Profesor cu distincţie

Aprilie 2002. Cum priveşti dinspre catedră, în partea dreaptă, în prima bancă sînt eu, unul din cei vreo 50 de boboci care au ales, în vara anului 2001, să studieze jurnalismul. La catedră, Domnul Profesor nu stă locului defel, e cînd în picioare, cînd aşezat şi, fie că ne povesteşte despre limbile indo-europene, fie că ne vorbeşte despre manifestarea funcţiei poetice în discursul publicitar, îşi completează spusele cu exemple notate pe nişte pătrăţele galbene de hîrtie. „I like Ike. E şi fatic, şi poetic.”, spune plin de vervă. Mă las cuprins de entuziasmul care emană dinspre catedră, însă se pare că nu sînt suficient de pregătit şi pentru explicaţiile care însoţesc exemplul ales. În mintea studentului de anul I rămîn doar numele preşedintelui american şi acel slogan de campanie pe cît de simplu pe atît de captivant. Din fericire, discuţiile despre funcţiile limbajului aveau să revină, iar funcţia fatică, cea care mi-a dat niscaiva bătăi de cap în primul an de facultate, să devină un leitmotiv al întîlnirilor dintre mine, învăţăcelul, şi dl Dumistrăcel, Profesorul.

Septembrie 2007. Urc scările de la Institutul Philippide şi mă tot uit afară, prin ferestrele largi, gîndindu-mă ce să-i spun Domnului Profesor şi cum să-i cer să mă ajute. Am examenul de admitere la Şcoala Doctorală, iar domnia sa, ca urmare a unor hotărîri ministeriale – sau să fi fost unele la nivel de universitate? – nu mai poate coordona teze de doctorat. Mai am la dispoziţie un minut, sau poate două, dacă merg încetişor pe culoar, să găsesc nişte argumente convingătoare, dar mă trezesc deja bătînd la uşă şi recunosc vocea care mă invită înăuntru. Ştie de ce am venit şi fără să i-o spun, ceea ce, la drept vorbind, mă face să răsuflu uşurat. Ceremonios, ca întotdeauna, îmi arată teancul de cărţi de pe birou pregătit pentru mine. Aveam să-i cunosc mult mai bine decît o făcusem în facultate pe Malinowski, Bühler, Jakobson, Coşeriu şi alţii. Cînd revin, o lună mai tîrziu, ca să returnez volumele şi să-l anunţ de reuşita la doctorat, primesc în dar Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale, care include, pe prima pagină, următoarele cuvinte: „Domnului Adrian Hazaparu, tînăr prieten şi coleg, cu urări de succes în ce a început”. De fapt, nu ştiu sigur ce am început, dar mi-e frică s-o spun cu voce tare, pentru că am impresia că dl Profesor ştie mai bine decît bine, aşa că prefer să iau dedicaţia domniei sale ca pe o declaraţie de sprijin, semnată şi datată. Şi chiar asta avea să fie.

Octombrie 2010. Sînt la susţinerea publică a tezei de doctorat şi din comisie face parte, alături de profesorii Rodica Zafiu, Eugen Munteanu, Ilie Rad şi Dan Stoica, şi dl Dumistrăcel. După observaţiile din referatul privind teza, Domnul Profesor mă cheamă la prezidiu ca să-mi returneze ceva: una dintre lucrările de examen din primul an de facultate, notată cu „10 cu distincţie”. „Ştiam eu de ce o păstrez”, a spus atunci. După un zbor cu avionul cu o zi înainte şi copleştit de emoţii, e singura amintire clară pe care o am din ziua aceea şi-i mulţumesc Domnului Profesor pentru gestul său, unul, în citadela emoţiilor mele, de o duioşie aparte.

Mai 2014. Tot cu duioşie vorbeşte dl Dumistrăcel şi în ziua lansării volumului meu de debut, care, esenţial, i se datorează: fără rodnicele întîlniri avute cu Domnia sa, acest „pumn de curiozitate, receptivitate şi ambiţie”, cum m-a descris atunci Domnul Profesor, nu s-ar fi deschis.

***

Am evitat să scriu un text despre meritele profesionale ale Domnului Profesor – de altfel, cunoscute şi recunoscute – şi am preferat să ţes o poveste din întîmplări care, prin natura lor, nu pot fi menţionate în CV-ul unei persoane, dar care, prin intimitatea pe care o presupun, construiesc lumi inaccesibile celui care nu a fost martor direct. Nimeni, în afară de subsemnatul, nu ştie cu cîtă plăcere descifram la examenele de Discurs jurnalistic enunţuri aparţinînd discursului repetat, cum întorceam cuvintele cînd pe-o parte, cînd pe cealaltă, ca să le descos de sensurile şi să cos la loc altele noi, mînat de ideea inculcată de Domnul Profesor, că limba merită studiată pentru că e un organism viu, mereu în schimbare, dezvăluindu-se puţin cîte puţin, pentru ca atunci cînd ţi-a creat iluzia că ai înţeles-o să se închidă într-o nouă engimă. Nimeni, în afară de subsemnatul, nu ştie cum acel „10 cu distincţie” obţinut la primul examen cu Domnul Profesor m-a făcut să muncesc şi mai mult pentru cei care au urmat, să mă simt cumva special în faţa colegilor, părinţilor şi chiar în faţa oglinzii, dar, mai presus de toate, să mă simt apreciat. Am înţeles mai tîrziu ce se întîmplase de fapt, citind, în 2013, un interviu din Opinia studenţească, unde Domnul Profesor îşi exprima credinţa că „studenţii simt că îi apreciezi tocmai din cauză că vezi în ei ceva dintr-o vîrstă a ta”. În ceea ce mă priveşte, Domnule Profesor, v-aş putea răspunde, răsturnînd cuvintele, că şi profesorul ar trebui să simtă că studenţii îl apreciază tocmai din cauză că văd în el ceva din ce-şi doresc să fie o vîrstă a lor.

În jurul meu, viaţa e mereu o luptă

Stau pe pat, întins pe spate, cu privirea fixată într-un punct ales la întîmplare de pe tavanul alb al clinicii unde urmez un tratament fizioterapeutic recuperator. Mîna mea dreptă are prinse de încheietură două comprese care se continuă cu nişte firişoare prin care circulă curent. Simt un fel de gîdilături în antebraţ şi-mi dau seama că mă pot juca oarecum cu senzaţia asta în funcţie de cum îmi mişc mîna: cînd împing aerul cu degetele, ca şi cum aş fi un pianist dibace care tocmai se pregăteşte să înceapă o partitură, senzaţia e plăcută, ca o mîngîiere pe dinăuntru, însă cînd cuibăresc buricele degetelor în podul palmei, sigilîndu-le ferm cu degetul mare, ca un pugilist feroce care se pregăteşte să intre în ring, senzaţia devine tăioasă, dureroasă. Şi-uite-aşa mă joc în cele zece minute “regulamentare”, pînă cînd se schimbă încheietura şi o iau de la capăt. De cîteva zile, joaca asta banală e întreruptă de zgomotul din încăperea de alături. Despărţită de cea în care mă aflu eu printr-un perete de sticlă, e sala pentru masaj. Ştiu asta pentru că după ce ies de aici merg de fiecare dată acolo. Dar pînă să-mi vină mie rîndul, prin sticla mată, gîndită, pare-se, să atenueze mai mult văzul decît auzul, răzbate plîns de copil. Nu-i pot ghici vîrsta, dar trebuie să fie sub un an, căci în momentele de relativă linişte dintre două descătuşări, se aud doar încurajările mamei şi un gîngurit disperat. E greu să te proiectezi în suferinţa celuilalt, imposibil să i te substitui; poţi, cel mult, să o respecţi, aşa că pun punct o vreme joculeţelor mele stupide şi încerc să mă gîndesc la durerea care se loveşte de peretele de sticlă şi, îmblînzită parcă, se împrăştie în camerele din jur ori îşi lasă ecoul să curgă nestingherit pe coridor. Azi, din pricina unui mic decalaj, m-am întîlnit în sala de aşteptare cu cea a cărui durere încercam s-o prind într-un şablon – o gămălie de fată, cu ochi mari, păr cîrlionţat şi mînuţe dolofane care se agaţă de degetul meu arătător suspendat în aer. Nouă luni, retard neuromotor, terapie de trei luni încoace, cîte 15 minute în fiecare zi. “Mai mult timp petrecem pe drum pînă aici, dar nu puteam numai să mă rog ca ea să meargă, trebuia să şi fac ceva”, îmi spune maică-sa supraveghindu-l şi pe băiatul de vreo patru ani care nu stă locului o secundă. Pe mine mă priveşte ca pe unul căruia ar putea să i se confeseze, aşa cum, cîteodată, într-o gară aiurea, te-apuci să-i povesteşti unui străin despre poverile care te-apasă, sperînd ca, odată eliberate, să cîntărească mai puţin. Nu ştiu ce să-i răspund în afară de nişte cuvinte de încurajare pe care probabil le-a tot auzit rostite şi de alţii. Picioruşele de plastilină pe care mi le-am imaginat se foiesc acum în faţa mea, însă se pare că momentan sînt prea moi ca să apese cu fermitate în podea.

O concluzie, trasă de mult, şi, din nou şi din păcate, reconfirmată de astfel de bucăţi de realitate neşlefuită: nu ştiu în ce laboratoare s-o fi născut conceptul egalităţii de şanse, căci oamenii nu se nasc deloc aşa şi, din ce văd în jurul meu, viaţa e mereu o luptă, între forţe niciodată egale.

Drumul spre Singapore e presărat cu coji de seminţe

sim cahill
Simona Halep, alături de antrenorul ei, Darren Cahill. Sursa: http://www.elpuntodebreak.com

Nu obişnuiesc să scriu pe subiecte din sport. Am mai făcut-o o singură dată, cu prilejul Jocurilor Olimpice din 2012, cînd Cătălina Ponor a “ratat” aurul la sol şi podiumul la bîrnă. Acum, Simona Halep “ratează” cîştigarea trofeului la turneul de la Roland Garros – unul dintre cele patru mari şlemuri din circuitul de tenis feminin –, iar acesta ajunge în braţele care lovesc mingea puternic ale unei sportive inconştiente din Letonia. La vestiare, Simona îşi strînge probabil lacrimile într-un pumn şi apoi şi le pierde în echipamentul alb-verde care i s-a potrivit atît de bine la turneul ăsta. După care se întoarce pe teren, îşi felicită adversara şi-şi asumă curajos înfrîngerea grea. Ca să fiu sincer, în privinţa ultimelor două fraze, e ceea ce cred eu că s-a întîmplat imediat după meci, pentru că n-am avut puterea să mă uit. De fapt, n-am avut puterea nici să mă uit la meci de-acasă, aşa că m-am dus la nişte prieteni. Profeţia sumbră că Simona ar putea pierde se strecurase cumva în mine şi-mi era frică să-i aştept împlinirea de unul singur acasă. Să fi fost poate tot buzz-ul din presă, de dinainte de meci, cu privire la traseul spectaculos al adversarei sale pînă în finală, cel care mă descumpănise? Să fi fost sfertul ăla de finală cîştigat împotriva Elinei Svitolina printr-o combinaţie de şansă, talent, intuiţie, putere şi hotărîre? Să fi fost imensele aşteptări – locul 1 în clasamentul WTA, primul titlu de Mare Şlem, prima jucătoare de tenis din România ce ajunge pe locul 1 în lume –  care, aflate pe punctul de a se realiza, au început să apese tot mai tare pe umerii Simonei? Să fi fost eticheta de “principală favorită” pe care Simona, în loc să şi-o asume, cum se aştepta toată lumea, o dezavua? Habar n-am.

Ştiu doar că, după ce meciul s-a încheiat, mi-am zis că nu mai vreau să aud de tenis. Am intrat pe contul de Instagram şi am dat unfollow tuturor celor din lumea acestui sport pe care care-i urmăream. Am intrat pe Twitter şi am făcut acelaşi lucru. Apoi pe Facebook. M-am debarasat de toate astea în cîteva minute, din cîteva click-uri. De fapt, voiam să şterg cu buretele tot ceea ce mi-ar fi putut aminti de această înfrîngere. Pur şi simplu nu voiam să văd toate titlurile care anunţau “înfrîngerea şocantă” şi “victoria neaşteptată”, nu voiam să văd ştirile în care în loc de Jelena Ostapenko aş fi vrut să citesc Simona Halep.

Probabil nici Simona Halep nu şi-ar fi dorit nimic din toate astea, dar ea, spre deosebire de mine, a trebuit să revină pe teren, să-şi felicite adversara, să adreseze cîteva cuvinte şi să se gîndească la faptul că, în 2-3 săptămîni – şi asta dacă sare peste turneele pregătitoare pe iarbă – , trebuie să fie aptă pentru un alt mare şlem, cel de la Wimbledon, unde are de apărat punctele cîştigate anul trecut, cînd a ajuns pînă în sferturi. Iar eu, în tot timpul ăsta, stăteam în bucătărie, ferit de ochii lumii, şi dădeam unfollow în stînga şi-n dreapta pe reţelele de socializare. Şi ce simplu era!

Iată-mă, cîteva zile mai tîrziu, revenit la sentimente mai bune. Scriu textul ăsta, am avut curaj să dau un search pe Twitter cu “Simona Halep”, ca să aflu dacă merge sau nu la turneul de la Birmingham, să intru pe site-ul WTA pentru noutăţi şi chiar să citesc cîteva texte de opinie pe subiectul finalei de la Roland Garros. Vi-l recomand pe cel din The New Yorker, pe care mi l-a indicat şi mie cineva zilele trecute. M-am încumetat chiar să citesc sfaturile părerologilor care se pricep mai bine decît Darren Cahill la strategii de joc, aberaţiile celor care se lamentau că pînă şi ei ar fi servit mai bine decît Simona în ultimul game, jignirile celor care, pariindu-şi banii pe Halep, şi-au văzut risipită “investiţia”. Dar oricîte seminţe ar sparge unii peste realizările Simonei – care, după analizele lor din spatele blocului şi din faţa televizorului, nu ar avea stofă de mare campioană –, sportiva noastră scrie istorie pentru România: la ultimele trei turnee la care a participat, Madrid (Premier Mandatory), Roma (Premier 5) şi Paris (Grand Slam), a jucat finala, cîştigînd-o la unul dintre ele. Acum e nominalizată de WTA, chiar alături de rivalale sale din finalele pe care le-a pierdut, pentru jucătoarea lunii mai (încă puteţi s-o votaţi aici). După rezultatele de la Roland Garros, se află, momentan în fruntea cursei pentru Turneul Campioanelor din Singapore, bătînd astfel obrazul gros al unei părţi din presa sportivă care, acum vreo două luni, trăia din titluri ticăloase ca ăsta: „Turneul Campioanelor, doar un vis pentru Halep în 2017? Simona se află pe un loc incredibil în clasamentul Road to Singapore”. Răspuns post-evenimente: nu e deloc incredibil şi e locul 1.

***

Încă o precizare: cred că, pînă la urmă, textul ăsta nu e despre sport. Cred că e mai degrabă despre ferestre. Despre ferestrele pe care le deschidem noi către lume şi de la înălţimea cărora privim ceea ce se întîmplă în jur. Din păcate, ferestrele astea ajung la un moment dat să ne semene, să vedem prin ele numai ceea ce dorim şi să uităm că există şi alte deschideri către lume, poate mai luminoase, poate mai colorate, poate mai largi. Şi poate ar fi mai bine pentru mulţi dintre noi ca, înainte să vorbim, să privim lumea şi de la fereastra Simonei. Poate că am lua coatele de pe pervaz, ne-am strînge ruşinaţi cojile de seminţe în pumn şi am tăcea.

Tinereţe fără bătrîneţe

Mi se întîmplă, destul de des, aş zice, să par în ochii altora mai tînăr decît sînt, uneori cu 10, alteori chiar 15 ani. Să zicem că-i (de) bine, ca să nu fie (de) rău, vorba Regelui. Un astfel de episod mai jos:

Mă întorceam ieri de la Lidl spre casă şi mă opreşte o doamnă să-mi ceară nişte indicaţii:
– Nu vă supăraţi, este pe-aici un laborator de analize medicale, Laromedica… Laromed? Mi s-a spus că-i pe aici, pe lîngă Lidl.
–  Laromed? Nu, nu-mi spune nimic. Mai întrebaţi.
Îmi mulţumeşte totuşi şi ne vedem fiecare de drum. Tot coborînd spre Moara de Foc, zăresc undeva pe dreapta, parţial ferit vederii, un panou: Larmed. Mă uit în urmă, o văd pe doamnă stînd de vorbă cu nişte muncitori de la blocurile noi, dau fuga pînă acolo şi-i spun că am găsit ce căuta.
– Vai, şi doar m-am tot uitat! Ştiţi, mi s-a spus că aici aş mai putea să fac gratuit analizele. Ele în mod normal se fac la început de lună.
– Bine, doamnă, sănătate!
– Sănătate! Succes la şcoală!

Mi-am amintit cu ocazia asta şi de o întîmplare similară mai veche, pe care am relatat-o la vremea ei pe Facebook: ieşeam dintr-un amfiteatru de la o întîlnire a cadrelor didactice din departament. Cum şedinţa s-a întins pînă la 12.00, pe sală aşteptau studenţi să intre în sală, unde aveau oră. Surprind în trecere un mic dialog între două studente: „Fată, da’ aştia-s profesori!” „Hai, fată, că ăsta nu-i profesor”. Ăsta eram eu.

Oraşul ăsta

Oraşul ăsta boleşte: de pe geam aud, de dimineaţă pînă seara, uneori chiar şi noaptea, cum ambulanţele duc către spitale oameni suferinzi, iar eu, în loc să le doresc salvarea, mă gîndesc că unii n-o să se mai întoarcă acasă niciodată.

Oraşul ăsta trişează: din benzinăria de lîngă bloc se aude cum o motocoasă se plimbă harnică peste gazonul tuns perfect, iar eu mă gîndesc la brazdele pe care coasa din braţele vînjoase ale bunicului le lăsa în urmă, în parfum ameţitor de iarbă şi flori proaspăt cosite.

Oraşul ăsta zăpăceşte: în intersecţie, la culoarea verde a semaforului, oamenii se împrăştie grăbiţi în toate direcţiile, ca un pumn de boabe de mazăre aruncate pe jos, iar eu mă gîndesc la ziua aceea de vară în care am urcat cătinel cu bunicul pe dealurile de la Caşin ca să ducem oaia la stînă, fără ţipenie de om în jur şi însoţiţi numai de triluri de păsări şi greieri.

Oraşul ăsta e o iluzie: la Kaufland, oamenii se înşiră plictisiţi la cozi, cu o mînă pe telefon şi cu cealaltă împingînd apatici cărucioare ticsite de produse în ambalaje multicolore, iar mie îmi vine în minte amintirea dimineţilor de la ţară cînd ne aştepta bunica în bucătăria de vară cu o cană de lapte cu cacao şi o felie de magiun pe care presăra miez de nucă prăjit pe plită.

Oraşul ăsta înrăieşte: în Piaţa Păcurari cineva ţipă că i s-a furat portofelul, la farmacie vînzătoarea se preface că-i ocupată numai ca să nu-ţi mai dea restul de 20 de bani, în parcare ţi-ai găsit maşina zgîriată cu un cui de la un capăt la altul, vecina de deasupra îşi scutură ţoalele pline de praf şi păr chiar la tine în balcon şi, pe deasupra, te mai necăjeşte şi o durere de măsea.

***

Încerc să descopăr frumosul, dar trebuie mai întîi să ies din mizeria lumii în care m-am cufundat. Încerc să descopăr binele, dar mai întîi trebuie să-nvăţ să trăiesc printre şfichiuirile pline de venin ale celorlalţi.

***

E urîtă strada, e urît oraşul, sînt urît eu, sînt urîţi oamenii. Mă gîndesc că dacă ne-am da jos măştile astea, urîte şi ele, poate am reuşi să privim unii la alţii şi să vedem frumosul nu într-o haină de firmă, într-o maşină scumpă, într-o vilă impunătoare sau o vacanţă exotică, ci acolo unde nu l-am căutat niciodată: în noi înşine.

Fotografii din copilărie (II)

Nu ştiu cum curgeau înainte zilele, dar erau răbdătoare cu mine. Pe cele mohorîte le tratam cu dispreţ din prispa casei, unde, tolănit pe ţoalele făcute de bunica, stăteam ferit de ploaie şi de vînt. Cele însorite, dacă nu eram undeva sub bolta de viţă-de-vie, mă prindeau tot pe acolo, căutînd adierea răcoroasă ce venea dinspre gura beciului şi ascultînd zarva ţărănească: un vecin care taie lemne, o căruţă trecînd pe drum şi stîrnind şi praful, şi cîinii satului, acceleratul „de patru”, cel care pentru bunica era semnalul că trebuie să dea urluială la păsări, cînd şi cînd un dihor care băga spaima în găini.

Exceptînd verile secetoase, cînd iarba se transforma în nişte paie uscate pe care nici caprele lu’ tanti Catrinuţa nu le mîncau, totul era verde şi chiar şi pîrîul care cobora molcom pe lîngă grădină era năpădit de sălcii şi tot felul de buruieni, făcîndu-ne pe noi, copiii, aventurieri într-o junglă ce rivaliza cu cea a lui Mowgli, pe care o văzusem de două ori: o dată la televizor şi a doua oară pe nişte abţibilduri descoperite într-o ciocolată primită de la (cel pe cale de-a muri) Moş Gerilă.

Şi, deşi totul împrejur era verde, cînd o apucam cu tata pe dealuri, urmînd să mîncăm în poieni răcoroase, noi, copii dintre betoane, spuneam că mergem „la iarbă verde”, spre hazul celorlalţi copii din sat, sătui de-atîta iarbă şi curioşi să vadă clădirile dintr-un oraş mai mare. La pădure tata ne improviza nişte undiţe din beţe de alun cu care prindeam, pe pîraie repezi de munte, clenişori, mrene, boişteni. Uneori chiar şi moine, mai leneşe din fire, se lăsau păcălite de carabeţii dibuiţi de noi pe sub pietre şi puşi repejor în cîrlig. Cealaltă bunică, pentru că n-avea timp de toate astea, ne învăţase ceva şi mai simplu: pescuitul cu furculiţa. Trebuia precizie, iuţeală şi îndemînare. Aptitudini care nouă atunci, evident, ne lipseau. Acum aş putea zice, măcar cu jumătate de gură, că le am, dar parcă mi-ar fi prea ruşine să scot furculiţa din rucsac şi s-o iau pe pîrîu la deal la vînătoare de peştişori.

***

Mi-e dor de toate nimicurile astea pe care, pentru că aveam parte de ele din belşug, ajunsesem să le destest, în căutare fiind de lucruri şi fapte măreţe. Faptele măreţe întîrzie să apară, iar lururile mărunte din care-mi hrăneam bucuriile de-o zi se chircesc în amintiri pe care mă zbat să nu le dau uitării. Aş fugi dintre betoanele oraşului şi m-aş pierde în fîneţe, ameţit de miros de pojarniţă şi mentă sălbatică şi îmbătat de lenea specifică vîrstei copilăriei. Şi-mi amintesc că lene mi-a fost de multe ori, dar de plictisit nu m-am plictisit niciodată.

Dor de mamă

Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată melodia asta, dar eu de fiecare dată cînd o ascult mă gîndesc la bunica. Parcă o şi văd aievea, pipernicită, cu baticul ei cafeniu ce lăsa să se vadă o faţă rotundă şi mică, brăzdată de cute, gura ei mică şi buzele subţiri, vara arse de soare, iar iarna vineţii de frig. Eram mici cînd s-a prăpădit, să fie 20 de ani toamna viitoare, dar povestea pe care ne-o spunea cîteodată seara sau în zilele de sărbătoare – cînd ea avea mai mult timp să stea printre noi şi aveam şi noi mai multă răbdare cu bătrînii – despre o copilă mărunţică ce a rămas orfană pe la cinci-şase ani mi-o amintesc şi-acum. Mi-o amintesc pentru că povestea aceea venea întotdeauna cu lacrimi pe care noi nu le înţelegeam, căci nu înţelegeam că povestea aceea era a ei, orfană ce-ntr-o neagră zi s-a trezit că tînăra (avea 25 de ani, din ce ne spusese) şi frumoasa ei mamă fusese răpusă de o boală căpătată după perioada grea de după primul război mondial. „Mama de-a doua oară” făcuse din ea o slujnică: trebuia să vadă şi de treburile case, şi de fraţii şi surorile vitrege, mai mici. Măritişul n-a scăpat-o nici de muncă, nici de îngrijit copii, iar la vremea cînd ne spunea nouă povestea ei avea 15 nepoţi şi vreo 10 strănepoţi. Cînd noi ne supărăm definitiv din pricina unor neînţelegeri mult prea mărunte, ea a avut puterea să-şi ierte mama vitregă pentru copilăria chinuită şi, cînd s-au revăzut în Larga Dofteanei mulţi ani mai tîrziu, au plîns şi s-au îmbrăţişat ca o mamă şi-o fiică adevărate.

Melodia de care vă pomeneam la începutul textului îmi aminteşte, de fiecare dată cînd o aud, de bunica; şi mi-e ciudă că ştiu numai frînturi din povestea ei tristă – numai frînturi pentru că au trecut mulţi ani de-atunci, dar şi pentru că sînt convins că ne-a spus numai partea pe care minţile noastre de copii o puteau pricepe şi inimile noastre gingaşe o puteau simţi. Am crescut cu toţii de-atunci, ni s-au copt şi minţile şi ni s-au întărit şi inimile, dar am rămas fără povestitor. Fără povestitorul care iarna ne aducea din odăiţă cornuleţe cu magiun şi miez de nucă, mari cît pumnişoarele noastre de copii şi petrecute prin zahăr parfumat cum nu-mi amintesc să fi fost altul. Fără povestitorul a cărui bunătate simplă n-am mai întîlnit-o în oameni. Fără povestitorul a cărui zi de naştere era cîndva prin ianuarie, dar, pentru că nu-i plăcea să fie în centrul atenţiei, aşa cum ne place nouă atunci cînd apare acest prilej, nu ne-a spus niciodată cînd anume, zicînd doar că nu mai ştie dacă data se stabilise după calendarul cel vechi sau cel nou.

La bunica în casă nu exista nici casetofon, nici televizor. Dacă ar mai fi trăit, i-aş fi cumpărat un CD Player şi i-aş fi făcut cadou melodia care-mi tot aminteşte de ea. I l-aş fi dat cîndva în perioada asta şi cred că i-ar fi făcut bine.

Pagini rupte dintr-un jurnal de dor

Mi s-a spus „Buen viaje!”
Număr cu înfrigurare ore care nu mai vor să treacă. E iarăşi unul dintre acele prilejuri în care noţiunea de timp mă macină cu relativismul ei. De cele mai multe ori însă, schizofrenia astă mă prinde pe la înmormîntări sau, oricum, ocazii, în esenţa lor, nefericite. Numai atunci stau agăţat de acele ceasului, într-o joacă incertă, cînd înainte, cînd înapoi. Să văd cum se termină. Într-un punct mort, fireşte, deşi mă prefac întotdeauna că habar n-am dinainte care o să fie finalul. Am schimbat atîtea mijloace de transport în comun încît aş putea să afirm, în starea de prăbuşire fizică în care mă aflu, că am zburat cu trenul, iar că avionul a tras în Gara de Nord. Seara tren, vreo şase ore. Pălăvrăgit – deşi n-aş fi avut voie, din raţiuni de odihnă – alte cîteva ceasuri, tot vreo şase. Dimineaţă, tramvai, blat, vreo 4-6 staţii. Moment de respiro. Creieri atrofiaţi de teama unei amenzi. Noroc cu şapca, nu se vede mai nimic. Piaţa Unirii. Despărţire. Bilet de autobuz, linia „expres”, 7 lei. Aeorport Otopeni. Henri Coandă. Şapte ore de aşteptare, şapte covrigi. Aşa mi-am promis. Undeva am greşit numărătoarea, rămăsesem cu unul. Diferenţă de fus orar? Încă nu, totuşi. Telefon sinucigaş. Nu-i fac această plăcere, îl omor eu. M-am omorît, în fapt, pe mine. Roaming neactivat, deja mi-s în Barcelona. Ce-nseamnă din oră-n oră? Am pierdut autobuzul. Articulat, că celelalte nu duc unde vreau eu. Ezit. Evident, nu pot rămîne aici. Indicaţii, sugestii. În spaniolă. Nu ascult nimic în afară de melodia cuvintelor. De ce-am plecat, de fapt, acum patru ani? Găsesc motive şi mi-e ciudă. Rămîn cu o hartă în mîini. Cadou. Nu cobor unde mi s-a spus, Plaza España mi se pare mai nimerită. Metrou. Străzi largi, promenade. Dialog româno-catalano-castilian: „Hola, he vorbido con algu en el aeropuerto….”. Mă corectez. De la capăt. Estació de Barcelona Sants. Monede. Telefoane, nervi răsuciţi la maxim. Mă gîndesc la ţărăncile care-şi spală ţoalele pe gîrlă şi le storc în forţă, prin răsucire. Capul meu e un covor făcut grămadă. Izbîndă. Promisiuni gratuite. Din nou aşteptare, din nou tren. Două ore. Urmează Lleida Pirineus.

Barelona Sants – Lleida Pirineus. Salida: 22.00. Llegada: 00.15
Timpul, din nou. Iluziile şi obsesiile mele s-au strîns în aceeaşi clepsidră. Două ore nu pot fi alungate pe geamul trenului. La urma urmei, nici n-ar fi legitim, poate unii oameni adoră ceasurile petrecute în glăsuirea trenului pe şine. Să decidem care or fi nebunii. Aparent şi normativ, spaţiul şi timpul nu-s din plastilină. Şi totuşi, amintirile prăfuite s-au scuturat singure de colbul uitării şi s-au năpustit asupra retinei. Trag şapca mai pe ochi, intimitatea ardorii nu poate fi maculată într-o gară, doar dintr-o slăbiciune. Nervi, muzică, imixtiuni. Doi adolescenţi, români. Un buric pîndeşte de sub o bluză fără stare. Iritare. Mă tulbură din nou uşurinţa cu care unii găsesc vulgaritatea drept dezinvoltură. Unghiile apasă căştile în urechi, cît mai adînc. „Los pájaros no pueden ser enjaulados”. Cît mai înspre timpan. Şi cum fac să-mi anulez simţurile? Conversaţie telefonică alături. „Patatín, patatán”. Zău că mi se par mai fireşti decît „Bla, bla, bla”. Manresa. Aici am stat, cîndva, o jumătate de oră, aşteptînd un tren. Acel cîndva parcă s-a consumat ieri, iar jumătatea de oră s-a dilatat cît să acopere o veşnicie. Românii mei mănîncă în vagonul-restaurant de alături şi se ghiftuiesc cu Cola. Mi i-am asumat fără tăgadă, deşi îmi par gălăgioşi şi lipsiţi de maniere. Nimeni nu-i analizează, suspect, în afară de mine. De fapt, controlorul parcă şi-a arătat şi el nemulţumirea. Se cunoşteau, mi-am zis. Complicitatea, oricît de discretă, e trădată de priviri. Cu siguranţă nu e prima dată cînd străbat acest drum împreună. Barcelona – Manresa – Lleida Pirineus. Mă hrănesc cu deliciul de a nu fi developat întocmai unei fotografii. Mi se vorbeşte în catalană, răspund monosilabic, nu vreau să mă dezvălui. Sîngele meu e ceva între vulnerabilitatea cernelii simpatice şi imuabilitatea răcelii unei reptile. Încă. În gara din Lleida mă abandonez ca un fluture firav într-o pînză de păianjen elaborată îndelung. Patru ani s-au comprimat imperceptibil, mă predau, năpădit de amintiri. Absorb, bulimic, tot. Nici n-am plecat. Sînt gata să păşesc. Lleida.

Lleida mea

Aţi ieşi(t) vreodată – într-un act deliberat – dintr-o încăpere caldă, în frigul iernii, neîmbrobodiţi, ori în ploaia rece dintr-o seară de toamnă? Fără teama insanităţii, prudenţa expunerii, ori interesul pentru eludarea oprobriului? Dezgoliţi de meschinării, bravi şi sinceri? Fără alte deşertăciuni?

Nu, Lleida nu încurajează exerciţii exhibiţioniste. Lleida doar demonizează simţurile într-atît încît te hazardezi la jocuri funambuleşti cu tine însuţi. În vecinătatea confortabilă a alienării laşi garda jos, renunţi la vigilenţă şi te mîngîi cu bucuria anonimatului. Dacă vreţi, găsiţi aici discreţia unei camere de bordel respectabil, cu Lleida amanta care ştie întotdeauna ce vrei, cît stai şi cînd revii. Pe mine m-a întîmpinat cu ce ştia că-mi place mai mult. Străduţe înguste, cît să-i forţeze pe oameni să-şi zîmbească atunci cînd se întîlnesc, în încercarea de a-şi face loc de trecere. O melodie amăgitoare a cuvintelor rostite complice în spaniolă. Un soare care să mă învăluiască, ştiindu-mi hachiţele siderale. Mi-au fost drog şi suficiente. Fericirea frugală e singura care poate mîntui omul de păcatul existenţei, al curgerii, al timpului. În Lleida vînătoarea de efemeride ia sfîrşit; stare abulică autoindusă.

Aţi ieşi(t) vreodată – într-un act deliberat – dintr-o încăpere caldă, în frigul iernii, neîmbrobodiţi, ori în ploaia rece dintr-o seară de toamnă? Fără teama insanităţii, prudenţa expunerii, ori interesul pentru eludarea oprobriului? Dezgoliţi de meschinării, bravi şi sinceri? Fără alte deşertăciuni?
De nu, prin Lleida să nu treceţi.

Despre lucruri mărunte
Frumuseţea unui oraş nu stă în opulenţa impregnată în fiecare colţ de bulevard, la fel cum nici frumuseţea unui text nu stă în calofilie. Accesele de reducţie ale unora sînt alarmante: iubesc un oraş aşa cum iubesc o haină şic. Lleida n-are răbdare cu astfel de ageamii. Îi tratează, dintru început, cu miros greu, înţepător. Îi claustrează, forţîndu-i să-şi găsească alinare în mărunţişuri, îi injectează sistematic cu o doză de ignoranţă. „Nimic de făcut, nimic de agreat, nimic… nimic… nimic”. În faţa lor, oraşul se consumă abuziv, într-o formă precară de ataşament. În afară de cele cîteva „repere turistice”, de altfel bagatelizate prin expunere şi recomandări excesive, Lleida se întinde nud la picioarele vizitatorilor. Le acceptă paşii grăbiţi, de la Seu Vella înspre Gardeny şi înapoi, pe Calle Mayor, pentru cumpărarea de suveniruri şi alte marafeturi. Aparent, oferta a rămas aceeaşi, la a doua mea sosire pe tărîm spaniol. Totuşi, Lleida, într-o curgere de patru ani, şi-a mai ostoit din pasiuni. La universitate abia dacă se mai fumează ţigări, nici vorbă de altfel de „fumuri” mai îndrăzneţe, laboratoarele de la Comunicare stau mai degrabă în întuneric. Nu regăsesc studenţii agitaţi pe care-i lăsasem în urmă. Anticipasem, dar n-am frînt iluzia decît în faţa confirmării. „Tinerei generaţii” i-am rezervat doar o arcuire de sprînceană. O să priceapă. Secunde de meditaţie. Revenirea într-un loc căruia simţi că îi aparţii şi de care ai fost rupt e act masochist. Îţi dăunează şi-ţi place. Am revenit. Acum nu mai descopăr. Doar constat. Lleida de acum e compusă din contraste şi analogii, după un reper, al meu. „Înainte… acum….” Acum, exceselor catalaniste nu li s-a putut sustrage nici un loc public. Acum, la Hostal Mundial am primit o cameră fără fereastră. N-am reuşit să-mi întîlnesc vechii prieteni, deşi ne-am imaginat pe toţi, în jurul unei mese, developîndu-ne istoriile personale. Cred, de fapt, că nu ne-am fi spus nimic, ci ne-am fi sorbit berea şi ne-am fi savurat ţigările, în tăcere. Şi ne-am fi despărţit fără să ne luăm la revedere. Doar ca să ne fie dor.

PS: amintirile sînt de-acum şase ani, dar la fel de vii ca şi cum spre Lleida m-aş fi pornit ieri.

Un preşedinte care dezbină

Sursa: http://www.ziarmm.ro/wp-content/uploads/2014/10/victor-ponta-presedintele-care-uneste-psd.jpg
Sursa: http://www.ziarmm.ro

Ieri dimineaţă, în autobuzul 28, intră un bunic împreună cu nepotul de vreo 5-6 ani. Nepotul se uită pe geam şi-şi tot chestionează bunicul despre ce vede afară. Ceilalţi bătrînei de pe celelalte scaune se tot minunează şi-l privesc cu admiraţie pe ţînc. Cît autobuzul e oprit într-o staţie de pe Indendenţei, copilul citeşte cu voce tare:

─ „Copii, damă, bărbaţi”. Ce e aia „damă”?
─ Adică femei, îi explică bunicul.
─ Păi de ce „damă” şi nu „femei”? cere el lămuriri, fără să primească un răspuns.

La următoarea oprire a autobuzului, iar se aude vocea băieţelului, sacadată, clară, puternică:

─ „Victor Ponta preşedinte”. Apoi continuă, la fel de sacadat:

─ Victor Ponta este un porc.

Toţi bătrînii dimprejur s-au întunecat brusc la faţă, iar la următoarea staţie bunicul şi-a luat nepoţelul de-o aripă şi-au coborît. „Preşedintele care uneşte” tocmai ce dezbinase o legătură de familie.

La mulţi ani, dragi profesori!

Cică azi ar fi Ziua Profesorului. Am pus eu litere mari, dar nu vă imaginaţi că e mare scofală ziua asta. E cam cu o săptămînă înainte de salariu, acel salariu de sub 300 de euro din care în noiembrie va trebui să plătesc o taxă de 65 de euro la o conferinţă în Arad, transportul dus-întors şi cazarea pentru două zile acolo. Nu, nu poate plăti facultatea, pentru că „nu sînt fonduri”. Nu, nu interesează pe nimeni de unde voi plăti pînă la urmă sau cum o să drămuiesc banii din salariu care rămîn. Şi nu, şi nici eu nu mă hrănesc doar cu aer, în caz că vă întrebaţi. Dar puţini sînt cei care întreabă. Cei mai mulţi vor răspunsuri. De ce copilul meu x, y, z etc.? De ce nu publicaţi articole în reviste internaţionale, nu participaţi la conferinţe internaţionale etc.? Pentru că e costisitor şi pentru că am obosit. N-am nici 35 de ani şi am obosit. Iar de ziua asta mondială a profesorului, singurul cadou pe care pot să mi-l fac e o iluzie. Iluzia că va fi cîndva mai bine. Căci nu, nu mă hrănesc cu entuziasm, pe care mi l-a urat (cu sinceritate şi simpatie, cred) un fost student. Un „coleg de suferinţă” spunea doar că „nu am greşit decît ţara în care ne-am ales jobul ăsta”. Poate că da. În privinţa profesorilor (mai ales a celor tineri şi care au ajuns să facă meseria asta pentru că asta şi-au dorit!), ţara asta n-a făcut decît să le omoare fărîma de entuziasm care-i mai făcea să le pese de soarta învăţăceilor pe care-i au dinainte. Să nu credeţi că mă plîng, pentru că n-o fac. Am învăţat de mult că plînsul nu impresionează pe nimeni. Dimpotrivă. Plînsul te face slab, plînsul te face vulnerabil. Cel mult constat. La fel cum cum am constatat că ne ţinem orele într-o clădire a universităţii cu săli din ce în ce mai degradate (asta ca să folosesc un eufemism elegant!), din care catedrele lipsesc, geamurile şi uşa nu se închid, iar praful de cretă (pe care ţi-o aduci de-acasă) îţi arde gîtul pînă cînd nu mai poţi vorbi. Peste drum însă, la cîţiva paşi, aceeaşi universitate are însă şi săli care seamănă cu laboratoarele NASA din poze pe care le vedem pe Internet, cu birouri din lemn gros de stejar, perfect lăcuite, covoare pufoase, aer condiţionat şi sisteme multimedia, în care noi, profesorii, nu avem acces. Pentru noi nu sînt disponibile, nu sînt bani, nu sînt resurse. Deşi ne-am obişnuit să cerem, din păcate, ne-am obişnuit nici să nu ni se dea. La mulţi ani!

Să scriu, să nu scriu…

Cum aş putea oare să scriu cînd muntele mă tot cheamă la el să-i simt inima bătînd, să-i simt sîngele albastru curgînd în rîuri învolburate şi izvoare cristaline, coborîndu-i pe picioarele îmbrăcate de muşchi verde şi ici-colo pătate de ciuperci răsărite ca nişte aluniţe pe o piele catifelată? Cum aş putea oare să scriu cînd am intrat în joaca asta de-a v-aţi ascunselea cu vîntul care, nu ştiu cum face, dar mă găseşte şi cînd sînt pitit după un stejar vînjos la rădăcina căruia răsare timid un hrib, şi cînd abia mi se mai zăreşte pălăria printre ferigile uriaşe care-au crescut nestingherite într-un luminiş apărut de nicăieri într-un desiş aproape impenetrabil de brazi? Cum aş putea oare să scriu cînd dimineţile trebuie să ies să-mi scald tălpile în roua abundentă din iarba moale ca un nor din bumbac şi să privesc mingea aceea care apare pe cer, mai întîi ca un ochi care mijeşte şi mai apoi ca o lămîie perfect rotundă, aducînd, odată cu adierea de la răsărit, şi parfum de flori de cîmp şi de iarbă uscată dinspre fîneţele de pe dealuri? Cum aş putea cînd ape repezi cîntă ademenitor şi mă hipnotizează cînd privesc în limpezimea lor la păstrăvii care săgetează apele strălucind în bătaia soarelui?

Mă întreb toate astea şi mă aşez pe limba unei coline şi privesc spre cerul pe care nişte ulii, parcă luînd lecţii de zbor, coboară în cercuri ameţitoare şi se înalţă înapoi peste vîrfurile brazilor ce străpung ca nişte suliţe norii pufoşi îmbătaţi de mirosul de vară. Îmbătat la rîndu-mi, las vara să-mi curgă prin vene, mirosu-i să mă invadeze şi, tulburat de-o asemenea frumuseţe, adorm gîndindu-mă cum aş putea oare scrie despre toate astea… summerish

Despre oameni frumoşi

Ca să nu se supere nici graşii, nici slabii, nici ciufuţii şi nici ciufutele, nici ciufulitele şi nici coafatele, nici proştii, nici deştepţii, nici românii, nici ungurii, nici ţiganii şi nicio altă naţie, nicio altă minoritate sexuală, religioasă şi de orice alt fel vreţi voi, a găsit blogosfera (mă rog, în zona asta l-am întîlnit eu, a reţelelor de socializare, în general) cel mai de lepădat eufemism: „oameni frumoşi”. Oameni frumoşi în stînga, oameni frumoşi în dreapta, în sus, în jos, peste tot numai esteţi, numai vorbe de bine şi de încîntare. Se înţelege că, în această nouă accepţiune, nu e obligatoriu ca oamenii frumoşi să şi fie… frumoşi. Pot să fie şi urîţi, nu-i bai, atîta timp cît au… o idee frumoasă, o familie frumoasă, o colaborare frumoasă, un cerc de prieteni… frumoşi sau o întîlnire cu – evident – oameni frumoşi. C-aşa-i şade bine omului frumos: să stea între ai săi şi de acolo să-şi facă unii altora complimente şi să facă barter cu like-uri şi să umple Facebook-ul de… oameni frumoşi. Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi reţelele de socializare şi le stăpîniţi! Şi-uite-aşa şi urîţii devin frumoşi, mai mult moralmente, în lipsa altor înzestrări. Dar, foarte important, urîţii devin frumoşi numai la plural, adică numai şi numai dacă vorbim de „oameni frumoşi”. La singular, rămîn bieţii de ei văduviţi de valoarea colectivităţii. „Unde-i unu, nu-i putere, unde-s doi, puterea creşte”. Aşa şi-acum: unde-i unu, nu-i frumuseţe, unde-s doi, frumuseţea creşte. Păi, măi oameni frumoşi, poate oamenii ăia, cînd sînt singuri, au şi alte calităţi care nu sînt şi nici n-ar putea fi descrise de sintagma „oameni frumoşi” care, vrînd să spună prea mult, nu spune absolut nimic despre nimeni. Lucrurile fiind spuse cu frumosul, v-aş ruga doar să nu faceţi urît.

Amintiri din bancă

Am avut astăzi o restanţă. Cum erau doar trei studenţi într-un amfiteatru de aproximativ 200 de locuri, am avut posibilitatea (şi de timp, şi de spaţiu) de a mă plimba printre bănci şi de a citi ce, ani de-a rîndul, diverse generaţii de tineri au lăsat înscris pe lemnul care le-a sprijint cîndva coatele şi unora şi capetele. Pentru că unele înscrisuri erau prea lungi (pesemne note de curs), iar altele puţin lizibile, le redau mai jos pe cele pe care-am apucat să mi le notez din primul rînd de la fereastră.

În prima bancă a poposit o filosoafă sau filosof: „Love has nothing to do with happiness”. Apoi două ameninţări (?) cu moartea (?): „Mârţu [semnul crucii]” şi „Blumi [semnul crucii]”. Mai încolo, în coadă cu o inimă străpunsă de-o săgeată stătea scris „Plictiseală”. Apoi un dialog: „I miss highschool!” şi „I totally feel you”. Într-una din bănci cineva a ţinut să-şi imprime fericirea pe lemn: „I’m going to America!!!”. Mai încolo un agramat sau, bănuiesc eu, o agramată: „Culcăte! Urâtule!”. Mama ei de cratimă! Altcineva avertizează: „Nu veniţi la Jurnalism! Cheltuiţi ani şi bani degeaba!”. Declaraţii de dragoste în italiană: „Te amo!”. Altcuiva îi arde de jurnalism cetăţenesc şi-şi scrijeleşte pasiunile care-l mistuie: „Jurnalism 2.0”. Careva sigur a ascultat muzică pe-aici: „One day, baby / We’ll be old…”. „Fuck school”. După celebra replică o dăm din nou pe filosofie: „Nici să nu iubeşti, nici să nu urăşti (Schopenhauer)”. Plictiseală la examen şi constatări stranii: „Nu ştiu nimic şi totuşi ştiu”. Apoi din seria de întrebări care nu se pun niciodată profesorului, dar se scriu pe bănci – „Mai ai de mîncat kkt?”. Unii au ajuns la dipserare: „Putrezim în facultate!”. Alţii plîng după mami: „Vreau acasă!”. Resemnare: „Same shit, different day.”

La următoarea restanţă am să-mi fac timp şi pentru al doilea rînd de bănci.

Rămăşiţe

În sfîrşit, după secole de dezordine atestată, acum că s-a încheiat (aproape!) şi anul universitar, am fost somat să-mi fac (evident!) ordine la birou. Pentru mine e deprimant, pentru că întotdeauna operaţiunea asta aduce cu sine descoperiri sinistre. Asta pe lîngă faptul că mie îmi place haosul meu. E un haos aşezat în care, cu mici excepţii, găsesc în tihnă şi fără prea mari întîrzieri tot ceea ce-mi este de trebuinţă în şi pentru diverse prilejuri. Bunăoară, deunăzi aveam nevoie de capsator, despre care ştiam că rămăsese după nişte dosare de la un seminar şi peste care am pus Micul Dicţionar Enciclopedic de peste 1500 de pagini şi trei kilograme (l-am cîntărit!) pentru  a îndrepta nişte foi care mi-au fost şifonate. L-am găsit, desigur, exact acolo unde tocmai v-am indicat. Problema a fost că după ce l-am găsit mi-am amintit şi de ce l-am lăsat pitit acolo: în ziua în care l-am folosit, rămăsesem şi fără capse şi, pentru că oricum mi-era lene să ma duc să cumpăr altele, mi-am zis că nu-mi mai foloseşte de-acum la nimic. Din păcate, cînd iată că s-a dovedit că-mi va mai fi folosit, nu mi-am putut aminti dacă am dosit şi ceva capse pe undeva, aşa că, pînă la urmă, tot a trebuit să ies să cumpăr.

Revenind însă la dezordinea care-a fost pusă în ordine, căci de la asta, plecasem de fapt, iată un mic inventar al descoperirilor sinistre de care vă ziceam la început:

♦ ambalajul care cîndva a găzduit nişte tabletele de azitromicină care m-au ajutat (pe jumătate, pentru că tratamentul a trebuit continuat cu alte medicamente) în lupta mea cu-o pneumonie afurisită;

♦ o foaie ruptă dintr-un carneţel cu arc pe care notasem nişte perle pe care să le citesc studenţilor din anul I la un curs practic şi pe care, evident, le-am rătăcit pe birou: „leşurile animalelor moarte au fost transportate cu o altă maşină” (Ştirile Pro TV, ora 22.30). Părtinitori ăştia de la Pro TV, nu zic nimic de leşurile animalelor vii… Şi-ncă una: „Peste (n-am reţinut cîte) ovine sînt blocate în nămeţii de zăpadă” (Jurnalul Pro TV, 19. 48, 27 martie 2013).

♦ în spatele boxelor, căzute şi ele pe după birou, am descoperit sursa unui zgomot constant pe care l-am identificat într-o primă fază ca fiind un ceas de perete al vecinilor. Greşit: era ceasul meu de birou sau, în fine, de sub birou pe care-l declarasem dezertor, mai ales că fusese cumpărat pentru alarma din dotare care n-a binevoit să funcţioneze mai mult de aproximativ o lună.

♦ şi altele, multe şi mărunte, dar n-aş vrea să fac un pomelnic al tuturor celor trebuincioase şi mai puţin trebuincioase lucruri rătăcite, aşa că mă opresc aici.

Ideea e că parcă nu-mi prea place ordinea asta de acum a biroului, cu fiecare obiecţel aşezat la locul lui. Îmi dă senzaţia că cel care stă acolo nu face absolut nimic. Sau, mă rog, şi chiar dacă face, face fără pasiune. Măcar aş împrăştia nişte foi, pe ici pe colo, aş răsturna cutia cu pixuri, aş vărsa o călimară, aş mototoli nişte pagini de ceva, nu ştiu, orice numai să repar din ordinea asta deprimantă. Dar dacă m-aş apuca să fac asta, diseară mi se va spune că iar n-am făcut nimic toată ziua. Nici măcar ordine la birou.