Sivu sau despre o chirurgie a sufletului

Sivu

Desfăcuţi în bucăţi, ca hălcile de carne în mîinile puternice ale măcelarului în carmangerie, nu însemnăm nimic mai mult decît chiar atît: bucăţi de carne. Sivu, cîntăreţ britanic al cărui nume e, de fapt, James Page, îşi propune să recompună, prin muzica sa, trupuri frînte, dar mai ales suflete. Better Man Than He (2013) e o piesă (de pop alternativ) născută din suferinţă şi renunţare. Începutul este izbitor şi revelator deopotrivă: „You can end this anytime you want to / Just jump out of the window / And feel your body break on the ground”. Cealaltă alegere este, desigur, să ne găsim celălalt eu, ăl mai bun, şi să pornim într-un altfel de aventură, care să ne ducă pînă la biblicul Bethleem şi dincolo de el. Căutarea porneşte din suflet, din ceea ce nu se vede şi ceea ce, de cele mai multe ori, reuşim să ascundem printre hălcile de carne care ne compun trupurile.

Better Man Than He e o călătorie a minţii şi a ruperii graniţelor, una în care ne putem aventura doar împreună cu noi înşine. Ne rămîne să descoperim numai lucruri minunate:

We’ll find faith in the most magical of places
And find home in the smallest of rooms
We’ll find life in the most barrenness of faces
And touch Christ in impending doom

Sivu nu lasă metafora eului ascuns să fie descifrată numai în şi prin versuri. Videoclipul, filmat într-un spital londonez, l-a făcut pe artist să fie supus peste două ore unor scanări RMN (Rezonanţă Magnetică Nucleară). În mod obişnuit, un astfel de aparat e folosit pentru a explora părţi ale trupului pentru care instrumentarul medical tradiţional se dovedeşte neputincios. Desigur, Sivu vrea să ne covingă că rănile sufletului pot fi vindecate prin muzică, aşa cum durerile trupeşti, oblojite cum trebuie, trec. Însă n-aş crede c-ar exista şi chirurgi de-o asemenea fineţe…

Reclame

Pe calea cea bună

10 melodii, o minte, un suflet

Cum anul se apropie inevitabil de sfîrşit, vă las mai jos cele 10 cîntece care mi-au însoţit şi mintea, şi sufletul în 2012. DJ, muzica!

1. Glen Hansard, Bird of Sorrow

2. Patrick Watson, Lighthouse

3. Birdy, Skinny Love

4. Anna Ternheim, What Have I Done

5. Agnes Obel, Philarmonics

6. Kyla La Grange, Been Better

7. Ramona Falls, Proof

8. Kira Puru & The Bruise, When All Your Love Is Not Enough

9. Lianne La Havas, No Room For Doubt

10. Michael Kiwanuka, Home Again

Muzici (III)

Cu frigul de-afară, evident că din casă nu-i de ieşit. Nu că înăuntru ar fi cine ştie ce vreme bună şi căldurică, dar e altceva. Ne încălzim cu muzica asta care-i mai eficientă decît oricare centrală termică, pentru că merge direct la inimă. Aşa că închideţi ochii, deschideţi sufletul, ascultaţi-o, încălziţi-vă bine şi apoi daţi-o mai departe, să se bucure şi alţii de minunile ei. N-a ieşit încă soarele?

1. Rhye – The Fall

2. Kodaline – All I Want

3. Kilter – Treat You Right

4. Fryars – Love So Cold

5. Audioley – Always

Muzici (II)

Pentru că zilele astea prefer să le petrec în casă, evitînd astfel aglomeraţia din Iaşi, m-am gîndit că puţină muzică nu strică. Nu multă, că trebuie să înceapă meciul (de fotbal) Turcia – România. Oricum, suficientă cît să vă binedispună. Dacă v-a plăcut, daţi şi altora mai departe! Nu-i frumos să ne bucurăm singuri!

1. Neonfaith – Tied Together

2. Lord Huron – The Stranger

3. Denitia & Sene – Casanova

4. San Cisco – Wild Things

5. How To Dress Well – And It Was You

First Aid Kit sau Sunete pentru rănile sufletului

Din trusa lor de prim ajutor, surorile Johanna şi Klara şi-au zis că ceea ce n-ar trebui să lipsească niciodată e muzica. Aşa că şi-au făcut o trupă care se cheamă chiar aşa, First Aid Kit, şi scot de-acolo sunete menite să repare rănile sufletului. Într-una din ultimele lor piese, Blue (2012), de pe albumul The Lion’s Roar (2011), este narată povestea omului care alege să trăiască într-o singurătate binecuvîntată, o singurătate dorită, o singurătate asumată, rodul unei iubiri neîmplinite sau, în cel mai optimist caz, al unei iubiri care s-ar mai putea împlini în moarte. Cînd ceea ce considera dragostea vieţii ei se prăpădeşte într-un accident de maşină, năpăstuită, rămasă în viaţă – deci lăsată în urmă, părăsită – ia o decizie asupra căreia nu revine decît cînd şi cînd, în cîteva momente care o surprind rătăcind în faţa oglinzii:

Then you just decided love wasn’t for you
And every year since then
Has proved it to be true

După ce el i-a murit, ei i-a rămas viaţa, o viaţă peste care timpul s-a aşternut în voie, ca praful pe un bibelou uitat într-un colţ de vitrină. Deci o povară.

Muzici (I)

V-aţi săturat de muzica de la radio? Posturile TV muzicale vă gîdilă urechile într-un mod neplăcut? Ascultaţi recomandările de aici şi, dacă vă place ce veţi auzi, nu vă bucuraţi singuri, daţi mai departe şi altora!

Reîmprospătez rubrica Gimme 5 cu cinci piese la care n-am mai apucat să scriu recenzii. Enjoy!

 

1. Dark Dark Dark – How It Went Down

2. Kodiak Fur – All That You Are

3. Denita & Sene – How To Satisfy Your Lover

4. The Helio Sequence – October

5. Jump Ship – Railbird

Glen Hansard sau Cîntecul durerii împărtăşite

Glen Hansard

Aş fi vrut să încep săptămîna mai vesel, dar pur şi simplu se întîmplă să nu fie cazul. Ce, vouă nu vi s-a întîmplat niciodată ca o zi să vi se pară prea lungă chiar şi înainte de a începe bine? Dacă nu, să fiţi fericiţi şi să nu ascultaţi niciodată melodia care urmează! Glen Hansard a compus-o special pentru cei care, doborîţi de tristeţe, cad pradă deznădejdii absolute, fără început şi fără sfîrşit, unui ocol imens de panică, singurătate şi pustiu. Muzicianul îi ia, îi ridică de jos şi le şopteşte cîntat cuvinte de îmbărbătare:

Well you been kneeling in the dark for far too long
You’ve been waiting for that spark but it hasn’t come
I’m calling to you please get off the floor
A good heart will find you again

Bird of Sorrow (2012), de pe albumul de debut al lui Glen Hansard ne învaţă că o durere împărtăşită necăjeşte sufletul mai puţin şi că disperarea va fi înlocuită, treptat, cu speranţa. Între ele şade, nu se ştie cît, suferinţa.

Jessie Ware sau Cînd dragostea trebuie să rămînă neînţeleasă

Jessie Ware, pe coperta albumului Devotion

Exact peste două săptămîni, adică pe 20 august, Jessie Ware o să-şi lanseze primul să album solo, Devotion. Vă invit să-l căutaţi şi să-l ascultaţi, conţine melodii foarte frumoase, dar cea mai frumoasă rămîne tot vocea senzuală a cîntăreţei. Pentru că nu m-am putut hotărî asupra unei singure piese pentru o recomandare, am să vă vorbesc, pe scurt, despre două, Widest Moments şi 110%. Ambele sînt cîntece de dragoste şi, dacă pot exista axiome şi în iubire, cea sugerată de Jessie Ware ar fi că singura formă de iubire adevărată e cea pe care să o înţeleagă numai cei doi îndrăgostiţi.

110% te poate păcăli. Pentru cine îşi mai aminteşte, începtul e asemănător cu cel din piesa The Power, din 1990 a trupei Snap!. Apoi, Ware ne răsfaţă cu vocea ei, care, de data asta, tot pentru cine îşi mai aminteşte, seamănă cu cea a cîntăreţei Annie Lennox, mai ales cu o secvenţă din No More I Love Yous (1995).

Cealaltă melodie recomandată, Wildest Moments,  e povestea unui cuplu care îşi trăieşte dragostea pe muchie de cuţit. Din afară, iubirea lor pare una imposibilă, care-i face pe ceilalţi să se întrebe, fără răspuns însă, ce-i ţine împreună. Privită din interior, iubirea lor e una inaccesibilă înţelegerii celorlalţi, dar numai astfel ea poate continua:

Baby in our wildest moments.
We could be the greatest, we could be the greatest.
Baby in our wildest moments.
We could be the worst of all.

Ascultaţi-le pe amîndouă, s-ar putea să devină printre preferatele de pe iPod-ul Dvs.:

Hayden Calnin sau Strigătul de ajutor

Hayden Calnin

Cică de cînd i-a pus taică-su o chitară în mîini, pe cînd avea 14 ani, Hayden Calnin nu s-ar mai fi despărţit de ea. Ba mai mult decît atît, a căutat s-o însoţească şi cu sunetele altor instrumente muzicale, mai ales de tobă şi pian. Într-un final, şi-a zis că n-ar strica să-şi adauge şi propria voce, aşa că tînărului australian nu i-a mai rămas decît să încerce să compună. Prima încercare a fost Summer, întregistrată într-un studio improvizat în propria locuinţă. Acum, la cîţiva ani distanţă, şi-a lansat şi primul album (City, 2012) şi primul single de pe acest album, For My Help (2012). Vă las să descoperiţi o voce deosebită şi să ghiciţi ce-o fi stat în spatele compoziţiei ăsteia – o despărţire, o împăcare? –, pentru că melodia sună a reproş de la început pînă la sfîrşit:

One day you took me out to see
You grabbed me and pushed me in
You could have come with me

(…)

One day you’ll come back here
For my help…

Vă mai spun că a fost comparat deja cu artişti precum Bon Iver sau James Blake – pe care îi ştiu, dar despre care încă n-am scris – şi că momentan cîntă în turneu alături de Matt Corby, despre care am scris, mai demult, aici.

Menomena sau Familia ca o povară

Coperta albumului Moms (2012)

Legăturile de familie sînt ca un blestem. Oricît de dăunătoare, nu le poţi rupe, deşi ai fi dispus să-ţi sfîşii şi carnea de pe tine pentru asta şi, cu oasele dezgolite, să alergi în urma destinului, pentru a-i cere eliberarea. Această idee a familiei ca povară o regăsim pe albumul Moms al trupei Menomena, album ce va fi lansat în septembrie şi care include piesa Heavy Is As Heavy Does (2012).

Un tată pierdut în vanitate şi care nu reuşeşte să-şi înţeleagă propriul vlăstar, un tată care, dominat de mîndrie de sine nu este capabil să fie mîndru de propriul vlăstar – cam aşa se rezumă drama destăinuită pe acorduri de pian şi, spre final, chitare electrice, din Heavy Is As Heavy Does. Poate că şi primele versuri ar trebui să ne fie de ajuns ca să înţelegem:

Heavy are the branches hanging from my fucked up family tree
Heavy was my father, a stoic man of pride and privacy

Suficient cît ramura care ar fi trebuit să fie cea mai aleasă dintre toate să ajungă să cadă prea devreme pradă putregaiului şi să devină un veşnic copil care să-şi amintească în permanenţă de viaţa petrecută în cuşca părinţilor, hrănindu-se cu firimituri de fericire şi care să-şi dorească numai compania celor care nu-l doresc; un om care să nu creadă în o a doua şansă şi care să nu mai aştepte nimic de la viaţă. Ca la final să exclame: I can’t breathe…

 

Kira Puru & The Bruise sau despre o muzică terapeutică

Despre Kira Puru & The Bruise s-a scris prea puţin. Deocamdată. Am dat de ei – adică de Kira Puru şi ceilalţi membrii ai trupei, Geordie Malone, Jamieson Shaw şi Chas Jagger – pe Facebook, unde au pagină proprie din 2011 şi unde au scris despre muzica lor ca fiind „Brutal Doom Pop”. De fapt, dacă asculţi doar una dintre piesele lor – When All Your Love Is Not Enough (2012) –, îţi dai seama că, la fel ca şi videoclipul care o însoţeşte, muzica e una sofisticată, care te prinde pe nesimţite şi te aruncă undeva între îngrijorare şi eliberare: îngrijorarea păcatului săvîrşit şi eliberarea confesiunii. De aici încolo, totul pare compromis:

Tell me what to do with my heart,
When all your love is not enough

Dincolo de dilema alegerii, When All Your Love Is Not Enough e o propunere cathartică, Kira Puru & The Bruise oferindu-vă o muzică terapeutică, numai bună de pus la rană, oricare ar fi ea.

Dent May sau cum să-ţi fluieri propria moarte

În copilărie, Dent May cînta în diverse coruri bisericeşti din Mississippi

Cum e să cînţi despre moarte şi, în acest timp, să te cuprindă o stare de bine care să te însoţească şi după ce melodia se va fi terminat? O ştie cel mai bine cîntăreţul american Dent May, care în 2010 a lansat piesa That Feeling, adică acel sentiment pe care l-a trăit ani de-a rîndul, al morţii în singurătate, fără nimeni la căpătîi. Pînă cînd… Pînă cînd a găsit pe cineva care să simtă la fel şi care să-l convingă că nu trebuie să fugim de sentimentele noastre, ci dimpotrivă, numai îmbrăţişîndu-le le putem înţelege şi accepta.

Indicii despre cum a ajuns Dent May în starea asta ne dă tot el şi, la cum arată lucrurile, pare că sămînţa gîndului rău, a sentimentului negru, e în fiecare dintre noi, gata-gata să încolţească:

I had a job and I was bored, days were long
So I bought a guitar and put that feeling in a song
I made a song with that feeling
Don’t run away from that feeling

Nu vă e frică, fluieraţi-vă sfîrşitul şi, dacă aveţi inspiraţie, puneţi-l în versuri:

Jamie Woon sau despre o călătorie nocturnă

Pe unii dintre noi dimineţile ne înfurie. Lumina pe care o aduc ne inundă, ne sufocă şi, în cele din urmă, îi cedăm, întocmai unor vietăţi plăpînde a căror viaţă se topeşte chiar şi sub raza arzătoare a unui singur firicel de lumină. Cîntăreţul britanic Jamie Woon se simte şi el mai bine la adăpostul întunericului, respirînd aerul liniştitor al nopţii. Night Air (2010) primul single de pe albumul său de debut (Mirrorwritings, 2010) e o călătorie nocturnă, magică şi ispititoare deopotrivă. Vocea lui Woon, seducătoare, ne îndeamnă să bem cu nesaţ din pocalul beznei cele mai negre, pentru că numai astfel putem să ne învelim fiinţa cu mătăsea liniştitoare a nopţii:

I’ve acquired a taste for silence
Darkness fills my heart with calmness
And each thought like a thief is driven
To steal the night air from the heavens

Night Air n-a cunoscut succesul internaţional, piesa chiar trecînd neobservată şi în Europa. Asta pentru că puţini sîntem cei care iubim şi trăim mai intens în întuneric:

Patrick Watson sau farul din adîncul inimii

Canadianul Patrick Watson este, fără îndoială, un experimentator. Ia sunete de ici, de colo şi, încrezător în simţurile sale, le pune împreună. Lighthouse (2012), cea mai recentă creaţie muzicală lansată de pe ultimul album al trupei omonime – Adventures In Your Own Backyard (2012) – e, cum era deci de aşteptat, un cocktail de sunete: puţin pop, puţin rock, puţin indie, dar şi cîteva elemente din muzica de cabaret şi altele din muzica clasică. Lipseşte doar o poveste de viaţă care să însoţească melodia de la ureche pînă la piept, în străfundul inimii. O adaugă tot Watson, printr-o frumoasă metaforă a însingurării voite şi a beznei care învăluie apoi fiinţa. Sufletul nostru, de fapt, locuieşte într-o pădure care, neîngrijită, sălbăticită, se transformă într-un desiş înşelător pe care puţini se mai încumetă să-l cerceteze. De-ar exista o lumină, cît de firavă, care să ne lumineze…

Dreamer of a lighthouse in the woods
To help us get back into the world

Numai un far, care să lumineze în adîncul inimii, i-ar putea readuce în lume pe cei cu fiinţa sălbăticită. Şi – de ce nu? – o muzică bună, să-i acompanieze pe drumul înapoi:

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=R23bifAbWWs&w=420&h=315%5D

Gin Wigmore sau cîntec pentru îngeri

După Bukola Emelida şi So Beautiful, dedicată mamelor, am promis că voi reveni cu o melodie care să cînte şi dragostea de tată. Am găsit-o – nu ştiu însă dacă prea tîrziu, poate chiar la timp sau poate prea devreme – în vocea şi durerea cîntăreţei neozeelandeze Gin Wigmore. Povestea din spate e una sfîşietoare, iar voi să ştiţi că urmează să ascultaţi o melodie născută din inima împovărată şi în suferinţă a unei adolescente care, în loc să plîngă, a început să cînte. Imaginaţi-vă distanţa dintre Argentina şi Noua Zeelandă şi cît v-ar lua vouă să călătoriţi de pe un continent pe altul. Morţii nu i-a luat decît cîteva minute să străbată drumul ăsta şi să-i dea Virginiei Wigmore vestea că tatălui său i-a fost refuzată o ultimă rază de soare şi o ultimă privire înapoi, spre viaţă, provocînd-o pe tînăra atunci de 16 să facă o promisiune parcă prea îndrăzneaţă pînă şi pentru un om în toată puterea: „I won’t let you fade from no minds” e versul repetat din Hallelujah (2004), o melodie cu care tînara compozitoare Gin Wigmore avea să se impună la un concurs internaţional de compoziţie, învingîndu-şi cei 11.000 de concurenţi.

Hallelujah a strîns în cîteva strofe durerea unui om prea crud să înţeleagă moartea şi nedreptăţile ei, făcînd din aceasta un prilej de a-i aduce mulţumiri unui căruia nu i-a fost alături atunci cînd a murit:

Hallelujah for these eyes to see your painted life
Hallelujah for the touch of skin to skin with mine
Hallelujah for this mind that keeps our souls combined
Hallelujah for this life that let me be your child

Vă las cu trei minute şi jumătate de durere, dar şi cu credinţa exprimată de către Gin Wigmore în ultimul vers al melodiei dedicate tatălui ei: „You’re a man who I believe will never die”.

Bukola Elemida sau să cînţi din dragoste de mamă

Pe scenă, Aşa

Nu-mi plac nicidecum declaraţiile de dragoste. Atunci cînd iubeşti, vorbele nu fac altceva decît să ciopîrţească inima celui care se simte iubit şi iubeşte: dragostea se poartă în suflet, nu pe deget sau pe o foaie de hîrtie. Dar cîteodată mai putem face, totuşi, excepţii, mai ales cînd e vorba de părinţi. Pentru azi am căutat o melodie care să cînte dragostea de mamă, una pe care s-o ascultăm mai degrabă cu inima decît cu urechea, una care să n-aibă nevoie de traducere ori interpretare. Am găsit-o la Bukola Elemide, nigericanca născută la Paris în 1982, cu numele de scenă Aşa. După o primă strofă în engleză, So Beautiful (2007) continuă în Yorùbá, o limbă vorbită în vestul Africii:

Beautiful is your name
Wonderful is what you are to me
It’s you I see in my dreams
Everyday and I pray for you
Queen of my life you are so beautiful mama
You’re beautiful

După, voi urmăriţi acordurile de chitară, vă veţi convinge că traducerea e doar un moft.

Saint Motel sau aspiraţia nimicului

Membrii trupei americane Saint Motel

Nu numai dragostea se proslăveşte în cîntec. Unii proslăvesc moartea, alţii singurătatea, dar puţini sînt cei care îi înţeleg şi aprobă. Cum să glorifici ceva ce, aparent, e împotriva firii umane? Trupa indie Saint Motel pare să fi descusut în amănunt caracterele semenilor lor şi, în At Least I Have Nothing (2012), a hotărît că şi cei care dispreţuiesc mulţimile, însoţirile sau compania altora merită un cîntec, numai al lor. A înţeles cel mai bine că aspiraţia nimicului nu e la îndemîna oricui şi că nu oricine căzut pradă însingurării primeşte şi binecuvîntarea nimicniciei. Să nu-ţi doreşti nimic şi să obţii ceea ce-ţi doreşti înseamnă să fi reuşit să-ţi struneşti milităreşte propria fiinţă, să o educi întru o fericire a însingurării numai de tine ştiută:

Finally I’ve got nothing called home
I know the true joy of sorrow
Of which I’m sharing alone

O piesă excelentă de la Saint Motel pentru cei cărora numai flacăra nimicului le mai aprinde sufletul:

Yoann Lemoine sau fuga ca dovadă de curaj

Woodkid

Dacă v-a plăcut trilogia Lord of the Rings, atunci şi videoclipul regizat de Yoann Lemoine va fi, fără nici un dubiu, pe gustul dumneavoastră. Dar nici melodia nu e, în nici un caz, de lepădat: debutează dramatic, cu nişte clopote care anunţă fie un început, fie un sfîrşit. Urmează ritmuri alerte şi agresive, menite să ţeasă o intrigă care să te ţină captiv. Povestea însă e relativ simplă: dincolo de dealuri e speranţa. Dincoace, domneşte întunericul, iar măruntaiele pămîntului pe care păşeşti colcăie de monştri subterani. E bine că ţi-e frică, asta înseamnă că simţurile-ţi sînt treze, că letargia resemnării nu te-a atins. Urmează calea dictată de soare, el îţi va fi ghid în această călătorie în care, la o primă evaluare, sorţi de izbîndă nu există! În mod paradoxal, de data aceasta, fuga e singura dovadă de curaj posibilă. Aşa că:

Run Boy Run! This world is not made for you
Run Boy Run! They’re trying to catch you
Run Boy Run! Running is a victory
Run Boy Run! Beauty lays behind the hills

Run Boy Run (2012) poate fi interpretată ca o metaforă a Răului în societatea contemporană. Vă las cu încă un videoclip de excepţie al celui care pe scenă îşi zice Woodkid (Copilul de lemn, adică) şi care, se pare, pe 1 iunie va concerta în Bucureşti. Printre alte creaţii ale sale, se numără videoclipuri pe care cu siguranţă le ştiţi, ale artistei Lana del Rey, Blue Jeans şi Born to Die.

Hannah Schneider sau distanţa care apropie

Ştiu că nu-i plăcut să recomanzi pe cineva prin şi pentru meritele altuia, dar vă asigur că, cel puţin de data aceasta, nu e vorba de asta: pe Hannah Schneider n-am descoperit-o ascultînd Fallulah şi nici invers, iar faptul că amîndouă trăiesc şi creează în Danemarca e o coincidenţă fericită. Altfel spus, dacă v-a plăcut Maria Apetri în Give Us A Little Love, e foarte probabil să vă placă şi Hannah în cel mai recent videoclip al său, For The Trees. Acolo, ea visează la o lume văzută de sus, care să-i dea senzaţia de siguranţă, distanţa necesară care să-i permită, paradoxal, apropierea:

Clearly the view would be better there
Petty crimes, all perils vanish in the air
Once they are gone maybe I would dare
To come to you, come to you

Ca sound, începutul din For The Trees seamănă cu cel din Give Us A Little Love, dar asta aş pune-o mai curînd pe seama curentului scandinav care le inspiră pe ambele, prin El Perro Del Mar sau Lykke Li, nu e cazul pentru comparaţii răutăcioase. O să vedeţi, imediat după primele acorduri, cele două artiste apucă pe căi diferite: Fallulah e dramatică, Hannah e melancolică, una are o voce caldă, emoţională, cealaltă o voce rece, raţională. Ambele sînt, fără îndoială, minunate.

Vă las în compania For The Trees (2012) şi a unei voci care-mi aminteşte, mai ales pe refren, de Sharleen Spiteri, solista trupei scoţiene Texas.