Haza şi invitaţii (II)

Laura s-a cerut ca un copil să scrie la această rubrică unde, oricum, aş fi invitat-o să scrie, mai devreme sau mai tîrziu, adică în 2010. Şi s-a cerut ca un copil mofturos, căruia i se fac toate poftele şi căruia, momentan, îi e mai mult decît bine. Îi e atît de bine încît a uitat cum e să nu-ţi fie. Şi pentru că s-a întîmplat şi să nu-i fie, a hotărît să spună şi altora. Concluzia: tot ce-i bine păstrează numai pentru ea. Că dacă ne-ar spune, ne-ar face să ne fie rău.

O PLIMBARE NEAŞTEPTATĂ
By Laura Baban

Lleida, Spania,
Av. Catalunya, 16, 11, 1r
25002

Am plecat ameţită, mi-am uitat cheia, m-am întors, am uitat plicul unde am scris adresa companiei, m-am întors. În fine, ajung să chem liftul, mă gîndeam la ale mele, apăs 0, cu un gest mecanic. Coboară liftul, aud sunet de apă, mi se pare că nu e real, că iar aud sunete în capu’ meu.
Dar nu, s-a auzit apă, liftul a coborît în apă şi s-a oprit. Se deschid uşile liftului, în faţă uşă (cînd cobori la 0, uşa se dechide direct spre hol, sînt două uşi de fapt, dar ambele automate, la restul etajelor trebuie să împingi a doua uşă). Mă uit la ecranul care arată numărul etajului, cifrele roşii îmi arată -1. “Cum naiba?”, îmi zic, auzind încă clipocitul apei. La -1 n-ai cum să cobori, că trebuie să ai cheie, e blocat etajul, e parcare, din cîte ştiam eu. La -1 trebuie să fii “bazat” ca să ajungi. Deschid puţin uşa, scot nasul afară din lift şi văd un hol întunecos. Închid repede uşa şi încep să apăs butonul 0. Nu vrea, nu se aprinde, apoi 1, apoi 2 şi apoi 3. Mă uit la mine în oglinda din lift şi mă pufneşte rîsul, dar nu-i rîsul meu. Ajung la butonul 11, apăs, se închid uşile, respir uşurată, ajung la 11 şi-mi zic că o să cobor pe scări. În timp ce urcă liftul aud apa cum curge din fundul liftului şi cum cade în cealaltă apă. Sunet mai înfricăşător să-l auzi în lift nu există.
Mie niciodată nu mi-a fost frică de lifturi, acum îmi e. Ajung la 11, mi se face lene de coborît atîta pe scări, îmi revine curajul şi apăs iar 0. Liftul se pune în mişcare, merge uns. Nu mă mai gîndesc la ale mele, mă uit cu atenţie la cifrele ce se schimbă pe ecran 9,…6, 5 (Doamne, că greu se mai mişcă liftul cînd te uiţi la ecran)…2, 1, 0…-1. “Rahat!”, îmi zic. Iar sunetul de aterizare în apă. Iar mă uit în oglindă la mine, să-mi văd reacţia. Deci aşa arăt cînd îmi e frică. Apăs cu încredere butonul 11. Asta e, cobor pe scări. Dar butonul nu merge. Apăs 10, apăs 7, le apăs pe toate. Mă uit iar în oglindă. Nu, uite aşa arăt cînd îmi e frică…
Scot iar nasul din lift, ies cu totul. Se aude, pe lîngă lipăitul apei, o sforţare de lumină ce vrea să se aprindă. Pesemne că am activat senzorul, dar becul e stricat. Super. Ţin uşa liftului deschisă, mă uit în jur cu ce aş putea-o propti, nu cumva să plece liftul. Nu găsesc nimic, şi nici lumina nu-i destulă. Chem şi celălalt lift, măcar unu tot rămîne pînă văd eu dacă pot să ies de aici. Vine liftul celălalt, se opreşte în acelaşi sunet de apă. Cît de tare mă sperie sunetul ăsta…
Merg pe lîngă perete, pe unde mă duce coridorul, n-am alternative. Dau de o uşă mare. Parcă întîrzii să apăs clanţa. “Atîta îmi trebuie, să fie încuiată uşa…”, îmi zic în gînd. Dar nu, se deschide. Mă izbeşte un miros de închis, de motorină, de odorizant de maşină. Deci aici e parcarea. Aici e şi e doar puţin mai luminată decît holul.
Aud un hîrşîit, cineva dă cu mătura. Mătură nişte apă. Jur. Mama lui de sunet de apă. Se mai aude şi cu ecou. Mă gîndesc cu ironie că de-aş fi într-un film, acum ar porni isterică o alarmă. Ce s-ar întîmpla mai departe în filmul ăla, nu prea-mi vine să mă gîndesc. Îl văd pe cineva-ul care dă cu mătura după ce mă plimb puţin printre maşini. El un bărbat ce arată destul de dubios. Şi se uită la mine dubios. Şi evident, apă la picioarele lui.
Cred că scrie pe faţa mea că n-am maşină, deci nici cheie pentru lift ca să ajung la etajul ăsta. Sper că doar din causa asta se uită aşa. Îl întreb pe unde se iese de aici, el nu se opreşte din datul cu mătura şi-mi arată apatic o uşă de garaj, ce zic eu, la prima vedere, se deschide în sus, numai pentru maşini. Nu comentez, mă apropii şi văd că uşa asta mare are încorporată şi o uşă mică, de care iar mi-e frică să nu fie încuiată. Dar nu, şi asta se deschide. Simt lumina de afară. Simt frigul. “Libertate!”, îmi zic, şi-mi vine s-o iau la fugă.

Pentru că în România nu am lift. Pentru că în România nu am două lifturi. Pentru că în România n-am parcare sub casa bunicii.
Dar mai ales pentru că doar în România sînt obişnuită ca lucrurile să nu funcţioneze.

Reclame

Haza şi invitaţii (Id)

Drama cardului blocat în bancomat
poveste – din nefericire – adevărată şi – în sfîrşit – terminată
by Diana Niculăeş

Ultimul capitol

În aceeaşi zi de joi, dar după-masa, pe la 4, îmi sună mobilul cu număr secret. Deşi ştiam că nu e bine să vorbeşti cu oamenii străini, raspund totuşi, şi bine fac, fiindcă speranţele îmi sunt re-aprinse:
Vocea: „Bună ziua, v-am sunat să vă spun că a ajuns cardul dumneavoastră la noi şi îl puteţi lua…”
Eu (în gînd): „da, o iau… de la capăt”; (tare): „Să mă lămuresc: dumneavoastră sunteţi de la sucursală?”
Vocea: „Da”
Eu: „Dar ştiţi, am stabilit să fie trimis la agenţia din Copou, am făcut şi cerere…”
Vocea (surprinsă): „Aţi făcut deja? Azi? Bine… Noi îl punem în plic şi mîine la prima oră îl trimitem încolo. Ce v-a spus colega mea, vă contactează cînd ajunge?”
Eu: „Nu, a zis doar că după ce mă anunţaţi că a venit la voi, să vin la acolo după o zi.”
Vocea: „Aha. Deci noi îl trimitem mîine şi CAM după ora 4 îl puteţi ridica.”
Eu: „Bine…”
Vocea: „Sau dacă nu mîine, atunci luni.”
Eu: „O să încerc mîine.”
Explicaţie: diferenţa dintre „mîine” şi „luni” era de două zile de week-end în care, dacă vroiam să nu mor de foame, trebuia să cumpăr şi ceva de mîncare.
Vineri, ora 4 fix, intru pe uşa agenţiei. Coadă în stânga, coadă în dreapta şi un birou din care boboci şi fiinţe asemănătoare ies cu carduri în mînă. Cred că e campanie de eliberare de carduri pentru studenţi.
Eu (şmecheră): „Pentru carduri aici?”
Ea: „Da, intraţi, luaţi loc.”
Explic toată situaţia, inclusiv faptul ca plasticul meu ar trebui în acest moment să se afle în posesia lor, moment în care văd o sprînceană ridicându-se a neîncredere. Dar probabil fiindcă par foarte sigură pe mine, se duce prin agenţie să-l caute. După cîteva minute schingiuitoare pentru mine, apare veselă şi, după cinci zile de absenţă sfîşietoare, în sfîrşit îmi este dat să-mi revăd cardul în mîinile ei. Aleluia!
Desigur, trebuie făcute formalităţi înainte să-i simt din nou căldura laminată. Mai exact, un proces verbal de primire, prin care aflu că „la cauză este trecută defecţiune tehnică, deci contul nu este blocat, nu veţi avea vreo problemă”. Hopa! Mi se aprinde un beculeţ.
Eu: „Cînd am sunat luni să raportez incidentul, cred că persoana cu care am vorbit a pomenit ceva de blocarea contului, aşa, din precauţie.”
Ea: „Dar scrie DEFECŢIUNE TEHNICĂ, nu aţi greşit PIN-ul sau ceva. În mod normal, nu ar trebui să se blocheze contul.”
Eu (toată o dulceaţă): „Puteţi verifica?”
Desigur, poate verifica. Desigur, aveam dreptate, contul era blocat. Desigur, pentru a-l debloca sună din nou la relaţii cu clienţii, mă dă la telefon şi pleacă. Desigur, o luăm de la capăt cu întrebările „de siguranţă”, la care poate răspunde oricine dacă prinde o copie după cartea de identitate şi îţi sparge contul. Apoi vine verdictul: „Doamna (sic) Niculăeş, contul dvs. a fost deblocat şi  îl puteţi utiliza în 15 minute.” Ura, pot să plec!
Stop, lipseşte ceva. Şi anume buletinul meu, dispărut odată cu angajata băncii care m-a lăsat singură în birou în timp ce telefonul fix sună în draci. Cinci lungi minute mai tîrziu, apare din nou, îmi dă buletinul, mormăi ceva de genul „să ştiţi că a sunat telefonul multă vreme”; ea nu are nici o reacţie iar eu mă gîndesc că ar fi un moment bun să spăl putina…
Concluzie: pentru recuperarea cardului sunt necesare: cinci zile, cinci telefoane, două drumuri la bancă (în persoană), nenumărate verificări ale buletinului, o cerere, un proces verbal. Am uitat ceva? A, da: mult scepticism faţă de ceea ce mi se spune de către angajaţi băncii.

Haza şi invitaţii (Ic)

Drama cardului blocat în bancomat
poveste – din nefericire – adevărată şi – încă – neterminată
by Diana Niculăeş

Capitolul al III-lea
Mă decid că, dacă vreau lucrurile să se mişte, să-mi fac măcar partea care-mi revine şi să mă duc cît mai repede la agenţie să fac importanta cerere. Joi înainte de prînz, mă învoiesc de la lucru „pentru zece minute” (da, da) şi mă duc la agenţie. Din fericire, nu e foarte aglomerată şi mă orientez către singura persoană care e liberă.
Eu: „Bună ziua. Am venit să depun o cerere să fie trimis un card de la sucursala centrala aici, la această agenţie.”
Ea: „Nu se poate. Trebuie să mergeţi personal la sucursală, nu se mai poate să-l luaţi de la altă agenţie.”
Eu (încercînd să NU mă enervez):  „Doamnă, dar am vorbit la sucursală şi mi-a spus să vin să fac o cerere, că ei îl trimit aici. Ieri am întrebat şi aşa mi s-a spus.”
Ea (deloc afectată): „Hm… Nu ştiu, mai bine întrebaţi una dintre colegele de la ghişeu, ele ştiu mai bine.”
Eu (în gînd): „atunci de ce naiba zici…”. Mă rog, mă aşez la rînd la altă persoană şi aştept.
Eu (de la capăt): „Bună ziua. Mi s-a blocat cardul în bancomatul de la Universitate şi aş vrea ca atunci cînd revine la bancă, să fie trimis aici, la agenţia aceasta.”
Cealaltă (de la capăt): „Nu se poate. Trebuie să ridicaţi de la sucursală, nu se poate din altă parte.”
Eu (din nou): „Doamnă, am întrebat la sucursală şi mi-a zis că se poate, pe baza unei cereri.” (apoi, foarte calmă) „Ce să înţeleg? Nu există o procedură standard pe care o cunoaşte şi o aplică toată lumea? Diferă de la o agenţie la alta?”
Cealaltă (cu ochii mari): „Nu… adică da… adică… daţi-mi buletinul.”
I-l dau. Identificăm contul, cardul etc. Deja trecusem prin procedura aceasta, telefonic, de două ori. Puteam să-i dictez răspunsurile dinainte, dar m-am temut să nu o aglomerez.
Aşteptaţi un pic, zice, şi dispare într-un birou, apoi în altul, şi tot aşa, vreo 5 minute. Apoi vine triumfătoare: „Faceţi o cerere”.
Eu: „OK. Cam cum să sune această cerere?
Cealaltă: „…”
Eu: „Subsemnata, bla bla, solicit transferul cardului bla bla, de la sucursala la agenţia din Copou…?”
Cealaltă (îşi revine): „Da, da. Subsemnata…” şi restul cererii curge de la sine.
Apoi îi vine ei o idee: „O clipă, să sun la centru.” Sună şi explică situaţia. „A facut cerere, mai trebuie ceva? Aha, deci să trimit eu un mail. Pe ce adresă? Aha, am notat. Şi cînd soseşte ce se întîmplă? Aha, sunaţi dumneavoastră, am înţeles. Mulţumesc” şi îmi spune, cu alte cuvinte, exact acelaşi lucru pe care îl auzisem cu o zi înainte.
Eu: „Îmi puteţi da un număr de telefon de aici, ca să verific dacă a ajuns la dumneavoastră?”
Cealaltă (puţin panicată): „Păi, vă anunţă colega de la sucursală cînd ajunge la ei iar a doua zi puteţi veni aici, că ajunge repede.”
Eu (sceptică): „Sigur!”

Va urma şi finalul.

Haza şi invitaţii (Ib)

Drama cardului blocat în bancomat
poveste – din nefericire – adevărată şi – încă – neterminată
by Diana Niculăeş

***

Capitolul al II-lea

Vine şi ziua de miercuri. Şi trece tot fără card. Desigur, sun şi, din nou, nici urmă de card. „Uneori mai durează pînă echipa rezolvă problemele şi revine de pe teren”, explică doamna de la sucursală. (Gîndesc: „Desigur. Dacă trece şi prin Ungaria, da.”). Plus că, aşa cum verificasem înainte, „problema” era rezolvată, adică bancomatul mergea brici, în aşteptarea, probabil, unui moment ales aleatoriu în care să dea viaţa peste cap unui alt nefericit ca mine.
„Vă rugăm să mai aşteptaţi, daţi-mi numărul de telefon şi vă anunţăm noi când vine”, continuă suav vocea de sucursală. Încep să mă simt ca la un interviu nereuşit, cînd la final auzi teribila replică „Don’t call us..” şi să mă pregătesc să sun în fiecare zi că doar poate-poate într-una dintre ele îmi vor spune că pot să vin, că în sfîrşit cardu şi-a încheiat maratonul.
Apoi îmi vine o idee: „Auziţi, dar nu îl puteţi transfera la agenţia din Copou? Mi-ar fi mult mai convenabil să vin să-l ridic de aici decît din centrul oraşului…”, mă pisicesc eu, deşi ştiam că se poate, dacă scrii o cerere (de mînă – se pare că nu au formulare pentru aşa ceva). Evident, trecusem printr-o astfel de experienţă cu cîteva luni înainte. „Desigur! Faceţi o cerere la ei la agenţie, ei trimit un mail aici şi pe baza acestuia îl putem trimite. Doar că mai trebuie să aşteptaţi vreo două zile în plus, după ce vă anunţăm că a venit la noi”, confirmă operatoarea. Eh! De-acuma, ce ţi-e o zi, două, cinci, zece. Trăiască cei dragi, care ne împrumută bani cînd portofelul e gol!

Va urma

Haza şi invitaţii (I)

„Haza şi invitaţii” va fi o nouă categorie a acestui blog unde, după cum dau de înţeles, sînteţi invitaţi să scrieţi unul sau mai multe texte (vă voi cenzura eu de vă propuneţi să scrieţi mai multe decît proprietarul blogului, staţi fără griji!) pe una sau mai multe teme. Pentru că îmi e mai mereu alături şi-mi înţelege (sau aşa mă lasă să cred) ataşamentul faţă de blogul personal, dar şi pentru că i s-a întîmplat ceva ce n-au lăsat-o degetele să nu tasteze, ladies and gentlemen, please welcome Diana Niculăeş! Dia, ai legătura!

Drama cardului blocat în bancomat
poveste – din nefericire – adevărată şi – încă – neterminată

Capitolul I
Da, i se poate întîmpla oricui, oricînd şi mi s-a întîmplat mie, luni (7 decembrie), la matinala oră 8 AM, la bancomatul de la Universitate, cel în faţa căruia studenţii se roagă lună de lună să găsească soldul sporit cu vreo bursă sau cu bani de-acasă. Şi tocmai pentru că i se poate întîmpla oricui, m-am gîndit să nu mă enervez, că procedura nu are cum să fie aşa de complicată, oricum nu mai complicată ca în cazul în care aş vrea, de exemplu, să-mi schimb cardul cu altul. Well, wrong!

Am meritat-o, veţi spune. Probabil că am tastat greşit PIN-ul sau cardul era expirat şi nu m-am îngrijit să-l schimb cu cel nou. Din nou, vă spun că greşiţi, că sunt nevinovată ca un prunc şi ca nu am apucat decît să introduc cardul (înnoit anul acesta) în slotul lui, o operaţiune pe care mulţi o fac în mod automat. În momentul acela maşina s-a decis să îmi afişeze, candid, numerele de telefon ale serviciului de relaţii cu clienţii. La care desigur, sun de îndată de ce am un telefon la îndemînă, adică în maximum 10 minute (şi da, era prea dimineaţă pentru ca vreo agenţie bancară să fie deschisă).

Domnul de la telefon, cuibărit în biroul lui călduţ din Bucureşti, se arată foarte serviabil şi după ce verifică dacă în acele 10 minute nu a reuşit nimeni să-mi spargă banii din cont pe ceva de (h)aur, mă anunţă drăgălaş că trimit o echipă de la „descarcerare” şi că îmi pot recupera preţioasa bucată de plastic ÎN ACEEAŞI ZI, de la sucursala pe oraş, adică acea super-agenţie plasată prin centru, mama tuturor agenţiilor împrăştiate prin municipiu. Doar să sun la sucursală înainte, ca să mă asigur, soluţie cu care sunt total de acord, întrucît ideea de a traversa jumătate de oraş degeaba nu-mi pică prea bine.

Deci pînă seara treaba se rezolvă, gîndesc eu uşurată în timp ce închid telefonul. Trebuie doar să nu depăşesc bugetul fabulos de 6 lei care îmi mai rămăseseră în protofel, că doar nu degeaba vroiam eu să scot bani la dis-de-dimineaţă. După-masa, înainte de a porni spre sucursală, am prezenţa de spirit să sun. Pe lîngă faptul că, după ce în primă fază răspunde cineva la telefon iar eu, după ce încep să explici de ce sunat, sunt transferată fără avertizare unui alt departament, deci mă trezesc cu o altă sonerie în mijlocul tiradei mele, SURPRIZĂ! Nu doar că nu e nici urmă de cardul meu acolo, dar mi se explică apăsat că în nici un caz nu durează o zi să revină la ei, ci vreo două-trei zile, deci cel mai bine să revin pe la o miercuri. Pe lîngă faptul că nu înţeleg cum poate să dureze cel puţin două zile pentru ca obiect minuscul să parcurgă fabuloasa distanţă de 4 (patru) staţii de autobuz, deci cam 20 de minute, eu trebuie să mă împrumut cam în fiecare zi ca să evit să scot banii din cont de la ghişeu (operaţiune cunoscută ca fiind consumatoare de timp, nervi şi comisioane).

Va urma