Selfie cu moartea

N-am început săptămîna bine deloc. M-am întors de la universitate şi-am deschis Facebook-ul, ca să mai aflu noutăţi, şi-am dat peste doi prieteni din listă deplîngînd moartea unor cunoştinţe. Îmi venea să fac ceva ca să-mi dispară din feed astfel de veşti tragice, la fel cum făceam odinioară cînd, citind ziarele şi ajugînd la secţiunile înnegrite de mesajele de condoleanţe, dădeam paginile repede, fără ca măcar să arunc privirea peste anunţurile care vorbeau invariabil despre trecerea în nefiinţă a cuiva. Mi se părea că moartea rămîne acolo, închisă între paginile acelea, şi uitam repede de ea citind ştirile din sport sau delectîndu-mă cu vreo caricatură de presă. Pe Facebook nu mai merge aşa. Scroll down iute, mi-am zis, uşor tulburat, dar cîteva mesaje „mai la vale”, o altă veste tragică. Carevasăzică, de moarte nu te poţi ascunde, nici măcar pe Facebook, aşa că mi-am zis s-o privesc în ochi şi m-am întors la mesajele cu pricina. De data asta şi-a ales o profesoară tînără care-şi susţinuse recent doctoratul şi o cîntăreaţă pe la vreo 55 de ani. Dau totuşi detaliile astea, deşi ştiu că în faţa morţii ele nu contează; dar oamenii se agaţă de ele ca să poată să se revolte, ca să-şi strige durerea, să-şi justifice cumva nedreptatea pe care o simt atunci cînd de lîngă ei sînt smulşi oameni dragi. „Avea o viaţă înainte”, „abia începuse să trăiască”, „mai avea multe de făcut pe lumea asta”, curg mesajele şi gîndurile celor îndoliaţi. Nu ştiu ce trezeşte moartea-n fiecare din noi, dar în cazul meu, tot ce trăiesc, tot ce simt, tot ce fac se strînge într-un ghem al neputinţei, iar eu rămîn în starea asta cîteva minute, uneori şi ore, apoi, uşor, uşor, trupul inert îşi recapătă vlaga. Simt din nou, trăiesc din nou. Moartea a trecut pe lîngă mine, dar nu neobservată, aşa cum se întîmpla cînd eram copil, iar prezenţa ei în vieţile noastre era aşa de rară, încît uneori ne puneam problema dacă există cu adevărat sau nu, aşa cum o făceam în ograda bunicilor cînd auzeam că a intrat dihoru-n sat. Întîi el era un zvon, adus de nişte pene de găină porumbacă purtate de vînt. Apoi dădea tîrcoale printre prieteni, vecini ori neamuri şi în cele din urmă îl găseam pe bunicul jupuindu-l, după o noapte de stat la pîndă. Cu moartea e cam la fel, întîi o noţiune ciudată şi îndepărtată apoi, pe măsură ce-ţi dă tîrcoale, din ce în ce mai bine conturată. Cu cît cei care pleacă îţi erau mai aproape, cu atît şi moartea vine mai aproape de tine, iar senzaţia unei prezenţe funeste – deşi discretă şi amorfă – e aproape fizică. Dar pe Facebook, unde pare că ne-am mutat, încet-încet, existenţele, moartea se pierde repede în noianul de veşti care nu mai suportă amînare – ultimul selfie dichisit, ultima cafea băută şi ultima carte citită, deşi, după ce postăm poza aducătoare de like-uri dătătoare de viaţă, dăm jos măştile de pe faţă, ne amintim că nici nu ne place cafeaua şi că, de fapt, n-am mai citit o carte de prin liceu. Într-o lume în care totul e virtualmente posibil (sic), moartea rămîne singura realitate care ne mai poate aduce cu picioarele pe pămînt.

Anunțuri

Mahmureala, bat-o vina!

Pentru că textele cu pretenţii filosofico-meditative se digeră mai greu decît alte „substanţe”, vă distribui ceea ce se numeşte un infocomic (adică ce rezultă atunci cînd „infographics meet comics”) despre ce aveţi de făcut înainte de-a vă apuca de băut şi. Sau, altfel spus, cum să „programaţi” o beţie. Vă selectez cîteva dintre sugestii:

1. protejează-ţi stomacul cu nişte lapte sau mîncare grasă, pentru ca alcoolul să se absoarbă mai greu;

2. lasă-ţi lucrurile de valoare (portofelul mai ales) la un prieten în care ai încredere că nu va bea atunci cînd vei bea tu;

3. de asemenea, scapă şi de telefon! Urmărind infocomic-ul o să afli şi de ce.

Sursa: The Maple Kind.

what_to_do_before_getting_drunk_01what_to_do_before_getting_drunk_02what_to_do_before_getting_drunk_03what_to_do_before_getting_drunk_04

Hashtag a murit! Trăiască mot-dièse!

Zău că încep să-mi devină simpatici francezii! Cel puţin oficialităţile franceze care, recent, au decis înlocuirea cuvîntului hashtag, extrem de folosit (mai ales) de utilizatorii Twitter (din Franţa şi pretutindeni) cu mot-dièse. Recomandarea a venit din partea Commission Générale de Terminologie et de Néologisme, bazîndu-se pe un decret pe care-l au francezii din 1996, privind îmbogăţirea vocabularului – Décret n°96-602 du 3 juillet 1996 relatif à l’enrichissement de la langue française:

Însă această îmbogăţire ascunde (sau dezvăluie), de fapt, intenţia (deja oficială) de a bloca pătrunderea a noi anglicisme în limba franceză. Chestiunea a stîrnit amuzamentul „internauţilor” în faţa acestui aşa-zis exces de zel din două motive: o dată, pentru că iniţiativa în sine (de a înlocui un cuvînt deja intrat în vocabularul utilizatorilor) cu un altul „mai puţin străin” şi a doua oară pentru că vocabula înlocuitoare – mot-dièse – e una inadecvată, semnele hash şi diez, fiind, într-adevăr, diferite, avînd aşadar şi semnificaţii diferite: diezul e orientat uşor spre stînga, în timp ce hash key-ul (pound key-ul de pe telefon, în varianta britanică) e orientat spre dreapta, ca-n imaginea de mai jos:

DIEZ VS HASH

Diezul este un semn convenţional din domeniul muzical care, pus înaintea unei note, indică faptul că e nevoie de un semiton mai sus pentru executarea ei. Hash-ul e un semn convenţional folosit în noile tehnologii de comunicare şi care, pus înaintea unui cuvînt îl transformă în hashtag, adică vocabulă care reuneşte fraze-cheie sau mesaje-cheie în baza cuvîntului utilizat pentru căutare.

Nu e prima oară cînd lingviştii dintr-o ţară se iau la harţă cu anglicismele care le invadează teritoriul. V-am mai relatat, mai demult, şi cazul Twitter din Spania, cînd Real Academia Española a propus propriile cuvinte care aveau legătură cu reţeaua de socializare: „tuitear”, „tuit”, „tuiteo”, „tuitero”.

Mi-ar plăcea să am şi părerile unor francofili, francofoni şi (sic!) „tehnofili” despre această gîlceavă lingvistică! Oare cum ar suna echivalentul în română pentru hashtag?

Mai multe detalii despre subiectul care a stîrnit amuzament pe Internet găsiţi aici sau aici.

Pe scurt, ceilalţi

Mi-am dat seama că evit (pentru că nu-mi place) să pomenesc numele altora în textele mele. Şi nu e vorba de nici un fel de egoism deghizat aici, ci de faptul că am impresia că, pomenindu-i, îi arunc într-un fel de prizonierat şi-i leg de mine, poate fără ca ei să şi vrea asta. La urma urmei, de unii oameni chiar nici n-ai de ce să te legi.

Pe scurt, culmea discriminării

Coboram, vineri, spre Gară. În faţa mea, o familie de ţigani (un el, o ea şi la mijloc băieţelul lor, ţinut de mîini de cei doi). Din sens opus, urca grăbit un negru. Capul familiei rrome l-a arătat întîi cu degetul, apoi a întors capul după el, la fel şi femeia care-l însoţea, şi împreună au început să rîdă zgomotos.

 

Later edit: culmea, astăzi este şi Ziua Internaţională a Rromilor.

Pe scurt, nimicnicia

Aţi primit vreodată vreo ofertă să vă vindeţi viaţa? Cam care să vă fie preţul şi cum să se facă plata? Mai aveţi nevoie de voi înşivă sau vă puteţi – contracost, fireşte! – dispensa de propria fiinţă şi să fiţi la cheremul cumpărătorului vostru? Luaţi-o ca pe o slujbă normală, de opt ore pe zi, numai că, atunci cînd puneţi capul pe pernă, obosit de sarcinile zilei, nu aveţi la ce să vă gîndiţi. În faţa ochilor voştri închişi se întinde golul. Nici un prieten de care să vă amintiţi cu drag, nici o figură maternă ori paternă, nici măcar vreo altă vietate, nici măcar un firiciel de iarbă. Doar neantul, care să vă învăluie, prietenos aproape, încercînd parcă să vă facă să vă obişnuiţi cu prezenţa lui. Nu vă va adresa nici o vorbă niciodată, nu vă va zîmbi, nu vă va îmbrăţişa, dar va fi întotdeauna acolo, ca un prieten drag.

Dacă deja vă regăsiţi în povestea asta, înseamnă că aţi fost traşi pe sfoară. Fără să ştiţi, v-aţi vîndut pe nimic. Sau, mai pe şleau, în ochii cumpărătorului, viaţa voastră n-a valorat nimic.

Pete de culoare, pete de grăsime

Pe scurt, discriminarea

De ce atunci cînd pe scenă apare un negru/o negresă, comentatorii se grăbesc să remarce „o pată de culoare”, iar atunci cînd pe scenă apare un obez/o obeză, nimeni nu pomeneşte nimic de vreo „pată de grăsime”? Asta dacă tot facem referiri la aspectul fizic…

Pause – Play

Pentru că nu mi-a spus nimeni „Welcome back!”

În ultimul an şi jumătate mi-am cam lăsat Impresiile de izbelişte. Mă copleşeau alte probleme într-atît încît îmi venea să urlu pe blog. Şi-am zis că e cazul să iau o pauză. Şi-am luat-o. O pauză lungă, concretizată într-un concediu fără plată pentru un an de zile. Uneori, în loc de concediu fără plată îi ziceam „fugă de griji” sau „ofsaid deliberat”. Şi m-am întors. De atunci, adică de trei luni şi ceva, nimeni n-a avut curajul să mă întrebe deschis de ce-am plecat, poate fie pentru că mă motivasem aici şi aici, fie pentru că, prin revenirea mea, am încetat să mai fiu, cumva, dacă am fost vreodată, interesant. Nici n-o să vă vină să credeţi ce repede rutina şi-a luat locul înapoi! Nici n-o să vă vină să credeţi că, în toată această absenţă – nu lungă, recunosc  – absolut nimic nu se schimbase! Dar, la drept vorbind, asta nu m-a speriat în nici un fel. O frunză nu cade de la o simplă adiere de vînt, darămite un copac în toată puterea! Aşă că eu,  frunză călătoare – şi căzătoare din graţii – m-am reîntors pe ramura uscăţivă a copacului vieţii de unde, de fapt, nu zburasem niciodată. La o adică, frunzele n-au dreptul să viseze?

Pe scurt, România

O ţară minunată şi numai hoţii

Trăim, printre altele, în ţara nesimţiţilor, a hoţilor, a îmbogăţiţilor şi sărăciţilor peste noapte, a celor cărora un titlu de orice natură le garantează inteligenţa, înavuţirea sau desconsiderarea celorlalţi. Şi asta, nu, nu îmi ocupă tot timpul, ci mă distruge tot timpul.

Nu vă grăbiţi cu replica, bineînţeles că voi emigra.

Cu dezgust,
A.H.

Surprize între Crăciun şi Anul Nou

Cînd stăpînii nu-s acasă…

Am lipsit şi noi, ca oamenii, o săptămînă. Cînd ne-am întors, am constatat următoarele:

-una dintre plantele recent achiziţionate (Crocata, pe numele ei) a încercat să se sinucidă. Am găsit-o pleoştită, cu florile la pămînt (vorba vine, că era aşezată pe-un raft). A fost imediat resuscitată cu apă în farfurioara ghiveciului, cu apă în ghiveci, cu apă pe frunze. În juma’ de oră era ţeapănă. Adică şi-a revenit;

-o cultură de mucegai şi-a făcut apariţia pe unul dintre pereţi. Am trecut repede-repede la operaţiunea „Extincţia”, corpurile străine căzînd pradă clorului (variantă la care am ajuns după ce am constatat că musafirul nostru mucegaiul e la curent cu zicala „Ce nu te-omoară [adică o sumedie de soluţii anti-mucegai, prevenire şi îndepărtare şi ce mai vreţi voi] te-ntăreşte”);

-habar n-avem cît se umblă cu Steaua. Ieri ne-am trezit cu un „stelist” la uşă: „Primiţi cu Steaua?” Consternat [totuşi, era 29 decembrie!], i-am zis că da.

-pe tavan am găsit un fluture (How did it get in?) şi un păianjen. Ambii au decedat la scurt timp după localizare: fluturele a fost anihilat cu Pronto, în timp ce păianjenul a murit ca urmare a intoxicării cu spray pentru gîndaci.

-nu, gîndaci n-am găsit.

Pe viitor, am lăsa cheia la un vecin, dar ne temem să nu-l găsim şi pe el la noi în casă, mucegăit, livid şi alte cele. Yep, terrible karma.