Cînd partea bună e, de fapt, cea rea

Dintr-o ştire publicată astăzi în „Ziarul de Iaşi”, am aflat că, în condiţii de nerespectare a unor norme de protecţie, un maramureşean aflat la muncă în Iaşi şi-ar fi pierdut „o bună parte din nas”. Cred că puţină atenţie la valorile pragmatice ale cuvintelor n-ar strica; în felul acesta ar evita şi jurnaliştii ridicolul creat de folosirea aproape automată a unor expresii care, în anumite contexte, se potrivesc exact „ca nuca în perete”. Revenind la maramureşeanul care şi-a pierdut „o bună parte din nas”, ce să însemne asta? Că şi-a pierdut partea care-i era bună? Că a rămas, din nefericire, doar cu cea rea? Că ar trebui totuşi să ne bucurăm (să se bucure) că măcar i-a mai rămas ceva?

partea buna

Despre o expresie similară – „ani buni” – a scris Rodica Zafiu, acum cîţiva ani buni (sic!) un text aici.

Reclame

Facebook şi patimile limbii române

Din ce în ce mai puţini
Din ce în ce mai puţini

Am acceptat asta dintotdeauna: fiecare cu maniile lui.  Dintre ale mele, una e exprimarea corectă. Indiferent de limba în care am vorbit vreodată, întotdeauna am avut grijă – uneori poate în mod excesiv, că de aia e manie! – să nu comit vreo gafă care să mă compromită iremediabil. Aşa ceva nu preocupă pe toată lumea şi într-un alt text chiar am şi scris despre cei care nu-şi pun frîu limbii atunci cînd încep să vorbească într-un alt idiom. I-am bănuit că ar avea un „tupeu lingivistic” nemaipomenit şi că, din punctul meu de vedere, înregistrează oarece dezechilibre între simţul limbii pe care o vorbesc şi simţul ridicolului. Dar nu despre ei voiam să scriu astăzi, ci despre dojenile pe care le-am primit zilele astea. Sintetizînd, mi se reproşa faptul că m-ar preocupa mai degrabă aspectul formal al exprimării decît conţinutul ei, adică mai mult cum (mi) se spune decît ce (mi) se spune. Contextul era dat de mesajele de felicitare distribuite ieri pe Facebook cu prilejul aniversării zilei onomastice de către cei care se numesc Andrei, Andreia sau Andreea. Unele sunau cam aşa: „La mulţi ani Andrei”, „La mulţi ani Andreea!!!!!”, „La mulţi ani Andrei”, „La mulţi ani la toţi Andreii” etc. Eu, în  loc să apreciez urarea sinceră (!), am reclamat lipsa virgulei acolo unde aceasta ar fi trebuit să separe vocativul de celelalte cuvinte ale enunţului, dar şi absenţa sau, dimpotrivă, utilizarea excesivă a semnului exclamării după asemenea felicitări.

Cum aceste mesaje circulau pe Facebook, observaţia mea n-a fost considerată pertinentă, aşa cum nici greşeala prea gravă. În spirit de glumă, mi s-a sugerat să iau legătura cu reprezentanţii reţelei de socializare pentru a mi se oferi un pix roşu virtual cu care să fac corecturile necesare prin postările celorlalţi. „La urma urmei, e Facebook!” Da, din păcate, Facebook e asociat cu precădere cu un gen de comunicare informală care permite acceptarea greşelilor de limbă ca şi cum acestea ar fi o cerinţă intrinsecă a platformei. Mai mult, sub acest pretext, mulţi consideră că ei, de fapt, ştiu să scrie corect, numai că aici nu se mai obosesc să o facă pentru că n-ar fi vorba de nimic oficial.

Aşa cum văd eu lucrurile, a scrie cu greşeli (doar) pe Facebook sau altă reţea de socializare nu e cu nimic mai puţin grav decît cel de a vorbi sau scrie cu greşeli „în viaţa reală”. Argumentul unora, cum că „e contul meu, fac ce vreau, scriu cum vreau”, e egoist şi reducţionist. O fi al tău, dar limba (română) e una şi a tuturor românilor, iar mesajele care sînt publicate pe Facebook se distribuie foarte uşor şi sînt citite în scurt timp de foarte multe persoane. Popularizarea (prin share) a unor mesaje care conţin greşeli de gramatică dovedeşte (1) că cel care a compus textul e incompetent şi (2) că nici cel care îl distribuie în continuare nu stă mult mai bine în această privinţă. Am mai scris şi cu altă ocazie despre campaniile-concurs idioate de pe Facebook, cu mesaje formulate greşit, şi vă las şi acum să vă delectaţi cu un text distribuit pe Facebook sub aparenţa unei campanii umanitare:

Campanie umanitară agramată
Campanie umanitară agramată

Din fericire, persoana care a distribuit mesajul are doar 94 de prieteni, însă l-a distribuit de pe pagina ~~Pentru Fete~~, care are 56,841 de “likes” şi 173,839 de “talking about this”, avînd ca sursă o altă pagină, Te iubesc si PUNCT ., cu 1446 “likes”. Acum imaginaţi-vă la cîte persoane a ajuns acea exprimare [din acel mesaj] care trădează agramatismul unora şi cîte dintre acestea riscă să-l citească şi să-l preia ca şi cum ar fi unul corect…

În fine, ceea ce cred eu că nu înţeleg unii e că Facebook nu e mIRC şi că nu ne mai aflăm la adăpostul anonimatului care poate scuza sau ascunde aproape orice. Însemnătatea şi utilitatea Facebook nu sînt întotdeauna chiar cele pe care i le acordăm noi şi, că să vă faceţi o idee despre ce este, realmente, această reţea, găsiţi pe Manafu.ro un grafic cu informaţii (din 2011!) care poate o să vă facă să vă mai citiţi o dată mesajele înainte de a le publica pe Facebook. Curînd, dacă nu deja există şi la noi ca practică, unul dintre criterii la angajare va fi prezenţa online a candidatului pentru obţinerea unei anumite slujbe. În alte părţi aceasta deja există şi, dacă nu mă credeţi, citiţi ştirea asta, despre cum exprimările deficitare, mitocăneşti sau chiar cu greşeli de gramatică sînt o bulină neagră pentru cei care îşi caută un loc de muncă (ce presupune şi activităţi de scriere).

Grija pentru limba română ar trebui să fie ca grija pentru chestiunile de igienă: aşa cum atunci cînd ne afişăm în public încercăm să fim cît mai prezentabili, la fel ar trebui să procedăm şi atunci cînd ne afişăm pe Facebook. Se pare însă că nu toţi cei care au acces la o reţea de socializare au acces şi la una de canalizare.

Dragă limbă română, dă-mi voie să te „tuituiesc”!

M-am gîndit să vă scriu despre ceva ce cu siguranţă o să ne împartă în tabere pro şi contra. Am aflat – recunosc, cu oarece întîrziere, căci informaţia a fost făcută publică prin septembrie pe site-ul Terra – că Real Academia Española (RAE este echivalentul instituţional din Regatul Spaniol al Academiei Române) se pregăteşte să introducă în dicţionarul său (volum similar Dicţionarului Limbii Române sau Dicţionarului Explicativ al Limbii Române de la noi) următoarele cuvinte: „tuitear”, „tuit”, „tuiteo”, „tuitero”. Dacă nu vă e familiară limba spaniolă şi nici reţelele sociale disponibile astăzi pe Internet, vocabulele menţionate au legătură directă cu una dintre aceste reţele sociale – Twitter –, populară în Spania, spre deosebire de România, unde mult mai celebră e altă reţea, Facebook. Ca idee, în martie 2012, conform Social Media Training, în România aveam aproape 51.000 de conturi de Twitter, comparativ cu cele peste 4,5 milioane conturi de Facebook:

Sursa: Social Media Training

Pentru cei care nu ştiu nimic despre Twitter, foarte pe scurt, e o reţea socială de microblogging, adică o reţea prin care informaţiile deţinute de diverşi utilizatori este socializată, în sensul că ei îşi distribuie unii altora ceea ce ştiu sub forma unor mesaje care nu trebuie să depăşească 140 de caractere (de aici şi caracteristica de „micro”).

Revenind la decizia RAE, mi-am zis că ar fi interesant să încerc exerciţiul de a propune echivalente în limba română pentru cele patru cuvinte spaniole menţionate. Mi-am dat seama că strădania mea riscă să devină ridicolă, prin sonoritatea pe care noile cuvinte o căpătau. Cu toate acestea, am obţinut următoarele variante:

Dilemă: a conjuga sau a nu (mai) conjuga?

După amuzamentul iniţial, generat de confuziile pe care le pot genera asemenea cuvinte (gîndiţi-vă doar ce ar însemna ca cineva să înţeleagă a tutui în loc de a tuitui!), recunosc că m-am cam speriat. José Manuel Blecua, directorul RAE, spune însă că nu e cazul. Sigur, în limba domniei sale, conjugarea verbelor e mai simplă decît la noi. A tuitui, de exemplu, ar avea în limba română două forme la conjugarea a IV-a (una mai puţin recomandată decît cealaltă): eu tuitui/ tuituiesc, tu tuitui/ tuituieşti, el tiutuie/ tiutuieşte, noi tuituim, voi tuituiţi, ei tuituie/ tuituiesc. De dragul practicii, încercaţi şi voi acelaşi lucru şi cu varianta a tuităi

Eu zic să nu ne grăbim. Deocamdată, îmi sînt suficiente a posta, a uploada, a updata şi multe altele din acelaşi registru, deşi recunosc dificultăţile în care mă aflu la orele de… Social Media cînd trebuie să le explic studenţilor cum funcţionează, pe Twitter, „hashtag”-urile, „retweet”-urile şi multe, multe altele. Oricum, nu-i aşa, cred că poţi fi mai ridicol, mai neînţeles şi, evident, desuet, să spui că „ai împărtăşit celorlalţi statutul cuiva” în loc să spui că „ai share-uit” acel „status”.

Argumentul suprem al directorului Blecua în favoarea introducerii acestor cuvinte în limbă este revoluţia autentică pe care o trăim în această eră a comunicării electronice şi sociale, prin Social Media. Mai mult decît atît, zicea domnia sa, trebuie să acceptăm aceste evoluţii pentru că, la urma urmei, „stăpînii unei limbi sînt chiar vorbitorii săi”. Inclusiv cei pentru care între sau, s-au şi sa-u, între un pic şi umpic, între numai şi nu mai, între de loc şi deloc şi multe, multe, multe altele nu există nici o diferenţă.

Pluralul prostiei

Cîte „mingii” conţine setul?

De parcă nu erau de-ajuns toate greşelile de gramatică şi de vocabular, constat că din ce în ce mai des lumea gafează şi atunci cînd vine vorba de pluralul substantivelor. Zilele trecute, într-o reclamă la televizor am văzut substantivul hangiu folosit articulat cu forma hangii în loc de hangiii, cu trei de i, cum ar fi fost şi corect. În Evenimentul zilei, am dat peste una şi mai şi, într-un titlu: „România, locul întâi în topul ţărilor cu fraude din baniii europeni”. Mai demult, pe vremea cînd încă aveam cablu TV (şi la care am renunţat fără regrete), Antena 3 mă delectase cu un celebrii, în loc de celebri. La şcoală, o studentă probabil admiratoare a Elenei Băsescu, mi-a scris despre romanuri în loc de romane. Ieri, într-un newsletter al magazinului Lidl, cireaşa de pe tort: mingii în loc de mingi.

Şi-uite aşa mi-am adus aminte de-o păţanie mai veche despre o mamă care, cu o mînă în părul în codiţe al odraslei, îi explica acesteia pluralul substantivelor: o minge, două mingii, trei mingiii, patru mingiiii şi tot aşa. Nu ştiu pînă la cîte mingi au ajuns cu exemplificarea, dar la un moment dat am auzit un aaaaaaa lung din partea fetei, semn că fie n-a mai suportat durerea, fie a trecut la studiul pluralului pentru cuvintele încheiate în vocala menţionată.

Pa şi succesuri!

Jurnaliştii care este, bacalaureatul care-a fost

În fiecare an, la început de iulie, m-am obişnuit ca presa să se amuze copios pe seama greşelilor comise de tinerii care susţin examenul de bacalaureat. Să se amuze şi atît. Anul acesta, vîlvă a făcut „Sper că va plăcut. Cred că o să mai vin şi la anul!”, unde, fireşte, „va” este scris greşit, varianta corectă fiind „v-a”, întrucît rostim împreună un pronume (v-, adică vouă) şi un auxiliar pentru perfect compus. Eroarea gramaticală a fost comentată în fel şi chip, autorul anonim fiind tras de urechi de diverşi comentatori de gazetă, în ideea absurdă a căii greşite pe care a apucat „tineretul din ziua de azi”. De-acord, greşeala e inacceptabilă. De altfel, dintre greşelile de scriere, cele care trădează ignoranţa autorului şi nu simpla sa neştiinţă sînt, din punctul meu de vedere, toate, inacceptabile. Dar, ca în orice situaţie de viaţă, există anumite circumstanţe, care pot agrava sau atenua din impactul pe care o greşeală, indiferent de natura ei, îl poate avea. Un examen de tipul bacalaureatului, cu toate emoţiile care-l încarcă, ar putea fi totuşi un motiv de a nu arăta cu degetul.

Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu sînt nicicum apărătorul imberbilor cărora nu le-a crescut cratima acolo unde şi cînd ar fi trebuit! O pot confirma amicii care-mi suportă lamentările constante şi pledoariile nesfîrşite pentru nevoia mai multor ore de limbă română (gramatică şi vocabular, în special) în liceu. La fel, o pot confirma studenţii mei, cei care-şi primesc perdaful chiar şi pentru o virgulă nelalocul ei! Evident, urmează apoi explicaţiile mele şi, apoi, explicaţiile lor. De exemplu, una dintre „victime”, asumîndu-şi neputinţa în această privinţă, mi-a răspuns senin că profesoara sa de limba română e de vină, aceasta fiind… unguroaică. Alte două persoane s-au scuzat spunîndu-mi că au făcut liceul în Italia, unde le erau părinţii aproape, urmînd ca pentru facultate să-i trimită înapoi în România, pentru că „aici încă se face carte”. Nimic de rîs, ba dimpotrivă! Dar de Bacalaureat văd că rîdem cu gura pînă la urechi şi aşa ne minunăm citind cîte-o „perlă” de-a vreunui elev emoţionat de parcă am fi în faţa Piramidei lui Keops!

Nu ştiu cîtă lume a rîs sau cîtă lume măcar a sesizat însă atunci cînd un editor online de la Realitatea TV a scris „PDL v-a veni” sau cînd unul de la România TV a scris „L-a întîlnirea cu FMI va participa (…)”.

Ei cam cît au luat la Bac? Sau doar au dat?

Chiar azi am citit în Jurnalul Naţional despre o subiectă (!), aceasta fiind persoana de sex feminin, subiect fiind, în viziunea autorului textului, doar bărbatul. Ieri sau alaltăieri, Adevărul scria, în mod paradoxal, or în loc de ori (de obicei, greşeală frecventă e cea a folosirii lui ori atunci cînd trebuie folosit or). Tot acolo am dat şi peste un „frumos” dezacord între subiect şi predicat. Pe astea, comise de persoane cu bacalaureatul luat şi lucrînd într-un domeniu în care prietenia cu limba română trebuie să fie una sinceră şi la cataramă, le trecem cu vederea. Dragi impostori din presă, ce-ar fi să vă minunaţi de aceste gafe ale voastre şi să le iertaţi celor (mult) mai tineri ca voi greşelile pe care le faceţi voi acum?

Ştiu că sînteţi obişnuiţi să scrieţi la comandă, dar pe cînd să ne aşteptăm să scrieţi şi la comanda limbii române, în locul celei a limbilor mai ascuţite ale politicienilor pe care-i serviţi?

În căutarea limbii române pierdute

Tema de azi: căutările de pe blog legate de limba română.

♦ cum e corect vom oferi sau vom oferii. Viitorul simplu, în varianta standard (adică nu forme populare sau colocviale de viitor) se formează dintr-un auxiliar (voi, vei, va, vom, veţi, vor) şi verbul la infinitiv (a oferi, adică). Aşadar, corect e „vom oferi”.

cum se scrie sunteti sau sinteti. Prea lungă discuţia ca s-o rezum aici. Scrii cu î sau â în interiorul cuvintelor?

sinonim la fata cei plac distractiile. Huh?

superlativ absolut. Ce-i cu el? Este vorba de unul dintre gradele de intensitate, categorie proprie a adjectivului, în raport cu substantivul. În cazul superlativului absolut, avem intensitate maximă, care poate fi într-un grad superior („foarte mulţumit”) sau inferior („foarte puţin mulţumit”). Celelalte grade de intensitate sînt: pozitiv, comparativ (de egalitate şi de inegalitate) şi superlativul relativ (într-un grad superior sau într-un grad inferior). Da’ ia pune tu mîna pe-o gramatică!

varamea sau vara-mea. „Var-mea” sau „vara mea”. Sau chiar „verişoara mea”.

sensul opus pentru necaz. Uite trei antonime, dacă asta căutai: „plăcere”, „satisfacţie”, „bucurie”.

exista verbul a disturba in romana. Nu. Şi nu mai băga limba-n fondul altuia în halul ăsta! Citeşte aici!

greseala a performa. Dacă dai şi tu click pe link-ul de deasupra, te vei lămuri!

foarte multumit e la superlativ? Da. Vezi mai sus!

cn imi zice 10 interjecti? După ce înveţi şi limbajul articulat, revino!

fructe plural 2012. Nu ştiam că pluralul cuvintelor se modifică în funcţie de an!

ce inseamna cuzist. Dacă eşti student la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, stai fără grijă, asta nu te face „cuzist”! Dar pune şi tu mîna pe-un manual de istorie!

sinonim la „a avut loc”. Ăsta-i de la Jurnalism! Încearcă „s-a desfăşurat”, „s-a petrecut”…

Noi locuri de muncă în presă!

Televiziuni neserioase angajează femei de serviciu serioase. Cerinţele postului: studii liceale, opţional bacalaureat (că după aia oamenii devin prea deştepţi ca să-i mai preocupe greşelile de limbă română), doi-trei copii la şcoală (peste temele cărora să mai arunce un ochi vigilent) şi cunoştinţe minime de operare PC. Descrierea postului: să cureţe de cratime cuvintele care n-au nevoie de aşa ceva, să şteargă bine monitoarele din redacţie astfel încît dezacordurile să devină mai vizibile şi, în general, să perieze scrierea agramată a editorilor. Salariu fix, cu posibilitatea de a obţine bonuri de masă în funcţie de numărul de greşeli găsite. CV-urile se depun la sediile redacţiilor. Media la limba română constituie un avantaj. Personalul necalificat cu media sub 8 la limba română nu va fi acceptat la interviul de angajare.  Pentru proba practică veţi avea de identificat greşelile din anumite texte, ca în exemplul de mai jos:

Identificaţi în 30 de secunde erorile comise de editori

Ce-am făcut cu limba în Sfînta zi de Paşte

Întrucît Paştele este mai mult despre mîncare şi băutură şi mai puţin despre religie şi spiritualitate, pentru cea de-a treia zi a acestei sfinte sărbători v-am pregătit şi eu o delicatesă: limbă de român înăbuşită într-un sos agramat cu forme nenorocite de plural şi singular.

Genitivul greşit de zilele trecute din ouăle fierte şi vopsite ale doamnei Tatoiu, adică ouălelor, se amestecă bine într-o dezbatere despre alimentaţie corectă difuzată ieri pe B1 TV şi în urma căreia a rezultat că „oul e cel mai complex aliment, comparabil numai cu icra”. După ce-am extras singularul dintr-un substantiv care are numai formă de plural, pasăm alte cîteva ingrediente, după cum urmează:

♦ o fructă, în exprimări de genul „pentru un stil de viaţă mai bun, se recomandă o fructă pe zi”. O fi sunînd mai modern şi mai elegant decît un fruct, dar e greşit! Această formă eronată e justificată de pluralul substantivului, fructe, care seamană cu un plural specific femininelor (în –e adică). Pe modelul luptă – lupte, avem acum şi fructă – fructe. Pentru mai multă savoare, „fructa” adăugată trebuie să fie o grefă stricată, pentru că grefa bună ar trebui să fie „grepfrut”, dar nu grefă sau, vezi Doamne, mai deştept, grepfruct

o legumă, în exprimări de genul „La orice masă e bine să avem şi o legumă”. Deşi forma aceasta de singular există, ea nu e indicată în astfel de situaţii de comunicare, cînd folosim forma (generică) de plural, ci doar în cazul numirii concrete: de exemplu, atunci cînd întrebăm „Este morcovul o legumă?”. La fel, mai recent, metaforic vorbind, se mai poate spune despre o persoană că „este o legumă”, atunci cînd aceasta este epuizată din punct de vedere fizic ori psihic.

o sarmală, de parcă am spune macarală, pijamală, basmală, sofală sau, ca să păstrăm registrul, trufandală, şi nu macara, pijama, basma, sofa ori trufanda. Aşadar, spuneţi „sarma”, dacă vreţi să nu vă stea orezul în gît!

După ce toate acestea fi-vor bine măcelarite, la sfîrşit se adaugă o limbă de român, se stîlceşte bine şi se dă la televizor. Poftă bună!

Croşeu de dreapta aplicat limbii române

Unele cuvinte (mă) enervează. Şi nu pentru că au ele însele o putere intrinsecă în acest sens, ci (mă) enervează mai ales prin faptul că cei care le folosesc habar n-au ce înseamnă sau dacă există. Cu alte cuvinte, (mă) enervează şi cei de pe buzişoarele cărora se desprind, aproape natural, astfel de monştri… lingvistici. Multă vreme, pe lista mea neagră s-a aflat locaţia, despre care am scris, supărat, aici. Cînd am constatat că lupta mi-e surdă, am renunţat. Rar mai dai astăzi peste întrebuinţarea corectă a cuvîntului, aşa că am decis să nu-mi mai bat gura şi tastatura de pomană.

Acum, un altul i-a luat locul şi, de cînd a început anul ăsta universitar, tot aud pe la posturile TV locale şi citesc în presa locală şi în temele studenţilor cuvîntul „cuzist”. Conform media locale, cuzistul este studentul care urmează cursurile Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Desigur, „studenţii cuzişti” protestează, primesc burse, se bucură, se revoltă, iau cu asalt secretariate etc., dar toate aceste mişcări studenţeşti nu fac din ei nişte „cuzişti”, adică partizani ai cuzismului, curent ideologic şi politic de dreapta, susţinut şi promovat de A. C. Cuza (1857-1947). Ei rămîn tot studenţi la „Cuza”, mulţi dintre ei fără să fi auzit, nici măcar o dată, de cuzism.

Aştept cu nerăbdare să văd cînd studenţii de la Medicină ajung „popişti”, cei de la Politehnică „asachişti”, iar cei din Agronomie… „brădişti”.

PS: dacă mai ştiţi astfel de cuvinte, aştept să-mi scrieţi şi să le comentăm împreună.

Şoc! Dan Teodorescu a uitat complet de limba română!

Nu, nu-i Dan Teodorescu (ăla de la Taxi), dar cu titluri din astea mai adună ziarele un click-două în ziua de azi, aşa cum am scris, enervat, aici. Dan Teodorescu despre care vă voi povesti eu e autor de cărţi. E drept, de legislaţie rutieră, dar tot carte e şi aia. Şi tot drept e că în trafic trebuie să fii mai atent la regulile de circulaţie decît la cele de gramatică. Nu e indicat să citeşti o carte atunci  cînd conduci din simplul motiv că s-ar putea să fie şi ultimul lucru pe care-l vezi, la propriu, în faţa ochilor. Dar Dan Teodorescu ar fi putut să citească o gramatică înainte de a se urca la valon volan şi, dacă nici aşa nu, măcar înainte de a se apuca de scris cărţi.

Aşadar, Dan Teodorescu, autorul unui Curs de legislaţie rutieră din 2007, apărut la Editura SHIK (?!), cu sediul probabil în sufrageria domniei sale, accidentează limba română fără nici o jenă. Să trecem la situaţiile concrete de spitalizare a limbii:

(a) stop cardio-respirator, din cauza unei virgule plasate strategic între subiect şi predicat: „Regulile de prioritate şi de pierdere a priorităţii, sunt” (p. 43); „îngustarea drumului public, nu este atît de accentuată” (pp. 46-47)

(b) hemoragie produsă de un anacolut pentru care vorbitorul primeşte şase puncte de penalizare: „Conducătorii de vehicule angajaţi în accidente de circulaţie li se recoltează în mod obligatoriu probe biologice” (p. 71)

(c) Fractură de maxilar rezultată ca urmare a izbirii frontale de un dezacord: „Autoturismele ale căror echipament de frînare nu este defect…” (p. 73); „dacă nu există alte mijloace de transport, îi vor transporta ei însuşi” (p. 71); „nerespectarea lor este unul din principalele cauze care duc la producere de accidente cu urmări deosebit de grave” (p. 43)

(d) Anemie severă din pricina pierderii pe traseu a subiectului propoziţiei: „Pentru conducătorii de autovehicule cu o vechime în conducere mai mică de un an au obligaţia să poarte semnul începătorului” (p. 71)

Să se reţină faptul că singura legătură dintre Dan Teodorescu (ăla de la Taxi) şi Dan Teodorescu (ăla de la trafic) e indicatorul care interzice claxonarea. Deşi, în unele cazuri, şi aceasta e inevitabilă.

O ambarcaţiune cu sedilă

♦ Pe 17 martie, Evenimentul zilei scria că elevii de la noi „nu pun la ciorap banii de buzunar”. Păi dacă i-ar pune la ciorap, n-ar mai fi bani de buzunar şi dacă-s bani de buzunar, de ce să-i pună la ciorap?

♦ Tot pe 17 martie, la Antena 1, două greşeli în tot atîtea secunde: „ca şi lider a unei case (…)”. Mai bine fără şi (nu e nici o cacofonie de evitat, de ce să complicăm inutil exprimarea?) şi cu al în loc de a, pentru că acordul se face cu liderul şi nu cu (cacofonie!) casa!

♦ Schimb programul, dar dezacordul rămîne! Pe TVR 1, la Jurnalul de seară, un reporter vorbea despre „programul de vizitare al bolnavului” de la un spital oarecare. O fi programul al spitalului, însă vizita este a bolnavului. Aşadar, corect ar fi fost „programul de vizitare a bolnavului”, acordul făcîndu-se după înţelesul comunicării!

♦ Nu doar şi este folosit parazitar, evitîndu-se cacofonii imaginare, ci şi trebuie. „Trebuie să vă mai spun că…”, zic reporterii apăsat atunci cînd au intervenţii în direct. Trebuie şi eu să le mai spun că emfaza respectivă este absolut inutilă!

♦ La o altă Antenă, 3 de data asta, aud altă perlă: „preţurile sînt comparative cu cele de anul trecut”. Comparabile nu doar că ar fi sunat mult mai bine, ci ar fi sunat şi mult mai corect.

♦ Ca să nu pară că doar greşelile unora îmi sar în ochi, am şi o ştire despre vreme, difuzată de Yahoo News, preluată de la Pro TV: „De 1 Mai vremea va fi plăcută, dar nu suficientă de caldă pentru plajă”. În acest caz, suficient nu e adjectiv, ci adverb (de grad), deci nu avem acord!

♦ Mai departe, la Realitatea TV, Dinescu, vorbind singur sau cu al său partener de dialog, a folosit cenuşe în loc de cenuşă, cum ar fi fost corect, din punctul de vedere al limbii literare.

♦ Azi, gsp.ro a scris despre rezultatul de egalitate dintre Milan şi Barca, în meciul de aseară, difuzat de TVR 1. Ştiu că tendinţa în mediul online este să se scrie fără semnele diacritice, însă în acest caz sedila face diferenţa, mai ales că atît în spaniolă, cît şi în catalană, barca e barcă, iar Barça… e Barça!

Prigoana după cratimă

Cuvîntul zilei: „comprezenţă”

E adevărat. O fi ea o comoară, dar e şi o corvoadă limba asta a noastră (română, adică), pe care unii o vorbesc numai şi numai după ureche. Scriam săptămîna trecută despre un tip special de greşeală, care apare atunci cînd vorbitorul cunoaşte (sau intuieşte, contextual) sensul unui cuvînt, însă nu şi modul în care acesta se pronunţă/ scrie corect. Am oferit atunci, ca exemple, erori precum „reanimale” şi „repercursiune”, ambele folosite corect din punctul de vedere al sensului comunicării, însă fără ca vreuna dintre aceste două rostiri să existe cu adevărat. Da, acestor emisii sonore li se asociază un sens, însă trebuie să se reţină că ele sînt greşeli crase, mascate (şi) de faptul că se apropie foarte mult de modul în care se pronunţă alte cuvinte, în aceste cazuri „animale” şi „incursiune”, care au cu totul alte sensuri.

Pe aceeaşi listă de greşeli (de ortoepie?) aş mai adăuga un cuvînt pe care l-am auzit din gura unei telespectatoare care a intervenit, într-o emisiune în direct (una despre care am mai scris), rostind, în mod repetat, „comprezenţă”, în loc de „complezenţă”.  Şi pe mine încă mă mai miră unele dintre rezultatele căutărilor care au direcţionat utilizatori de Internet către blogul meu: „la reanimale ce anseamna”, „ce anseamna reanimale”…

100% foarte greşit

La pornirea semnalelor de avertizare, închideţi gura!

Pe dosarul primit de la directorul Şcolii de şoferi al cărei elev sînt, scrie că obiectivul companiei este „clienţi 100% foarte mulţumiţi”. Eu aş putea deja să mă declar… cam 85% foarte mulţumit: nu poţi forţa un superlativ absolut (adică mai bine de atît nu se poate), adaugîndu-i  o altă sintagmă care întăreşte aceeaşi idee, adică aceea a satisfacţiei totale. Aşadar, spunem ori „clienţi 100% mulţumiţi”, ori „clienţi foarte mulţumiţi”. Greşeala e aceeaşi şi dacă spunem „clienţi ultra mega mulţumiţi” sau „clienţi super mega mulţumiţi” şi alte asemenea.

După această nemulţumire, aş mai avea şi alte cîteva:

(a) se spune (şi se scrie) vehicul, şi nu vehicol, pentru că, dincolo de explicaţiile etimologice, prin analogie, spunem „a vehicula” şi nu „a vehicola”!

(b) se spune şi se scrie balast, şi nu balastru, cu referire la un amestec de nisip, pietriş, ceva greu folosit pentru reechilibrări, dar şi în construcţii şi, metaforic, la ceva împovărător sau inutil, de umplutură. S-a impus însă în vorbire şi chiar în scriere forma (greşită) cu balastru. Un exemplu amendat şi de cititori l-am găsit în Jurnalul Naţional din 18 ianuarie 2010, care avertiza că „se fură balastrul pentru autostradă”. Şi, cum „balastul” a devenit „balastru”, „balastiera” a devenit, pentru autor, „balastruieră”(?!).

(c) Se scrie discontinuu, şi nu discontinu, pentru că vocabula face parte dintr-o listă de cuvinte care-şi dublează litera finală, în secvenţa grafică uu [u-u], precum „ambiguu”, „asiduu”, „superfluu”, „perpetuu”, „reziduu”, „încontinuu”, „discontinuu”.

(d) „Staţionarea fortuită în rampă sau în pantă” nu este o oprire forţată cu durata mai mare de cinci minute în zona cu declivităţi, ci una provocată de cauze neaşteptate, neprevăzute, întîmplătoare.

(e) În încheiere, vorba profesorului, despre alte reguli mai discutăm „undeva săptămîna viitoare”.

Limba română, la „Reanimale”. Repercursiuni

Încîlcite mai sînt căile limbii!

Într-un jurnal al Televiziunii Române, cineva, răspunzînd unei întrebări a reporterului, a folosit cuvîntul „reanimale”, în loc de „reanimare”. După minutul inevitabil de rîs, am căzut uşor pe gînduri şi am stabilit că persoana a greşit mai ales din cauza unei asocieri culturale (semi-conştiente) produsă la nivel fonetic, cuvîntul „animal” fiindu-i, din acest punct de vedere, unul familiar, în raport cu „reanimare”, cuvînt străin. Uite-aşa, „reanimare” a devenit „reanimale”. Şi, chiar dacă putem accepta că ambele, pînă la urmă, au de-a face cu animale, totuşi, al doilea termen NU există, ci există doar „reanimare”.

Cuvîntul reprezintă forma substantivizată a verbului „a reanima” şi se referă, de obicei, la proceduri medicale prin care unui organism îi sînt restabilite funcţiile vitale. În română există şi verbul „a (se) anima”, deci fără prefixul re-, provenind din lat. animare,  care înseamnă „a da mai multă viaţă”, „a (se) entuziasma”, „a (se) însufleţi” etc. Nu duc mai departe discuţia etimologică, însă greşeala poate fi corectată simplu, prin apropierea – conştientă de data asta – de un alt cuvînt sau grup de cuvinte. Aşadar, de exemplu, nu spun „desene animale”, ci „desene animate”, pentru că mă refer la personaje desenate şi care, graţie unor mijloace (de data asta nu medicale, ci tehnologice), au prins viaţă, au fost însufleţite, adică, pe scurt, mişcă.

De regulă însă, atunci cînd în vocabularul cuiva pătrunde şi o necunoscută de acest gen, cel mai bine este să meargă să-i documenteze înţelesurile la cît mai scurt timp după ce a auzit noul cuvînt. Ideea e că, procedînd astfel, vor putea fi evitate asocierile prin care creierul caută să-i atribuie acelui cuvînt necunoscut un înlocuitor similar, mai ales la nivel fonetic. Dacă putem considera că „reanimale” e o excepţie nefericită, un exemplu similar dar mult mai răspîndit printre oameni, e cel al „repercusiunii” care, din necunoaştere (cel mai adesea, în baza unor asocieri pe care le-am numit de tip cultural), ajunge să fie „repercursiune”. Logica erorii e simplă: cuvîntul cel mai aproape a fost „incursiune” şi de aici, vorbitorul a găsit că rădăcina „curs” e comună şi că celălalt termen trebuie să fie, fără doar şi poate, „repercursiune”. Diferenţa o găsim iarăşi în originea lor latină, pătrunse la noi pe filieră franceză, unul din incursio şi celălalt din repercussio.

La fel, greşeala poate fi corectată simplu, prin apropierea – tot conştientă – de un alt cuvînt. Aşadar, aproape de „repercusiune”, ca sens, este verbul „a repercuta”. De data asta, deşi confuzia repercursiunerepercusiune e extrem de răspîndită, vorbitorul nu va greşi, deci nu va spune „a repercurta” în loc de a „repercuta”, pentru că – nu-i aşa? – ne apropiem de alt cuvînt, mult mai cunoscut din punct de vedere cultural şi al cărui sens e, în mod evident, altul: „a curta”. Şi, spre deosebire de „a face gramatică”, a face curte e o treabă serioasă. Să ne ferească Dumnezeu dacă greşim!

La sfîrşit, o parodie.

Masacrele presei

Una dintre tendinţele păcătoase ale presei actuale este hiperbolizarea unor întîmplări pentru a atrage cu orice preţ atenţia publicului care, graţie ofertei bogate, are de unde alege. Dacă avem în vedere jurnalismul tabloid, exagerările de acest gen nu ne miră, pentru că ştim la ce să ne aşteptăm din partea sa, deşi, cîteodată, chiar şi acesta poate produce surprize interesante.

Situaţia nu mai e însă aceeaşi atunci cînd şi ziarele serioase (pentru că de televiziuni serioase mă tem că nu prea mai putem vorbi) cad în aceeaşi capcană (apelează la aceeaşi strategie facilă?) a supradimensionării realului. De ieri, se tot vorbeşte şi scrie despre „masacrul de la coafor” sau, ca variantă, despre „măcelul de la salonul de înfrumuseţare”. Pentru un jurnalist, proprietatea termenilor n-ar trebui să fie o chestiune de fineţe, de stil; e esenţial în meseria asta să ai habar despre ce vorbeşti! Dincolo de întîmplarea cu adevărat regretabilă şi care ar trebui să ne pună pe gînduri în privinţa mai multor probleme, printre care şi siguranţa cetăţeanului în spaţiile publice, trebuie totuşi să ţinem cont şi de faptul că astfel de exagerări în presă pot induce o panică nejustificată printre diverşi membri ai audienţei.

Ceea ce s-a întîmplat în coaforul din Bucureşti, oricît de regretabil, după cum deja am spus, n-a fost însă un măcel sau un masacru, în sensul de acţiuni sîngeroase asupra unor mulţimi fără apărare, încheiate cu zeci şi chiar sute de morţi! Folosirea nechibzuită şi în exces a acestor termeni nu duce la altceva decît la generalizarea unui sentiment de teamă printre oameni, susţinut şi de evidenţierea unor detalii relevante numai pentru încadrarea juridică a faptei, dar nu şi pentru public.

De exemplu, insistarea asupra faptului că atacatorul deţinea arma în mod legal şi că era angajat al Ministerului de Interne – „şofer de Ambulanţă cu gradul de agent şef”, după precizările Evenimentului zilei – poate contribui la sporirea neîncrederii (oricum în creştere) cetăţeanului în instituţiile statului şi, evident, poate genera dezechilibre sociale. În astfel de cazuri, cred că discreţia în abordarea jurnalistică e şi o dovadă clară de profesionalism. Nu-mi amintesc ca provocarea de crize şi isterii naţionale să fie una dintre îndatoririle unui jurnalist! Cel mult, el se poate implica activ în gestionarea lor corespunzătoare, alături de echipe de specialişti, dar în nici un caz sub forma pseudo-talk-show-urilor de seară, unde diverşi hanibali comentează în fel şi chip cumplita faptă, lansează supoziţii, într-un limbaj care-i sperie pînă şi pe cei mai curajoşi dintre noi: masacru, măcel, ciuruie, criminal, nemilos, bestialitate, furie oarbă etc.

Dar, previzibil, presa dezamăgeşte din nou, îngroşînd pînă la insuportabil o tragedie. Urmează, în timp, să apară la public, şi efectul advers: acela al ridiculizării întîmplării în sine, a victimelor şi a dramelor acestora, aşa cum s-a întîmplat în toate cazurile cînd jurnaliştii au uitat care e unitatea de măsură a profesionalismului. Încă o dată, o parte a presei ratează subiectul şi preferă să scormonească în gunoi, după mirosuri pestilenţiale, într-o încercare disperată de a-şi descoperi „nasul de jurnalist”.

***

PS: La limită şi într-o notă de umor, am putea chiar spune că de pe urma acestor exagerări suferă şi saloanele de înfrumuseţare, prin această asociere între actul violent petrecut în Bucureşti şi actul – destul de paşnic – al aranjării părului.  Parcă şi văd cum doamnelor care obişnuiesc să se aranjeze la coafor deja a început să li se ridice, de la sine putere, părul de pe ceafă.  

Analfabetă pentru fiul meu

Prea mulţi mă vor înjura, puţini îmi vor mulţumi, dar pe cîţiva poate am să-i popesc şi eu. Am sesizat – chiar de săptămîna trecută – Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) în privinţa unei emisiuni difuzate de Antena 1, Mireasă pentru fiul meu, căreia, prescurtat, am să-i zic MpFM, ca să nu ocupe aşa de mult spaţiu din text. Am ajuns să urmăresc show-ul datorită unui proiect profesional la care lucrez şi prin care îmi propun identificarea celor mai frecvente greşeli de exprimare în limbajul curent, cu risc ridicat de reproducere, din cauza expunerii repetate în canale de comunicare de masă. Însă oricît de benefică ar fi fost (emisiunea) MpFM pentru demersul meu, urechile-mi n-au mai suportat, aşa că am reclamat reality-show-ul la CNA, considerîndu-i deplasată transmisiunea în direct între orele 14.00 – 16.00, întrucît expune riscului major al preluării numeroaselor greşeli de exprimare din timpul programului de către o categorie publică în formare şi, în consecinţă, extrem de vulnerabilă: adolescenţii (tineri de gimnaziu şi liceu).

Ca dovadă, aveţi fotografia de mai jos, în care o tînără de 14 ani îşi manifestă interesul şi-şi declară aprecierea cu privire la reality-show-ul MpFM:

Nu, ea nu este un caz pierdut. Are 14 ani şi, chiar dacă nu are „o părere asimilară” foloseşte „decît” aşa cum trebuie, ştie să relaţioneze logic „atît” cu „cît şi”. Cîteva lecţii despre folosirea cratimei şi despre numele proprii ar ajuta-o şi, cu DOOM-ul lîngă ea, ar putea ieşi la liman.

Nu ştiu cît a contat sesizarea mea, nici măcar nu am primit vreo confirmare că ar fi ajuns la destinaţie însă ieri, 23 februarie a.c., cînd una dintre concurente a spus, referindu-se la naşii de cununie, că aceştia… „e tineri”, prezentatoarea show-ului, Mirela Boureanu-Vaida, a decis că, totuşi, merită să încerce. Aşa că a trecut la Lecţia de gramatică nr. 1, simplificată:

„Se mai uită lumea la noi şi e bine să  – cum să vă spun? – să nu le inducem greşit anumite cuvinte. Cînd sînt mai mulţi spunem „sînt” – ştiţi cum e, la noi în vecinătate, mai vorbim aşa, că aşa e în tradiţia locului, dar să avem puţină grijă la cum ne exprimăm la … Şi eu mai fac greşeli pentru că mă gîndesc la ce urmează să spun şi de multe ori mai greşesc la ce spun şi nu e bine… Sîntem în direct, se uită foarte multă lume şi trebuie să fim puţin atenţi la acorduri: cînd sînt mai mulţi „sînt”, cînd e unul singur „e”. Cam asta e regula.”

Înregistrarea e disponibilă aici, partea cu lecţia începe aproximativ la momentul 1.04.20.

Şi, pentru a nu vă supune pe voi chinului de a urmări două ore, cu pixul în mînă, show-ul, vă dedic o selecţie a cîtorva momente… artistice:

Limba noastră-i o corvoadă

Stimaţi concurenţi, eu înţeleg că limba română şi logica (deşi mă refer, în acest caz concret, la cea elementară) este grele pentru voi şi că mai degrabă v-aţi apuca de halterofilie, dar faceţi totuşi un efort! Aşadar, consideraţi-vă creierul un muşchi pe care, din cînd în cînd, trebuie să-l încurajaţi şi în direcţia unor exerciţii adecvate (de limba română) pentru că, altfel, se atrofiază. Şi moare.

N-aş vrea să vă diacritic, dar…

O prăjitură... deşertică

Acum, în plină modă anti-diacritice, mai există şi oameni care se încăpăţînează să le păstreze şi cărora le mulţumesc pentru efortul lor. Însă se pare că unii se încăpăţînează mai mult decît ar trebui, folosind – după logica „să fie acolo, că vedem noi după cum le împărţim” – semne diacritice chiar şi atunci cînd, pur şi simplu, NU e cazul. Uite-aşa dăm peste deşert, cînd tot ceea ce ne doream era un simplu desert, sau în loc de Premiile TV Mania citim despre Premiile TV Mânia. Zic să nu nu mîniem.:)

Concurs pe Facebook: refuză un iPhone 4S!

Oare cu Google Translate n-ar fi fost mai bine?

Dragi internauţi, înscrieţi-vă la concursul agramat „Cîştigă un iPhone 4S” care se desfăşoară zilele acestea pe Facebook! Nu este nici o glumă, la pachet cu acest dispozitiv de tip smartphone primiţi şi un mesaj de tip fucking idiot. Trec peste prima frază, deşi la nivel de exprimare şi aceasta suferă, dar nu la fel de mult ca cele care urmează. Aşadar, încep cu formularea „păreri contra” care este, evident, greşită; vocabula „contra” nu este şi nu poate fi adjectiv, aşa cum apare aici, ci poate fi element de compunere a unor substantive sau ajdective, prepoziţie sau adverb. Prea complicat, ştiu! Ceva mai simplu atunci: conjugarea verbului „a oferi” la viitor, persoana I, plural. „Vom oferii” zici? Patru, stai jos! Singura variantă cu „oferii” e a perfectului simplu, adică „eu oferii”. Viitorul (simplu) se formează dintr-o parte auxiliară (adică „voi”, „vei”, „va”, „vom”, „veţi”, „vor”) la care se adaugă forma de infinitiv a verbului de conjugat, în cazul nostru „a oferi”, rezultînd „vom oferi”. Revenind la exprimare: „ne-am decis sa oferim (…) pana cand vom oferii”. Serios? Mai departe: „Castigator va fi ales dintre cei care dau (…)”. Bulină neagră din nou, corect fiind fie „Cîştigătorul va fi ales dintre cei care dau (…)”, fie „Cîştigător va fi ales unul dintre cei care dau (…)”.

Concluzionînd, ce-ar fi să oferiţi un premiu şi celui care vă corectează mesajele semianalfabete? Nu de alta, dar mi-ar prinde bine şi mie un iPhone… În caz contrar, din partea mea, dislike şi no share!

Naziştii revine

Traduceri frînte

Penélope Cruz n-are nici o vină

TVR 1 a reuşit să-mi strice seara. A difuzat un film din 2009, Los Abrazos Rotos (Îmbrăţişări frînte), regizat de Pedro Almodóvar.  Nu, filmul este bun, l-am urmărit încă o dată aseară pentru că voiam să mă asigur că, întrucît n-am beneficiat de traducere la prima vizionare, n-am pierdut anumite subtilităţi de limbă. Greşit! Nu ştiu cine s-a ocupat în mod direct de traducerea din spaniolă în română a filmului, însă rezultatul a fost, din punctul meu de vedere, aproape de dezastruos. Să traduci „cruce” (cruz) prin „crosă”*, „după” (después) prin „înainte”, sau „adu-ţi cafeaua” (trae tu café) prin „bea-ţi cafeaua” e cel cel puţin jenant. Şi astea sînt doar cîteva din exemplele pe care mi le amintesc, însă lista gafelor e mai lungă, dac-ar fi să rememorez toate momentele în  care traducerea m-a scos din sărite. Şi n-a fost numai asta! Să scrii „bilincv” în loc de „bilingv” mă face să cred că la Televiziunea publică cunoaşterea limbii române e opţională. În fine, mă opresc aici, ca nu cumva să-mi spuneţi iarăşi că-s nazist.

Dnă/dră Andreea Tolcsvai, redactor al filmului, şi domnule Valentin Stănescu, responsabil pentru subtitrare, cine anume e vinovat pentru proastra traducere şi pentru greşelile de limbă? Întrebarea e retorică, pentru că oricum am sentimentul că doi oameni sînt deja prea mulţi în raport cu numărul de gafe făcute. Şi asta fără să-l menţionez şi pe traducător…

________

* pentru crucea tradusă prin crosă, aş bănui că traducătorul a avut, de fapt, la dispoziţie o subtitrare în engleză, limbă în care ambele cuvinte se scriu la fel, cross.