Nimic, niciodată

Nimic pe lumea asta nu mi-a redat pînă acum liniştea pe care o simţeam în odaia bunicilor, nicio voce pe lumea asta n-a fost mai caldă ca cea a bunicii, atunci cînd ne alinta, şi ca cea a bunicului, atunci cînd ne mustra, nicio îmbrăţişare n-a fost mai strînsă ca cea a doi bătrîni ale căror inimi istovite de ani şi griji le simţeam bătînd cu putere de fiecare dată cînd mă strîngeau la piept, nicio despărţire n-a fost mai dureroasă decît cea de ei, în zile cînd în suflet s-a făcut mai frig decît afară, nicio ogradă, oricît de rustic amenajată, n-a reuşit să mă facă să mă simt la fel de „la ţară”, nicio pară, niciun măr, dacă nu erau „harbuzeşti” sau „de Sf. Ilie”, n-a avut gustul roadelor în pîrg din grădina bunicilor.

***

Bunica a murit acum 20 de ani, într-o zi de octombrie, bunicul face acuşi 10 şi-mi dau seama că număratul anilor scurşi de la moartea lor a rămas singura circumstanţă concretă care mă mai leagă de ei. Dar ce să mai însemne toată curgerea asta necontenită de zile şi nopţi atunci cînd amintirile din fotografii alb-negru şi color care păstrează neîntinate chipurile lor au părăsit coala de hîrtie şi s-au cuibărit direct la inimă? E suficient să închid ochii ca să simt, năvălind deodată, toate stările de mai sus.

Anunțuri

Corăbii în deşert

De cînd am început să fiu conştient de mine însumi, dar mai ales de cînd am început să fiu conştient de cei din jurul meu, am început să construiesc şi edificiul devenirii mele, punînd la temelie lucruri pe care le-am considerat din cele mai solide. Mi s-a părut că, procedînd astfel, contribuiam la dobîndirea unei existenţe tihnite, a unei conştiinţe împăcate mereu. Unii le numesc principii, dar mie, convingerile astea după care-am ales să mă construiesc mi-au adus numai belele. Bunăoară, uneori m-au făcut să renunţ la nişte prietenii din pricina unor… nepotriviri de idei. Aţi putea spune că judec drept şi procedez strîmb, că principiile mele nu sînt mai „bune” decît ale altora sau că, în habotnicia mea, uit că fiecare om are propriul lui edificiu şi că s-ar putea ca nu toate „pietrele” pe care le-a pus acolo să se asorteze cu ale mele. Dar prietenii ţi-i alegi în baza unor afinităţi, care au în spate idei, iar atunci cînd toată ţesătura asta de potriviri de proiecte, visuri etc. se mai ţine în două aţe, cel mai bine e să rupi chiar tu firul a ceva ce nu va mai fi niciodată suficient de trainic. Alteori nici măcar n-am fost eu cel care-a hotărît că prietenia trebuie să moară. A murit pur şi simplu, aşa cum mor oamenii de bătrîneţe, sau a omorît-o celălalt. Şi asta din cauza principiilor. Or fi principiile mele nesănătoase. O fi nesănătos să vrei ca prietenii să păstreze o taină pe care poate le-ai încredinţat-o, o fi nesănătos să nu înţelegi cum cineva care pretinde că gîndeşte ca tine se comportă pe dos, o fi nesănătos să nu pricepi cum cineva poate să facă nişte „compromisuri sociale”, de dragul integrării într-o comunitate, dar, în fond, să-şi păstreze neîntinate valorile. O fi. Nu zic nu, dar una dintre cele mai dureroase constatări ale maturizării mele a fost să văd cît de nestatornici sînt adulţii, cît de uşor îşi modifică grila de valori, dacă au una, sau cît de repede împrumută una de la alţii, care să se potrivească „situaţiei”.

În orice caz, în privinţa prieteniilor, chiar am scăpat ieftin, căci n-ai cum să pierzi prea mult din ceea ce n-ai. Am vorbit despre ele pentru că, de fapt, de ele se leagă cam totul: te petreci printre oameni şi, cînd constaţi că la cei care-ţi seamănă nu mai poţi ajunge sau că aceştia s-au schimbat, începi să te porţi ca un animal încolţit, mulţumit să aibă un turn de fildeş în care să se poată retrage.

În ceea ce mă priveşte, nu prea mai am ce să fac. Am greşit dintru început, hotărîndu-mi să-mi construiesc o corabie în mijlocul deşertului.

Leapşă pentru trezirea la realitate

Printre cele ce mi-au fost hărăzite cînd am fost adus pe lumea asta e şi „darul” de-a mă preocupa (excesiv) pentru lucruri care cred eu că stau să se întîmple. Cîteodată am dreptate, cîteodată nu, că – deh! – cu darul profeţiei nu s-a gîndit nimeni să mă înzestreze. Şi-uite-aşa, cum fierbi la foc mic cine ştie ce mîncărică specială de legume, fierb şi eu un ghiveci de gînduri (care mai de care mai) negre. De data asta, nasol e că fierberea asta interioară mă apucă şi cînd afară sînt 30 de grade, iar eu citesc un volum de reportaje despre Africa, în care o temă ce revine obsesiv pe agenda jurnalistului e, evident, căldura: aia sufocantă, înăbuşitoare, brutală şi, cum se întîmplă de multe ori în Africa, mortală. Autorul e Ryszard Kapuściński, iar cartea se numeşte Abanos, asta ca să nu las să treacă nemenţionată leapşa datorită căreia tot Facebook-ul e în mare (ce altceva decît?) fierbere… intelectuală. În orice caz, pe febra asta, de care-o fi ea, mi-ar fi fost mai nimerită celebra Ice Bucket Challenge. Căci poate odată cu apa cu gheaţă turnată-n cap s-ar mai fi stins şi tăciunele de gînduri arzînde şi m-aş mai fi trezit şi eu la realitate (adică la lucrurile care sînt şi se întîmplă) şi-aş mai fi dat uitării scenariile apocaliptice (adică lucrurile care cred eu că stau să fie sau să se întîmple). Întrucît – la cum mă ştiu – nu-i chip să se întîmple treaba asta, stau aşa ca o legumă – după cum spuneam, în fierbere –, pînă cînd starea asta, după ce mă va fi consumat, se consumă şi dispare de la sine. Nu, nu vă grăbiţi să mă trimiteţi la specialişti, nu e cazul! Leac am, pentru că de cele mai multe ori în pragul uşii ăsteia (dincolo de care, dacă o deschizi, undeva la capătul coridorului minţii, pe dreapta, e probabil să dai de-o alta pe care scrie „schizofrenie paranoidă”) mă împing oamenii de bine de care mi-am tot promis să mă descotorosesc, făcînd totuşi o pauză de la activitatea asta cînd am constatat că unii se descurcă minunat şi fără ajutorul meu. Între timp, că tot e moda lepşelor, îmi dau singurel o palmă după ceafă, bucuros nevoie mare că încă mai pot să fac haz de necaz. Nu de alta, dar de cele mai multe ori simţul umorului e dovada cea mai vie că încă nu ne-am pierdut simţul realităţii.

Jurnalul unui naufragiat în România (XXIII)

Azi în timpul zilei o plimbare prin pădure, după bureţi, deşi presimţeam că n-am să găsesc mare lucru într-un loc pe care nu-l cunoşteam deloc. Ar fi trebuit să intervină Fortuna, dar cine mai crede în personaje mitologice? Acum, pe seară, puţin (o să rîdeţi) „grădinărit de apartament”. Am strîns recolta de pătrunjel de la fereastră şi-am pregătit un ghiveci pentru portolac. Aşa-mi adun eu resursele naturale pentru o săptămînă cu vampiri care există şi care, în loc de sînge cald, proaspăt, se hrănesc cu energia mea de peste weekend. Aş umbla cu tămîie prin buzunare, dar mă tem că nici în Dumnezeu nu mai crede lumea decît la prilejuri precum Crăciunul, Paştele şi – de ce nu? – Sfînta Parascheva. Ieri am profitat de ocazie ca să-mi satisfac poftele mizantrope, adică să ocolesc moaştele şi să reuşesc să intru şi eu în Palas Mall şi să nu fie aglomerat. Dă, Doamne, vreo 20 de paraschive pe an, să se bucure şi idiosincreţeii naţiei! Tot ieri am zburat alături de Rafael Alberti pe aripile unui porumbel, pînă-n Spania, m-am prefăcut pentru o seară că, prin vene, în loc de sînge îmi curge sangria şi mi-am lăsat gîndurile să se cuibărească în locurile unde niciodată n-am avut nevoie de Quarelin, pentru că niciodată nu m-a durut capul. Vă las acum şi trag obloanele, pentru că-n mine s-a făcut frig.

De luni

Perioadele astea – de respiro, cum ar veni – pe mine mă omoară. Culmea e că le aştept cu nerăbdarea cu care aşteptam în copilărie să mi se cumpere o îngheţată (lucru care, la drept vorbind, nu se întîmpla prea des) şi atunci cînd se întîmplă să şi sosească, le destest cu toată fiinţa. Pe mine respiro-ul ăsta ma sufocă. Mă sufocă pentru că îmi dă timp să mă gîndesc la cîte am de făcut. Fără el, pur şi simplu aş face. Azi un pic, mîine un pic, dar fără momente în care să mă gîndesc la cîte mai am de făcut, la cît de puţine am făcut şi la cum nu le voi termina niciodată. Bunăoară, şi acest text s-a născut – greu, recunosc, pentru că mi-a luat mult timp pînă să mă hotărăsc să-l scriu şi mai adaug de pe acum perioada de timp care va trece pînă mă voi hotărî dacă să-l public sau nu, deşi ştiu, în sinea-mi, că va sfîrşi pe blog, ca să mai dau şi eu un semn celor care-mi mai calcă pragul blogului că încă mai trăiesc – pentru că a apărut, zău că nu ştiu de unde, pentru că eu sînt la fel de ocupat – nişte timp. Nişte timp care s-a aşezat, ca nesimţitul, fix între ceea ce aveam de făcut şi ceea ce trebuie să termin şi, de-al dracului, s-a şi dilatat tot aşa cum se îngraşă un porc înainte de Crăciun. De data asta e însă Paşte şi nu ştiu dacă şi mielul urmează acelaşi regim ca porcul. Oricum, implozia finală e pe barba mea. Iar de data asta nu mai sînt eu cel care trage de timp, cum se întîmplă adesea, ci timpul e cel care trage de mine. Mi-e ciudă că-mi lipseşte puterea să-i rezist şi mă las tîrît din dormitor în bucătărie, din bucătărie în sufragerie, înapoi în bucătărie, pe-afară, pe la dracu-n praznic  şi-napoi şi tot aşa. Timpul ăsta nu vrea însă să mă ducă acolo unde-aş vrea eu să fiu şi de unde n-ar fi trebuit să mă las tîrît de la bun început. Bine că mîine începe o nouă săptămînă, că mereu spun că „de luni” situaţia se va schimba. Dar, dacă stau bine şi mă gîndesc, asta spun, de fapt, în fiecare duminică.

Jurnalul unui naufragiat în România (XXII)

Cînd un om este înfrînt? E o concluzie la care ajunge conştient, adică are voie să se declare singur astfel sau trebuie să-l declare alţii? În multe privinţe ale vieţii ăsteia am fluturat singur steagul alb al neparticipării şi, cu toate astea, tot pe front mă găsesc. De multe ori chiar în linia întîi, despre care am citit undeva că ăla e locul în care te aşteaptă atît de multe pericole încît cel mai sigur e să nu cauţi să te fereşti. Odată ajuns acolo, să dezertezi ar fi cea mai neroadă opţiune. Dar cui îi mai arde de raţionamente judicioase cînd năpasta îţi şuieră la urechi din toate părţile? În iureşul ăsta în care ai fost prins, cu sau fără voia ta, nici măcar nu mai contează, nimeni nu-ţi va sesiza abandonul şi de aia decizia renunţării e una neînţeleaptă. Trebuie să ţii capul drept şi să priveşti înainte, ca şi cum ai merge neîntrerupt spre victorie. Trebuie să-ţi imaginezi viaţa ca un apartament nedecomandat imens, cu mii şi mii de camere, din care numai una, cea în care vrei şi tu să ajungi, e luminată. Dar, cu cît străbaţi încăperile astea, deschizînd şi închizînd uşi în urma ta, îţi dai seama că cineva, cu un simţ al umorului a cărui înţelegere îţi scapă, îţi face o festă: cînd să crezi că ai ajuns, în sfîrşit, la lumină, se lasă iar bezna. Şi rămîi să te întrebi oare cine dracu’ se joacă în halul ăsta cu întrerupătoarele vieţii? Poate pe viitor ne anunţaţi! Nu de alta, dar se întîmplă ca unora dintre noi, neprevăzători cum sîntem, să ni se termine bateriile. Unde mai pui că bani de UPS n-am avut nici de data asta…

Jurnalul unui naufragiat în România (XXI)

Stare generală proastă. Ca de fiecare dată, dau vina pe vremea de afară. De data asta am şi temei: sînt răcit. De vreo două zile. Chef de o bacoviană. Numai ca să-i fac în ciudă atmosferei ăsteia sulfuroase. Din păcate, n-am nici un volum la mine, iar de pe net refuz să citesc literatură în general. Şi, oricum, nu în condiţiile astea! Aş găsi totuşi vreun prieten milostiv să mă-mprumute. Dar nu ştiu dacă aş găsi vreun prieten atît de milostiv încît să vină şi să-mi aducă şi cartea. Eu n-am de gînd să ies. Aşa că mă mulţumesc să-mi recit, în gînd, frînturi de versuri pe care mi le amintesc de prin liceu: „Blestemată mai fie şi toamna/ Şi frunza ce pică pe noi/ Blestemat să mai fie şi tîrgul/ Ursuz şi cu veşnice ploi!”. Acum două zile, adică fix înainte de guturaiul ăsta nenorocit, aveam o cu totul altă părere. Atunci ar fi mers nişte Topârceanu… Cum era? „S-a ivit pe culme toamna, zâna melopeelor/ Spaima florilor şi doamna / Cucurbitaceelor!”… E drept, atunci şi eu mă plimbăriseam prin Codrii Paşcanilor, în căutare de ciuperci. N-am găsit ce-am căutat, adică ghebe. În schimb, sînt convins că starea de rău de azi i-o datorez stării de bine de sîmbătă. Echitabil, aţi zice. Dar dacă aţi şti că după orice bine urmează un rău, vi l-aţi mai dori? [poate, doar dacă apoi urmează iar binele…]  Şi dacă, să zicem, răul, în raport cu binele, este mai mare? N-aţi regreta că v-aţi fericit fiinţa cu bucurii mărunte şi-acum urmează să v-o nenorociţi cu o suferinţă mai mare? Aş, trageţi capacul cavoului dacă vă e frică! Dar chiar şi de-acolo, de la adăpostul întunericului vostru, să ţineţi minte că dacă binele trebuie căutat, răul întotdeauna (ne) aşteaptă.

De-a valma

Visul de peste noapte (sau mai bine zis dinspre dimineaţă) m-a dat jos din pat fără să aştept să sune ceasul deşteptător. Se făcea că eram acasă, cred că prin preajma vreunei sărbători importante (singurele prilejuri care mă mai găsesc vieţuind pe-acolo) aplecat asupra unui lighean cu carne aburindă şi scoteam, cu tact, viermuşori care se agitau continuu. Unii pătrunseseră sub pojghiţa fină de piele semi-transparentă şi se mişcau anevoios, dar mai nervos, mai spastic. Eu însă, într-o seninătate deplină, îi scoteam, rînd pe rînd, afară, aşa cum odinioară, acasă, aplecat asupra unei coli albe de hîrtie, alegeam neghina din orez.

După ce m-am dezmeticit, am zărit pe una din crengile teiului din faţa blocului trei ciori. În timp ce suratele lor croncăneau de zor şi zburau într-o direcţie anume, ele, părînd plictisite de orice aventură posibilă, stăteau nemişcate, parcă-ntr-un efort de-a poza cuiva pentru o pictură care să le imortalizeze. Deşi parcă şi-aşa n-ar trăi destul…

Pierdut într-o lectură anume, mai ridicam privirea din cînd în cînd, să le verific, să văd dacă mai sînt acolo. Erau. Cînd am terminat paginile pe care mi le propusesem, mi-am dat seama că uitasem deja de ele. Am ridicat din nou privirea spre teiul de afară, spre locul unde se înghesuiseră ele. Fără să facă nici cel mai mic zgomot zburaseră. Am plecat spre şcoală cu iluzia c-am dezamăgit nişte ciori care s-au rupt de stolul lor ca să stea cu mine.

După ce a sunat şi telefonul m-am trezit de-a binelea.

Despre nesfîrşitele începuturi

Nu sînt în stare să termin nici un text. Scriu o frază, cel mult două şi dau înapoi. Asta mi se întîmplă de mai mult de-o săptămînă, cam de cînd mi-am propus să revin cu scrisul pe blog. Am recitit cărţi care, prin natura lor, mă provoacă la scris. Degeaba. M-am uitat la televizor, care are darul să mă enerveze teribil. Nimic, nici măcar triunghiul amoros Bahmuţeanu – Prigoană – Zăvoranu nu m-a „mişcat”. Am închis şi atît. Şi, previzibil, nici textul ăsta n-am să-l termin pentru că pur şi simplu, după cum deja am zis, nu mă simt în stare. Mi-e teamă că şi începuturile celelalte (de texte) o să rămînă aşa, sub forma unor semne de întrebare asupra unor probleme care mă frămîntă. Pentru că nu ştiu dacă voi reveni vreodată asupră-le, le aştern aşa, dezlînate, fără să atribui o logică anume. Ea există, însă mi-e lene să o scot la iveală:

(1) Am hotărît că în ţara asta nu mai vreau să fac nimic din ce nu merită (efortul). Ţara asta e ţara „la limită”, unde dacă vrei să faci ceva mai mult ţi se oferă două palme peste ceafă, ca să ţi să amintească unde ţi-e locul. Desigur, progresul există, dar de cele mai multe ori numai în cîrdăşie cu cei care deţin şi pîrghiile pentru a obţine aşa ceva, deci printr-un fel de prostituare a moralităţii, de îmbrăţişare a unei pecabilităţi de împrumut.

(2) Am citit undeva că oamenii care se simt în siguranţă din punct de vedere afectiv, cei care consideră că întotdeauna se găsesc şi soluţii pentru problemele care pot apărea, cei care se simt la adăpost în faţa primejdiei (afective, sociale sau de altă natură) au şi capacitatea de a acţiona altruist sau să dea dovadă de generozitate faţă de străini. La polul opus, cei care trăiesc într-o stare permanentă de instabilitate afectivă, oamenii care nu sînt siguri pe valoarea şi competenţele lor au tendinţa de a fi acaparanţi în puţinele relaţii pe care reuşesc să le închege cu semenii lor.

(3) Sînt oameni care nu merită nici măcar o secundă (din) compasiunea celorlalţi.

(4) Deşi ţin uşa de la bucătărie închisă, mirosul de nuci şi mere coapte învelite în aluat frumos crescut şi rumenit s-a strecurat pînă în sufragerie. Ce-i drept, l-a ajutat şi tîmplăria proastă care aduce orice adiere de vînt de-afară şi-n casă. Toată vara, cît a fost caniculă, mai mare dragul. Acum, cînd frigul ăsta umed s-a instalat, parcă nu-i mai văd nici un avantaj. Şi mai e şi plăcinta… Şi paharul de vin la care visez de cîteva ore… Împreună vom petrece o seară minunată, după o zi de lene plăcută.

(5) Încet, încet, viaţa mea începe să se schimbe. N-am atîta intuiţie ca să pot şti dacă în bine sau în rău, dar asta prea puţin contează. Dacă va fi în rău, nu-i bai, sînt obişnuit. Dacă va fi în bine, s-ar putea să-mi şi placă. Aşadar, important e doar că se schimbă.

(6) Am văzut azi-dimineaţă un album cu fotografii din tinereţea mea. Şi, în loc să fiu nostalgic faţă de anii aceia frumoşi, aşa cum ar fi trebuit, ideea de tinereţe mi-a stîrnit repulsie. Poate pentru că nu mă mai simt tînăr.

Jurnalul unui naufragiat în România (XX)

Pescuit, bureţi, munte, pădure, plimbări, bicicletă, izvoare, leneveală, umbră, soare, răcoare, lătrat, ogradă, casă, ţară, romane, aventuri, dragoste, linişte, coacăze, prune, soc, îngheţată, bere, vin, stele, lună. Simt cum îmi lunecă printre degete şi ultimele plăceri ale acestei veri, peste care urmează să se aştearnă o toamnă pe care să mi-o petrec la oraş. Apoi tristeţea adusă de prima brumă o să-mi îngheţe odată cu primul ger şi-am să rămîn aşa pînă în primăvară, cînd un aer rece şi-un soare cald mă vor îndemna să ies din nou din scumpa mea apatie de toamnă-iarnă. Nu mi-e dor de nimic în afara celor enumerate mai sus, nici de oameni, nici de locuri. Nu vreau să-mi mai încarc sufletul cu nimic. Orice altceva mi s-ar părea insalubru, ca o pată menită să maculeze ce-am reuşit să păstrez mai curat. În valizele mele n-o să fie loc pentru haine, pentru că am să iau cu mine, în sticluţe imaginare, doze de mulţumire sufletească pe care să mi le administrez judicios, să-mi ajungă pînă la următoarea odihnă.

Din păcate, a venit toamna. Dar dacă n-ar fi venit, n-aş mai fi aşteptat nimic. Din fericire, a venit toamna.

Jurnalul unui naufragiat în România (XIX)

N-am ajuns vara asta la mare, dar simt că se-apropie un val înalt şi rece care-o să o să mă lovească fix în moalele capului şi-o să mă lase aşa plouat, din cap pînă-n picioare, într-o vreme cînd toată lumea se plînge de caniculă. Să vină şi poate o să mă trezească la realitate, că iar m-am apucat de tăiat frunze la cîini şi nici măcar n-am ascuţit foarfecele! O vreme nu mi-a păsat, eram ocupat cu mărunţitul, dar de cînd şi cu Jocurile astea Olimpice am început să mă zvîrcolesc ca şarpele: e deprimant rău cînd îţi dai seama (şi ar trebui să se întîmple repede!) cît de nesemnificativ eşti tu, ca fiinţă, pe lîngă sportivii ăia ale căror performanţe sînt uluitoare, cu sau fără medalie cîştigată. Ştiu că e o judecată absolută, dar numai aşa am şanse să mi se pună sîngele în mişcare şi să ies din starea asta de (fiinţă) neverterbrată. În rest, eu cu ce să mă mîndresc? Cel mult pot să scot de la sertar diplome pe care nu dă nimeni doi lei, nici măcar la propriu. Pentru că dacă ar da, mi-aş lua şi eu vreo două beri la o terasă de fiţe. Aşa, tot prin magherniţe o să hălăduiesc o vreme… Acuma nu vă imaginaţi c-am să mă apuc de cine ştie ce sport extrem şi că n-am să mă las pînă nu-mi aşez în cui o medalie! Ca să nu zic că nici măcar n-aş putea, am să spun că n-aş vrea. Păi nu vedeţi cum în ţara asta de căcat îţi poţi bate joc de orice, poţi lua în rîs pe oricine? Cum oameni cu evidente manifestări schizoide sînt lăsaţi să umble liberi şi, mai grav, să se adreseze publicului larg? Cum e posibil să treacă nesancţionată public mitocănia duetului Badea şi Ciutacu la adresa judokăi Alina Dumitru, care se cred buricul pămîntului cînd singura legătură ombilicală pe care o au pe lumea asta e cu Dan Voiculescu? Cum e posibil ca un plagiator dovedit să ocupe una dintre cele mai importante poziţii în destinul acestei ţări şi de-acolo să zîmbească angelic, ca şi cum n-ar fi vorba despre el?

Cu atîţia nesimţiţi, oportunişti, traseişti, hoţi, mitomani, şarlatani şi depravaţi, e prea tîrziu să m-apuc de ceva semnificativ în ţara asta. Dar pot să-i aplaud pe cei care au puterea şi mai ales răbdarea s-o facă. Mie din ambele mi-a mai rămas cît să dezleg ghicitori sudoku. Nu ştiu dacă suficient ca să particip, cîndva, la Campionatul Mondial de Sudoku. Dream onDream off

Jurnalul unui naufragiat în România (XVIII)

Cred că o să mi se lungească arătătorul mîinii drepte de la atîta scroll. Pe Facebook noutăţile curg mai ceva ca la televizor, toată lumea comentează în fel şi chip situaţia politică din ţară. Recunosc, deşi îmi displace total politica, am încercat, civic vorbind, să mă implic, însă n-am rezistat prea mult în faţa valurilor de opinii atît de polarizate, în faţa schismelor pe care felul ăsta (nu ştiu dacă neapărat românesc, dar cu siguranţă) sălbatic de a face politică le-a produs chiar şi în interiorul familiilor. Aşa că am plecat în concediu, tocmai cînd dezbaterea era în toi. Degeaba, nici acolo n-am scăpat de furii anti-băsiste, epitete care mai de care mai colorate şi discursuri pătimaşe à la Antena 3. Deunăzi, deşi mi-am promis că evit cu orice preţ discuţiile de acest gen, m-am trezit polemizînd cu taică-miu pe teme politice: el o dădea cu pensiile înainte, deşi încă nu s-a pensionat, eu cu plagiatul, aşa că nu ne-am înţeles. Tacit, am decis să înecăm „bătălia” într-un pahar de vin, sub via din grădină. Era evident că eu n-aveam să-i schimb lui părerea şi nici el pe-a mea şi am ajuns la concluzia că, indiferent de rezultatul de duminică, ceea ce ne dorim amîndoi e să trăim bine. Deşi, ca să trăieşti bine în ţara asta, trebuie să furi, să minţi, să şantajezi, să calci în picioare pe oricine şi orice, ceea ce tatăl meu nu m-a învăţat. Şi cum nu ştiu cum să fac toate astea, probabil am să trăiesc tot ca pînă acum, căutîndu-mi bucuriile în cu totul alte locuri decît cele în care le caută toată lumea.

Jurnalul unui naufragiat în România (XVII)

Mi-e lene. De aproape o săptămînă, de cînd am scăpat de corectat ultimele teme ale studenţilor. De fapt, nu e doar lene, e lene şi lehamite. Pe unii îi pot înţelege, au licenţe şi disertaţii care să-i aducă într-o stare ca asta. Eu n-am nici o scuză onorabilă. Pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă aşa, fără chef de-a fi treaz. Din păcate, sînt o persoană matinală şi toată lenea asta îmi dăunează. Stau şi mă uit pe pereţi. Pe pereţii încăperii, pe pereţii Facebook-ului, pereţi să fie, că de cai verzi facem noi rost! Cîteodată mi se pare chiar mai distractiv decît privitul la televizor. E atît de redundant şi previzibil ce se întîmplă în ţara asta încît pînă şi o telenovelă o să ni se pară mai interesantă şi mai plină de neprevăzut. Cred că de-aici vine şi lehamitea: din oceanul ăsta de penibil în care sîntem băgaţi cu forţa, cu capul la fund, din nou şi din nou, să-i vedem şi să-i auzim pe analiştii şi politicienii patriei, care nu mai ştiu să facă distincţia între digestie şi excreţie, mîncînd căcat cît e ziua de lungă.

Am ajuns să nu vreau să văd fulare Burberry, deşi nici măcar n-am văzut unul vreodată, am ajuns să suspectez orice teză de doctorat de plagiat şi să văd cum ziare cîndva quality se întrec în caricaturi de doi lei care înlocuiesc subiectele de interes real pentru noi. Căutaţi-vă surse alternative de informare, e infectă lumea asta a presei, iar cînd daţi de-o oază de bun gust, fiţi egoişti, nu spuneţi şi altora, savuraţi-o în linişte, că nici nu se ştie cînd hienele vor declanşa atacul.

Sper să-mi treacă la un moment dat şi greaţa asta profundă de jurnalismul practicat astăzi, plin ochi de mizerii, deşi căcatul, pînă nu-l speli, tot o să pută. Cînd ziceaţi că vine sfîrşitul lumii?

Vara mea

Vara mea are gust a dulceaţă de cireşe negre, încă fierbinte, pentru că n-aveam niciodată răbdare ca bunica să umple borcanele fără ca degetele-mi să se strecoare şugubeţe prin oale şi să mă frig, pentru ca mai apoi să fug la pîrău, dragă Doamne, să mă răcoresc.

Vara mea sună a adiere caldă de vînt, trecînd prin părul lăsat vara să crească, tocmai pentru că-mi plăcea cum mi-l umflă vîntul, deşi ştiam că toamna are să revină tunsoarea scurtă, „de mers la şcoală”, aşa cum le plăcea alor mei să spună.

Vara mea e de-un verde aprins şi-un albastru clar, cînd, înconjurat de parfumul ierbii şi mîngiat de firele ei, stăteam cu burta goală-n sus, numărînd ulii ce dădeau rotocoale-n cer şi pe care mi-i închipuiam sub forma unor avioane care făceau acrobaţii special pentru mine.

Vara mea miroase a peşte prins cu mîna pe sub pietrele mătăsoase ale rîurilor cristaline de munte şi a răcişori care i-au făcut pe-ai mei să rîdă cînd frate-miu, pe-atunci de vreo cinci ani, prins de deget de colţii năprazinci, a strigat cît de tare-a putut: „‘tu-ţi pizda mă-tii de rac!”.

Vara mea are parfumul florilor de soc şi gust pişcător de socată. Dimineaţa e galbenă ca o pară , la amiază e roşie ca un pepene şi în amurg, după ce toate luminile se vor fi stins, o îmbrac în ce culori îmi doresc.

Vara mea nu e aici, printre betoane, afişe electorale şi maşini. Nu e nici la Palas, nici în Mall, nici măcar în Copou. Nici nu ştiţi voi unde e vara mea şi de cînd o aştept!

Jurnalul unui naufragiat în România (XVI)

Nu ştiu alţii cum au crescut, dar la noi acasă rareori se întîmpla ca un moft de-al nostru să devină realitate. Nu pentru că erau ai mei zgîrciţi sau amărîţi, ci pur şi simplu pentru că am fost învăţaţi ca mofturile să ni le satisfacem singuri, nu să (le) cerşim de la alţii. Din povaţa asta eu am tras însă (şi) alte învăţăminte: să nu mă moftoresc uşor sau, în fine, să mă moftoresc cu măsură, înţelegînd prin aceasta să mă moftoresc doar cînd şi pentru ce trebuie. A fost o lecţie importantă şi, o recunosc, ei îi datorez multe din deciziile ori precauţiile luate atunci cînd a fost nevoie. Mă bucurau momentele mele de cumpătare şi aprecierile care le însoţeau, dar am ajuns în punctul în care să-mi fi dorit ca acestea să nu fi existat şi eu să fi fost, ca orice copil, un pofticios, în primul rînd, de viaţă.

Aş fi vrut să mă fi învăţat cineva, oricine, că există şi capricii necesare (cum ar fi să obţii permisul la 18 ani, deşi n-ai maşină şi nici vreo speranţă că vei avea vreodată) şi că n-ar fi trebuit să mă prindă 30 de ani ca să fac şi eu o amărîtă de şcoală de şoferi, hiperbolizînd experienţa asta a condusului, întru deliciul altora şi, uneori, suferinţa mea.

Da, am avut şi al doilea examen pentru permisul auto („oraşul”, zice-se) şi n-am picat, dacă asta vă interesa. Dar nici bucuros nu-s, chiar dacă am „udat” marea realizare, aşa că să nu aşteptaţi un text şugubăţ pe această temă, pentru că nu va exista. Doar ştiţi şi voi cum era cu jucăriile pe care vi le doreaţi cu ardoare în copilărie: tot mai frumoase păreau cele care rămîneau în vitrina magazinului.

Jurnalul unui naufragiat în România (XV)

Un elefant se legăna, cînd pe-o stradă, cînd pe alta…

Am ajuns din nou în stradă. Nu, nu m-a dat iubita afară din casă, dacă de asta v-aţi fi bucurat, ci am început orele de perfecţionare în vederea susţinerii probei practice din cadrul examenului auto pentru Categoria B. Aş fi vrut să spun că pînă aici toate bune şi frumoase, dar să ştiţi că nu e chiar aşa! Alt oraş, alt instructor, altă maşină, aceleaşi indicatoare – deşi parcă mai multe şi mai bine ascunse prin copaci şi tot felul de tufe care nici măcar rol estetic n-au – şi o ploaie de sensuri giratorii. Am constatat pe pielea mea (nu la propriu, sînt încă în viaţă, altfel n-aş fi tastat aici ca să aveţi voi ce citi şi de ce/ cine rîde!) că sînt mulţi imbecili cu permis care habar n-au să circule în astfel de intersecţii dirijate şi cine cui trebuie să acorde prioritate. Dar e week-end (soare afară nu e, însă de dragul înşiruirii putem să pretindem că e) şi zic să nu ne stricăm ziua cu poveşti despre astfel de nătărăi. Mai degrabă vă spun că azi am făcut un pic de slalom printre nişte baligi de elefant, proiectate cu atîta generozitate pe şoselele botoşănene cît să-ţi ajungă pentru o casă din chirpici sau – ca să nu exagerez, totuşi – măcar pentru vreo două odăi.

În fine, după slalom, urmează un semafor la care am verde. Surpriză însă, trebuie să opresc. Dinspre cei care aveau roşu se apropie o maşină a Poliţiei, urmată de doi elefanţi, responsabili cu materia primă de mai devreme. Şi, pentru prima dată, a trebuit să acord prioritate de elefant. Nu m-am supărat de-o asemenea excentricitate, mai ales că, de obicei, pe străzile de la noi,  se dă de cele mai multe ori prioritate de bou.

Jurnalul unui naufragiat în România (XIV)

Un cadou pe care mi l-aş dori…

Iar e una din acele perioade din an cînd atît de multe lucruri aşteaptă să fie duse la bun sfîrşit şi cînd eu, ca un un făcut, mă aşez de-a curmezişul urgenţelor şi hotărăsc că cel mai bine ar fi să nu fac nimic. În astfel de sezoane, mai mult ca oricînd, îmi vine să mănînc mai des, mă uit la televizor fără să urmăresc ceva anume, contrăbăi după picanterii prin conturile de Facebook ale altora, mănînc (ştiu că am mai spus asta, dar, între timp, iar mi s-a făcut foame), îmi arde de plimbări şi tot aşa.

Mă uit la ceas şi-mi spun mereu că mai am timp. Mai am timp să corectez temele, mai am timp pentru completările seminarului de a doua zi, mai am timp să fac teste pentru proba teoretică a examenului auto, mai am, mai am, mai am… Cînd de fapt, tot ce am e iminenţa unei crize. Nu-i nimic. Abia o aştept. O voi înfrunta, aşa cum am făcut de fiecare dată şi am supravieţuit ca să povestesc. Victimele (care se ştiu) colaterale ale acestor „confruntări” deja îşi caută preocupări cît mai îndepărtate, inclusiv din punct de vedere spaţial, de mine. Cică aşa îşi asigură un trai mai liniştit, departe de isteriile pe care le poate genera acest tsunami de proiecte care îşi aşteaptă ultima sută de centrimetri pentru a fi începute şi, evident, încheiate.

Pînă atunci, mi-am adus aminte că am ratat ultimele episoade din Urzeala tronurilor şi parc-aş vrea să mă uit weekend-ul ăsta, pentru a XIV-a oară, şi la Stăpînul Inelelor. Este acolo o replică a înţeleptului Gandalf ce se potriveşte de minune cu sesiunea de examene – „You shall not pass!” –, numai că, înainte să le spun studenţilor mei asta, trebuie să mă decid care dintre ei să fie elfii şi care orcii.

Jurnalul unui naufragiat în România (XIII)

Azi, după ce am făcut mulţi (da’ mulţi) paşi mici, am făcut şi pasul cel mare: m-am înscris pentru examenul auto. Dar să începem cu paşii mici făcuţi la sediul Instituţiei Prefectului din judeţul Botoşani, care găzduieşte (staţi să trag aer în piept şi să-mi masez puţin degetele) Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor. Intru. Putoare: transpiraţie & Co. (pentru detalii privind „Co.”, aveţi liber la imaginaţie). De la ghişeul „Informaţii” vreau să aflu unde e ghişeul pentru înscrierea la examenul teoretic. Un deget apare la gemuleţul deschis şi arată – vag – înspre stînga, aşa că întorc privirea înspre stînga. În stînga, două cozi. N-apuc să-ntreb la care dintre ele, că gemuleţul s-a închis. Caut să mă lămuresc singur: în faţa ambelor scrie „Examinări Auto”. Excelent, îmi zic, înseamnă că merge repede treaba şi şterg din mintea-mi scenariul privind cozile: mă gîndisem ca dacă mă aşez la cea mai scurtă sigur, de-al dracului, o să meargă mai repede cealaltă şi că dacă mă aşez la cea lungă, ei bine, fiind lungă, o să meargă al dracului de încet. Aşadar, fără scenarii şi stau liniştit la una din ele. În faţa mea, un tată şi fiu din Truşeşti, însoţiţi de o putoare de nedescris. Fiind de nedescris, nu vă aşteptaţi, deci, la detalii. În spatele meu se aşezase un tip cu nişte numere de maşină în mîini. Ghişeul pentru înmatriculări era vizavi, dar m-am gîndit că, la cît sufăr, merită să mă amuz şi eu puţin, aşa că nu i-am zis nimic. În vreo 10 minute (record!), îmi vine rîndul. Nici nu întind bine dosarul, că aflu că am stat la coada greşită. Dar scrie „Examinări Auto”!, mă revolt eu. Da, dar aici e pentru cei care au fost respinşi, la sală sau oraş, şi se înscriu pentru re-examinare. Dvs. dincolo, la cealaltă coadă. Bolborosesc eu acolo ceva şi mă mut. Evident, între timp, coada aia se lungise considerabil. O abordez cu calm, las nişte ţărani să treacă înainte, pentru că găsisem o zonă unde ori mirosea mai puţin îngrozitor, ori deja mă obişnuisem. Pînă să-mi vină mie rîndul, ascult poveşti. Un tip şi-o tipă (probabil foşti colegi de liceu) se reîntîlnesc, după cîţiva ani, la coada pentru examenul auto. Ar fi putut fi romantic dacă s-ar şi fi îndrăgostit şi dacă nu puţea în halul ăla. În fine, el picase de vreo două ori (deci ar fi trebuit să fi stat la cealaltă coadă, dar, din nou, nu zic nimic) şi făcuse doar şase ore de condus din cele 30 obligatorii pentru că i-ar fi spus instructorul că se descurcă. Iar ea… Nu mai apuc alte detalii, căci uşa se deschide şi sînt primit într-o încăpere micuţă. Femeia, tinerică, îmi cere dosarul, ridicînd uşor privirea.

Dar de ce-aţi venit aşa nebărbierit?
Poftim?
Păi vă facem poză aşa?
Dar cum?

În final, după ce-am convins-o că mă bărbierisem cu o seară înainte, acceptă şi mă pune la zid. La propriu, ca să mi se poată face poza pentru permis. Zidul era, de fapt, un perete jegos, cu două forme, una de fund şi una de spate, cum s-a tot frecat lumea de el. Domnişoara/doamna îmi confirmă: da, da, acolo, aşezaţi-vă în dreptul rapănului! Mi se face şi poza, mi se dă dosarul înapoi şi mi se urează succes. N-o să vă zic cînd o să fie şi examenul, că cică ar purta ghinion. Oricum, la cît sînt de ghinionist, s-ar putea să iau din prima.

Jurnalul unui naufragiat în România (XII)

Cred că, în ciuda faptului că sînt o fiinţă (cît de cît) solară, zilele astea am cam ajuns să prind aşa o pică pe Preamăritul Soare, că prea a exagerat cu razele astea ale lui atotpătrunzătoare… Nu de alta, dar dacă o ţine tot aşa, reuşeşte să-mi demonstreze că nici măcar o plantă nu pot creşte. De copii nici nu încape vorbă, iar cu animăluţele de casă m-am lămurit: nu-s de mine. Le pot culege de pe străzi, de prin ghene şi alte locuri deplorabile, dar mai mult de-o lună nu le pot găzdui, aşa că le plasez la ai mei care, la rîndul lor, trebuie şi ei să le plaseze în altă parte, că nici acasă la ei nu-i crescătorie… Mă tem ca nu cumva, din plasament în plasament, bietele fiinţe să ajungă fix acolo de unde au plecat…

Dar deviem de la subiect. După cum spuneam, căldurile astea îmi omoară plantele de pe pervaz. OK, ştiu sigur că unele au tendinţe sinucigaşe, dar pe alea le ţin sub observaţie, aşa că nu ele mă îngrijorează. Tocmai ce-am revenit de pe drumuri şi pe unele le-am găsit pleoştite. Parcă tînjeau. După lumină şi căldură sigur nu. După apă? Le udasem chiar acum două zile… În fine, le-am mai tras un duş rece, am pus cuburi de gheaţă pe pămîntul înfierbîntat. O fi bine, o fi rău, habar n-am. Le-am tratat exact aşa cum m-am tratat şi pe mine ieri, după o zi de umblătură – prin căldura asta greu suportabilă – care s-a lăsat cu o insolaţie în toată regula. Recunosc, eu mă „tratasem” înainte (şi) cu nişte bere, aşa că durerea de cap s-ar putea să fi fost dată şi de nefericita combinaţie dintre alcool şi căldură. Sau dintre căldură şi alcool. Important e că a trecut, ceea ce nu pot spune şi despre căldura de afară.

PS: La ce dracu’ ar fi nevoie ca fiecare să aibă un loc sub soare cînd zilele astea toată lumea umblă după umbră?

Jurnalul unui naufragiat în România (XI)

Se ţine nenorocul scai de mine. Nu c-ar fi asta o mare noutate, dar trag speranţa că unele lucruri totuşi poate n-ar trebui să se întîmple. Ce-mi spuneam eu oare atunci cînd am început aventura asta pe patru roţi? „Dă, Doamne, ca pînă fi-vor încheiate şedinţele de condus să pot spune răspicat că prefer şofatul mersului la dentist”. Da, v-aţi prins, nu e cazul încă, dar nu-i aşa că se poate şi mai rău? Adică şi condus, şi dentist în acelaşi timp. Sau, ca să nu se creadă că ne-am pierdut cu totul simţul umorului, ultima oră de condus, întîia oră de dentist. Nu, destinul nu-mi putea face una ca asa, aşa că am hotărît să-l schimb eu cu mîna mea şi să evit, totuşi, dentistul. Pînă la urmă, le-am evitat pe amîndouă, adică şi destinul, şi dentistul. N-am să intru în detalii că, la cîţi draci am, oi vorbi de măsele plombate cu smoală şi rezecţii stradale…

Dar mă gîndesc că o carte tot aş putea să scriu. Una din asta din colecţiile gen „How to”: Cum să cauţi, dar, mai ales, cum să găseşti ghinionul ar fi un titlu potrivit. Eu vă voi zice doar cum, treaba fiecăruia ce va face cu el după ce-l va fi găsit. De obicei, eu îl iau în braţe, ca pe-un copil drag, îi spun cît mi-a lipsit, că de  vreo două săptămîni îmi mergea prea bine… Apropo de copii şi ghinion, ieri m-am procopsit şi cu nişte poze compromiţătoare cu mine în ipostaze gingaşe alături de copii: am ridicat şi dărîmat castele de nisip, am adunat melci, am improvizat steguleţe din şerveţele şi beţigaşe, ne-am prefăcut că prindem peşti cînd, de fapt, pescuiam mormoloci, am, am, am… Am şi visat că circulau poze pe Facebook care să ateste momentul de slăbiciune şi m-am trezit îngîndurat de ideea că prejudiciul ăsta de imagine o să mă coste şi-o să mă urmărească ceva vreme de-acum încolo… Oricum, cel puţin azi, nu mi-a dat pace deloc şi mă tot frămîntă o dilemă: ce-a fost mai întîi, ghinionul sau copilul? Unii ar răspunde că sexul neprotejat.