ţinea o lună – două, după care gata!

Cînd mi s-a mototolit coloana fără avertisment, gîndul tăios care mi-a străfulgerat minţile a fost că n-am să mai pot să merg. Sar peste terminologia medicală, că iar mă apucă durerea de cap. Nici nu ştiţi cît de cameleonice sînt afecţiunile astea ale coloanei! Sau, dacă le-aţi experimentat, ştiţi. Ea, în sine, te doare mai rar şi, în funcţie de caz şi gravitate, nu prea rău. Azi te doare o mînă, mîine cealaltă, poimîine un picior, răspoimîine amîndouă şi tot aşa. Te pot durea şi coastele, şi muşchii, şi capul, şi fesele, poţi să-ţi simţi mîinile grele, de parcă ţi-au fost legate două menghine de încheituri, sau poţi simţi în picioare furnicături care se transformă imediat în amorţeli şi înţepeneli. Pe lîngă astea, te mai doare şi spatele. O durere surdă pe care nu i-o poţi indica cu precizie medicului pentru că şi ţie, suferindul, ţi-e greu s-o dibuieşti. Dar ea e mereu prezentă acolo. Paradoxul era că mie îmi venea să ţopăi toată ziua. Şi nu de durere fizică, ci pentru că mi se rupea inima de ciudă că n-am ştiut să am grijă de mine. Am făcut un calcul simplu şi mi-am dat seama că, la un loc, strîngeam vreo 16 ore din 24 de stat la calculator. Job, proiecte personale, Facebook şi alte căcaturi mă legau de un scaun ergonomic (ha ha!) pe care stăteam în cele mai ciudate poziţii (confortabile cică!) pînă cînd am înţepenit. Au urmat RMN-uri, radiografii şi ecografii. După ce-am schimbat o droaie de medici, diagnostice şi tratamente, cu recomandări care mergeau de la repaus fizic total, la perfuzii cu cortizon, orteză cervicală purtată zi şi noapte, crioterapie, electroacupunctură şi alte asemenea, Cineva mi-a dat un şut în fund şi m-a trimis la alergat. Aşa am ajuns mai întîi la şi apoi în Runners Iaşi, admirînd nişte oameni care în fiecare miercuri, după o zi de muncă, aleargă 10 kilometri din Parcul Copou pînă la rond la Breazu şi înapoi. Aveam să aflu că unii veneau de acasă tot în alergare şi plecau aşijderea. Sau că unii aleargă şi sîmbăta, şi duminica. Eu prima dată am zis că mor. Tot aşa am spus şi a doua oară. Şi era s-o spun şi a treia oară, cînd mi-am dat seama că trăiesc şi că picioarele mele trăiesc şi ele.

Cînd alerg, mă gîndesc de ce mi-a luat atîta timp pînă să mă apuc, dar după un kilometru, doi, gîndurile astea rămîn în urmă, nu pot să ţină pasul cu mine, cel care are ca prim obiectiv să ajungă pînă la rond la Breazu. Nici după aia nu revin, pentru că apoi mă gîndesc că trebuie să mă şi întorc de unde am plecat. Şi alerg. Şi mă simt mai bine. Alerg odată cu timpul, care mi-a dat de înţeles că nu stă niciodată pe loc. Stăm noi, oamenii. Şi n-ar trebui.