Vreau să fiu omul-şopîrlă

Mereu mă uit cu un ochi admirativ şi cu unul căzut pradă invidiei la cei cu un dezvoltat simţ al pericolului şi, prin urmare, şi cu un arsenal bogat de reacţii în faţa acestuia. Mă uit astfel pentru că am constatat că mie acest simţ îmi lipseşte, deşi am tînjit în multe ocazii (în general, cînd era deja prea tîrziu pentru eforturi salvatoare) după abilitatea aceea cu care oamenii ăştia intuiesc răul şi se feresc din calea-i. Nu poţi să nu te-ntrebi ce mecanism s-o fi declanşînd în interiorul lor care-i avertizează dacă ceva sau cineva le ameninţă buna stare. Pentru că îmi lipseşte (sau o fi hibernînd pe undeva înăuntrul carapacei mele de ţestoasă), îl vreau şi eu. Vreau şi eu puţin din perspicacitatea asta a lor, care-i face să-şi ia măsuri de protecţie nu doar în faţa unor ameninţări fizice (slavă Domnului, în privinţa asta, văzul mi-e destul de bun, iar picioarele relativ sănătoase!), cît mai ales a unor eventuale (şi nefaste) intruziuni în intimitatea fiinţei lor. Ca nişte şopîrle, atunci cînd se simt încolţiţi, lasă în urma lor bucată din ei numai să se salveze. Cică treaba asta se numeşte autonomie caudală. O vreau şi eu. O vreau pentru mine şi pentru toţi cei ca mine. Vreau să pot renunţa la partea vătămată din mine care riscă să mă cangreneze cu totul decît să aştept vreo minune să mă mai vindec. Am lăsat de prea multe ori să-mi intre în viaţă oameni a căror prezenţă – şi şedere mult prea lungă – (mi) s-a dovedit nocivă, oameni care, în loc să construiască în mine virtuţi şi puterni noi, au săpat, ca nişte coropişniţe flămînde, galerii ce m-au purtat spre nesiguranţă, teamă, vulnerabilitate. E clar, nu prea mă pricep la oameni. Şi poate că m-aş pricepe dacă nu m-aş încăpăţîna să acord ceea ce, în termeni juridici, se numeşte prezumţie de nevinovăţie şi să ignor, în virtutea unui efort perpetuu al empatizării, ce-mi spune intuiţia. Bunăoară, acolo unde alţii găsesc dovezi ferme că de anumiţi indivizi pur şi simplu trebuie să te fereşti, eu găsesc circumstanţe atenuante. Concluzia e că, din această pricină, de multe ori am trăit ca mielul dintr-unul din textele lui Panait Istrati, care se sperie pe cîmp de un fulg, dar sub genunchiul măcelarului habar nu are că îl aşteaptă moartea.

V-a cucerit cineva cu vorbele dulci pe care vi le-a spus, deşi nu vă cunoştea nici măcar cît să folosească un adjectiv în ceea ce vă priveşte? Feriţi-vă din calea-i! Mierea cu care-şi îndulcesc cuvintele e de fapt otravă administrată în doze mici, atît de mici pînă cînd ai să ajungi tu însuţi să o ceri. V-a oferit cineva ajutorul înainte să se intereseze prin ceea ce treceţi? Feriţi-vă din calea-i! Pentru ajutorul oferit vă va pretinde recunoştinţă veşnică şi nici măcar aşa nu vă va considera răscumpăraţi. V-a făcut cineva promisiuni atunci cînd eraţi pe culmile disperării? Feriţivă din calea-i. Făgăduinţele sale nu fac altceva decît să vă împingă mai tîrziu spre o nouă agonie, mai apăsătoare. Feriţi-vă din calea unor astfel de indivizi pînă cînd nu e prea tîrziu. “Prea tîrziul”-ul ăsta înseamnă de fapt o cumpănă, un prag care, netrecut, e sinonim cu abdicarea de sine, cu renunţarea la lupta supravieţuirii sinelui şi cu acceptarea unei vieţi dictate de alţii, adică a unei vieţi sinonime cu moartea. Fiţi oameni-şoprîlă, lăsaţi-i în urmă, în uitare şi iertare, pe cei care v-au adus răul în formele sale mutilante: să nu mai ştiţi de ei, să nu-i mai auziţi, să nu-i mai vedeţi, să nu vă mai apropiaţi de ei, să nu-i lăsaţi să se mai apropie de voi. E mai bun un mers împiedicat, dar liber, decît să vă ţină cineva de mînă toată viaţa.

Despre oameni şi viermi

Am găsit o cutiuţă de carton pe care o făcusem eu pentru a pune acolo frunze uscate de lămîiţă. Mi-am amintit că am făcut cutia acum două veri, cînd încă nu mă mutasem din garsonieră în apartament, deci şi ceea ce conţinea trebuie să fi datat cam din aceeaşi perioadă, adică din toamna lui 2015. O cutiuţă banală, genul acela de lucruşor care stă sub ochii tăi, dar pe care nu-l atingi ani de zile pînă cînd te împiedici de el în căutarea a altceva. În fine, am luat cutia, am deschis-o şi, în loc de lămîiţă, erau acolo nişte nuci. Mici, rotunde, cu riduri adînci ca ale unui om bătrîn. Nu-mi puneam prea multe speranţe că sub coaja protectoare mă mai aşteaptă vreun miez, dar mi-am zis să le sparg totuşi, ca atunci cînd mă punea mama să sparg nuci pentru cozonacii de Paşti. Aşa că le-am luat în pumn şi le-am strîns pe rînd în dinţii zimţaţi ai cleştelui. Una, două, trei, patru, cinci. Toate bune, cu miezi crocanţi şi aromaţi. Din a şasea însă a început să se scurgă uşor, uşor un praf cafeniu şi, dintre firicelele fine s-a ivit un viermuşor, foindu-se parcă deranjat de zarva creată. În loc să-l strivesc între degete, cum am fost tentat, de altfel, m-am uitat îndelung la el cum se zvîrcolea nedumerit în faţa lumii ce tocmai i se deschisese şi cum încerca să se cufunde înapoi în miezul ăla făinos care fusese, pînă atunci, tot ceea ce cunoscuse. Sau poate ştia că există un afară către care putea tinde, dar, împăcat cu traiul său ferit de primejdii, nu s-a gîndit niciodată să se aventureze mai departe, rîcîind fără pauză în peretele nucii ca să iasă?

Ce caraghios aş putea părea aşa cum stau şi molfăi nişte miez de nucă şi, cu numărul din Dilema veche despre autosuficienţă lîngă mine, meditez asupra destinului unui viermuşor care acum, temător, s-a strîns în poziţia copilului şi stă neclintit. Şi îmi dau seama că trăim şi noi, ca viermuşorul din faţa mea, care refuză să se mai mişte, în propriile noastre nuci. Barem despre viermele ăsta nu ştiu nimic: dacă nu vrea să iasă afară din aroganţă, din neştiinţă, din laşitate, din nesupunere sau, însumîndu-le pe toate cele dinainte, din autosuficienţă. Dar despre oamenii care afişează, pe rînd sau deodată, ipostazele astea, aş putea, din experienţe personale, să spun cîte ceva. Bunăoară, aş putea vorbi despre cei care refuză să-şi recunoască greşelile şi cei care găsesc scuze acolo unde nu există. Sînt atitudini care trădează o autosuficienţă născută din incapacitatea asumării responsabilităţii. Aş putea vorbi despre cei care poartă mereu cu ei o pavază de care se folosesc cum ştiu ei mai bine atunci cînd sînt confruntaţi cu adevăruri care nu neapărat dor, ci care îi fac să se privească într-o oglindă a lucidităţii şi le arată un chip care nu le place. Între chipul de drept şi cel schimonosit stă laşitatea, frica de a citi semnele aşa cum le citesc ceilalţi şi înverşunarea de a le interpreta după bunul plac. Aş putea vorbi despre cei care îşi construiesc turnuri de fildeş, dar nu pentru a căuta un refugiu, ci, imaginîndu-se depozitarii cunoaşterii universale, pentru a privi dispreţuitor către ceilalţi şi pentru a-i mirui cu propriul venin pe cei pe care-i desconsideră. Trufia e o boală care, în timp ce-l macină pe suferind, loveşte şi în ceilalţi. Aşa că mai bine să dăm deoparte vălul autosuficienţei, să ne îmbrăţişăm defectele şi să ne iubim greşelile, căci ele singure, coborîndu-ne o treaptă, ne fac să urcăm două deodată. Cîte nu învăţăm păşind strîmb şi cîte nu ratăm din trufie!

Colcăie lumea de viermi. Îi găsim în universităţi – în profesorii care, la adăpostul unui titlu academic, îşi tratează cu dispreţ studenţii, în spitale – în medicii care se cred mici dumnezei şi se pun stăpîni pe vieţile şubrede ale pacienţilor, în parlament – în politicienii care ignoră voinţa celor care i-au numit acolo, în şcoli, în baruri, în biserici, în parcuri, peste tot. Autosuficienţa e ca o otravă, atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi, la fel cum şi automobilul e un pericol nu doar pentru şoferul stăpînit de alcool, ci şi pentru ceilalţi şoferi din trafic ori pietoni.

Dacă, la un moment dat, se sparge şi nuca în care trăim, să nu ne mire prea tare că mai există şi altceva dincolo de noi. Că mai există glasuri în jurul nostru care nu urlă, ci doar ne spun şoptit adevăruri pe care noi nu vrem nici să le vedem, nici să le auzim. Şi n-o să devenim mai deştepţi ignorîndu-le. Ignorîndu-le devenim pur şi simplu mai ignoranţi. Apleacă urechea şi ridică privirea! Fii bucuros că încă auzi şi că încă vezi şi lasă autosuficienţa celui care, într-adevăr, îşi este suficienţi sieşi. Dar cel ce le ştie pe toate n-o să-şi piardă vremea printre oameni.

Răneşte-ţi aproapele

Mi-am petrecut verile copilăriei la ţară, în Comăneşti şi Dărmăneşti, unde locuiau bunicii. Cînd mergeam la Valea Uzului sau Sălătruc, pentru a petrece după-amiezi leneşe alergînd pîraiele după moine, mrene şi boişteni, treceam pe lîngă un gard lung din beton prefabricat, apărat de sîrmă ghimpată. În scurt timp, pe geamurile şi prin toate încheieturile Daciei noastre 1300 intra un miros puternic de păcură ce ne însoţea mult timp, pînă ce ne pierdeam pe drumeagurile pădurii, cînd se producea şi substituţia olfactivă: izul de păcură dispărea treptat, fiind înlocuit de miile de parfumuri care pluteau pe deasupra brazdelor înflorate de pe fîneţe, culcate la pămînt de braţele vînjoase ale ţăranilor mînuind cu pricepere coasa. Amintirea asta olfactivă, de pe vremea cînd Rafinăria Dărmăneşti funcţiona, o am şi acum, alături de o alta – cea a unui turn îngust din care ieşea o flacără mică, arzînd zi şi noapte. În vremea copilăriei nu i-am dat însă importanţă decît la început, cînd îmi imaginam ce muncă sisifică trebuie că depune omul însărcinat cu misiunea asta de-a nu lăsa focul să se stingă, şi la sfîrşit, cînd într-o zi am văzut că flacăra s-a stins. Cît a ars, ani în şir, nu mi-a păsat de ea, la fel cum nu mi-a păsat nici de mirosul de păcură: ştiam că-s acolo, că fac parte – ce ironie! – din peisajul ăla splendid de munte, că, aidoma unui scenariu de basm, trebuie să trecem „puntea” asta urît mirositoare ca să ajungem în luncile cu aluni şi arini, unde ne furişam numai noi şi vîntul. Cînd s-a stins, am luat întîmplarea ca pe-un semn nefast, ceea ce, în fapt, şi era, chiar pe mai multe planuri: eu eram deja suficient de mare cît să nu mă mai numesc chiar un copil, ceea ce a făcut ca excursiile noastre să se rărească semnificativ, iar rafinăria îşi închisese porţile, ceea ce a făcut ca mulţi localnici să-şi piardă slujba la singura companie ce oferea numeroase locuri de muncă în zonă.

Din păcate (asta dacă v-am ţinut cu cititul pînă aici), textul de faţă nu e nici despre copilăria mea, nici despre rafinăria al cărei miros de păcură, dacă închid ochii, îl pot simţi în nări chiar şi acum. Din fericire (asta dacă veţi citi în continuare), m-am folosit de amintirile astea doar ca să subliniez o idee căreia nu-i găseam o metaforă care să nu fie nici prea pretenţioasă, dar nici prea banală: aceea a indiferenţei pe care o dezvoltăm faţă de lucrurile, situaţiile şi oamenii cu care ne obişnuim. Un mecanism stupid, pentru care există explicaţii ştiinţifice, face ca prezenţa constată a ceva sau a cuiva în viaţa noastră să fie considerată – din momentul în care îi atribuim un rol bine definit sau îi determinăm gradul în care ne afectează (pozitiv sau negativ) – implicită. Cu alte cuvinte, n-am să-i mulţumesc maşinii de spălat că e mereu în bucătăria mea şi spală rufele în locul nostru, n-am să-i mulţumesc smartphone-ului că mereu face poze de nu ştiu cîţi megapixeli, la fel cum n-am să ridic în slăvi Internetului că e mereu la dispoziţia mea. Entuziasmul de la început, cînd toate acestea au devenit achiziţii, s-a preschimbat treptat în normalitate, iar acum singurele reacţii sînt de enervare atunci cînd maşina de spălat sau smartphone-ul se strică ori cînd Internetul nu merge. Cu alte cuvinte, emoţie prin absenţă. Asta pentru că, după cum am spus, prezenţa a devenit subînţeleasă. Cu lucrurile pe care le folosim mai e cum mai e, ar fi chiar ridicol să ridicăm osanale maşinii de spălat la fiecare utilizare, însă e trist cînd extindem mecanismul ăsta simplist asupra oamenilor. Aşa cum ne obişnuim cu obiectele din viaţa noastră, o facem şi cu oamenii care sînt mereu lîngă noi, iar consecinţa imediată a unei astfel de deprinderi cu prezenţa statornicită şi nemijlocită a celorlalţi este de a circumscrie şi acţiunile lor, asimilîndu-le unei anumite sfere a obişnuitului, a firescului, a cuvenitului. Se întîmplă asta oriunde în jurul nostru în relaţiile amoroase, în relaţiile de familie ori în relaţiile profesionale: cu gesturile tandre ale persoanei iubite, cu grija părinţilor faţă de copii, cu stilul de predare al unui profesor etc. Ni le dorim cînd nu le avem, le apreciem cînd finalmente le dobîndim, uităm să fim recunoscători după ce le deprindem şi sfîrşim prin a-i înjosi pe cei care ni le oferă.

În mod paradoxal însă, cu cei care vin şi pleacă din vieţile noastre se întîmplă de cele mai multe ori opusul şi ajungem să mitizăm prezenţe pasagere din existenţele noastre tocmai pentru că, la momentul închiderii cercului relaţiei respective, resursele de inedit ale acesteia nu se consumaseră: oamenii aceia au fost aşezaţi pe un piedestal pentru că nu am apucat să cunoaştem şi efectele uzurii relaţii, care ar fi scos la iveală nepotriviri, cusururi, metehne, generînd conflicte interioare (să mai stau sau nu într-o astfel de relaţie?) sau chiar exterioare (manifestate prin reproşuri, certuri şi despărţiri intempestive, uneori şi definitive). Rememorăm nostalgic ce nu trăim îndeajuns de multe ori cît să banalizăm sau ce ştim că nu mai putem repeta. Cu cei aflaţi în proximitatea noastră, mereu prezenţi – şi permiţîndu-ne, prin prezenţa lor, să-i cunoaştem mai bine -, sîntem mai critici şi ajungem chiar să-i împovărăm cu aştepările noastre din ce în ce mai mari şi le reproşăm dezamăgirile pe care ni le-au provocat dacă standardele impuse n-au fost atinse. Ajungem să-i rănim pe cei care ne sînt aproape tocmai din cauza asta: pentru că ne sînt aproape. In extremis, ajungem să-i idolatrizăm pe cei care au jucat un rol minor în viaţa noastră şi să-i demonizăm pe cei fără de care nu putem, aşa cum nu putem fără maşina de spălat, fără smartphone, fără Internet.

Aşteptăm ca flacăra să ardă fără să facem nimic şi ne dăm seama de asta abia atunci cînd s-a stins.

Dependenţe

A te simţi dependent nu e întotdeauna – cum se crede – o formă a fragilităţii. A te simţi dependent poate fi reflexul unei relaţii de interdependenţă. Ceea ce te face să fii dependent depinde, de asemenea, de tine. (Andrei Pleşu, Minima Moralia, 2002: 140)

Textul ăsta e scris de ceva vreme şi, pînă să mă hotărăsc ce să fac cu el, l-am lăsat să stea, pardon my French, în folderul cu drafturi. În cele din urmă, mi-a năpîrlit şi mie mintea şi, lepădîndu-mă de nişte idei preconcepute legate de curaj, m-am hotărît să-l public. Cumva, ştiam că va sfîrşi aşa, dar parcă aşteptam ceva ca să se şi întîmple: un imbold din partea cuiva (dar din partea cui, dacă nu l-a citit nimeni?), confirmarea, din alte lecturi, că nu m-am înşelat prea tare (mizam, în acest sens, pe paginile de literatură existenţialistă cu care mi-am delectat serile înstăpînite de iarnă), îndrăzneala de a admite nişte adevăruri care, în ochii unora, ar putea ştirbi din stima de sine. Pînă la urmă, mi-am dat seama că nu era vorba neapărat de curaj, cît de încredere: încrederea de-a vorbi despre tine şi despre lume în aceeaşi frază, încrederea de-a te aşeza lîngă oameni fără teamă ori repulsie, încrederea de a-i invoca, de a-i chema pe ceilalţi atunci cînd sinele îţi joacă feste.

De fapt, e vorba despre a ne recunoaşte dependenţa de oameni. Şi recunosc, mie unul, şi obişnuit de mic să îmbrăţişez idealul lui “prin tine însuţi”, mi-a fost greu. Bunăoară, la noi acasă rareori se întîmpla ca un moft de-al nostru să devină realitate. Nu pentru că erau ai mei zgîrciţi sau amărîţi, ci pur şi simplu pentru că am fost învăţaţi ca mofturile să ni le satisfacem singuri, nu să (le) cerşim de la alţii. Lecţia asta din copilărie avea să se traducă mai tîrziu în frămîntări interioare privind demarcaţia între cît să cer de la mine şi cît de la alţii, între cît pot eu şi cînd să cer ajutor, între ce înseamnă forţele proprii şi ce-ar presupune recursul la alţii. Din neliniştile astea, la care s-a adăugat şi conştientizarea faptului că există şi alte modele în viaţă, aveam să desprind alte pilde care mi-au fost de folos ca să ajung aici. Amăgire, dez-amăgire, resemnare, scîrbă. Şi constatări: că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate.

Şi-uite-aşa ajungem să înălţăm în jurul nostru turnuri de fildeş, hrănindu-ne cu falsele beneficii ale stării ăsteia de captivitate pe jumătate autoimpusă: de sus, de pe meterezul sufletului nostru ascuns, respirăm uşuraţi că nu mai putem fi răniţi, că sîntem la adăpost de vîrtejurile vieţii, că sîntem feriţi de forfota unei lumi viermuitoare care ne-ar putea prinde în vîltoarea ei neîntreruptă. Retragerea temporară e revigorantă, dar, dacă se prelungeşte prea mult, sălbăticeşte, eliberează fricile pe care cu greu am reuşit să le astîmpărăm şi scoate din noi comportamentul de fiară încolţită. Prima dată te copleşeşte senzaţia că reprezinţi obiectul unei vivisecţii, că ceilalţi trag nesăţioşi de epiderma ta ca să ajungă la miezul tău, partea aceea din tine unde ţi-ai exilat pasiunile şi convingerile intime. Apoi, ne vindem unui gînd parşiv, născut în subteranele minţii noastre, acela al refuzului căii de mjiloc, formulat ca o sentinţă: de la tine totul, de la ceilalţi nimic: să nu vrei nimic, să nu speri nimic, să nu cedezi nimic.

E straniu că acceptăm cu uşurinţă alte dependenţe, dar negăm virulent dependenţa de oameni. Unii o fac din frică, alţii din dezamăgire, alţii din repulsie, alţii din toate trei la un loc. Toate născute însă din experienţe care ne-au făcut să izolăm binele, să generalizăm răul şi să preferăm refugiul. După astfel de “retrageri”, e o dovadă de curaj să cobori din cuibul tău construit cu migală. Să stai din nou printre oameni, să vorbeşti cu ei, chiar dacă nu-i cunoşti, să schimbi impresii, priviri ori zîmbete. La fel cum pentru alţii izolarea ar fi un act de bravură – pentru cei care înoată mereu în mulţimea forfotîndă, în ea îşi trag sufletul, din ea îşi trag seva, în ea îşi găsesc energiile pentru zilele următoare.

Deşi uneori mi-e bine în citadela mea crenelată, unde mi-e mult mai la îndemînă să mă pierd în paginile unei cărţi, fie ea despre existenţialism, fie despre grădinărit ori ciuperci, în muzică sau visînd la munţi împăduriţi, practic exerciţiul ăsta al coborîrii din propriul turn de fildeş – azi un pic, mîine mai mult şi tot aşa. N-o fac încă din convingere, ci cu gîndul că pe pînza de păianjen a lumii – c-om fi ţesuţi de firul fericirii, al plăcerii, al suferinţei ori al disperării – nimeni nu trebuie să meargă singur.

Priorităţi

poza-textNu mi-am programat în viaţă nimic, niciodată. Lăsam totul să vină de-a valma, să intre toate în viaţa mea cum se nimereau, fără vreo socoteală prealabilă. Fireşte, o ordine oarecare totuşi exista, cum există în viaţa fiecăruia, dar nu era nimic calculat, nimic trecut în paginile unei agende pe care să-ţi cadă privirea zilnic şi care să-ţi amintească ce şi cum ai de făcut. Îmi plăcea tocmai dezordinea aia care mă făcea să nu mă gîndesc la ce urmează mîine. În cazul meu, nodurile timpului se strîngeau lent şi se măsurau în ani, nu în zile ori săptămîni: ce am de făcut anul ăsta, nu ce am de făcut mîine, ce am de făcut în următorii trei ani, nu în următoarele trei săptămîni. Nu eram leneş, poate doar îmi plăcea să tărăgănez uneori sarcinile de lucru, să le amîn pînă cînd era musai să le dau gata. Ba, în privinţa termenelor-limită, aş zice chiar că eram un ceas elveţian, numai că unul căruia îi plăcea să se lase ajuns din urmă de ultima aia sută de metri, necesară pentru surplusul de adrenalină, că să ducă totul la bun sfîrşit. Îi zeflemiseam pe cei care duceau o viaţă tihnită, planificată minuţios chiar pînă la nivelul meselor în oraş, al banilor lunari pentru mîncare, al celor puşi deoparte pentru concedii, al programării apariţiei unui copil etc., gîndindu-mă că joaca asta de-a bifa în calendar momente şi activităţi era singura care mai scurtcircuita existenţele lor palide. Le respingeam felul ăsta de-a fi şi-i respingeam şi pe ei, cei care, în ochii mei, îşi planificau pînă şi mersul la budă.

O fi avînd legătură cu vîrsta, habar n-am, că nici peste noapte n-am îmbătrînit, dar mi-am dat seama că lucrurile încep uşor, uşor, să se schimbe. Pe birou stă mereu un teanc consistent de sticky notes, în care mereu am de notat cîte ceva (un număr de telefon, o programare, o idee, o denumire ştiinţifică de ciupercă ori de plantă), pe noptieră o agendă micuţă în care se aştern seara gîndurile care n-au mai încăput în mintea mea în ziua respectivă sau care nu mă lasă să adorm. Le prind între copertele mici şi albastre ale agendei şi ştiu că dimineaţă am multe ore la dispoziţie să hotărăsc ce să fac cu ele. Pe unele le eliberez, s-or întoarce ele de ăsta le va fi destinul, pe altele le transform în realităţi pe care le voiam concretizate.

De fapt şi de drept, un an mai bolnăvicios şi nişte oameni care mi-au fost aproape m-au făcut să privesc lucrurile din altă lumină şi să încep să-mi mut viaţa de pe un teren mlăştinos, sortit unor surpări perpetue, pe un altul mai solid, unde să pot clădi fără teama că totul se poate nărui neprevăzut. Ce ironie! Încercăm să facem ordine în viaţa noastră abia atunci cînd se revarsă peste noi un haos din afară, pe care nu-l aşteptam, nu ni-l doream şi pe care nu-l putem controla: poate moartea fulgerătoare a cuiva drag, poate un diagnostic crunt pentru un prieten pe care-l credeai sănătos tun, pierderea unei iubiri, în fine, ceva care să zdruncine într-atît temelia unei vieţi confortabile încît să te facă să reacţionezi. Asta dacă nu cumva, ca un filosof stoic, îţi împingi existenţa debusolată într-o apatie pe care-o crezi în stare să te-nalţe deasupra tuturor durerilor lumii. Nu te-nalţă.

Cel mai bine e să te-agăţi cu disperare de muchia vieţii, pentru că, agnostic sau nu, nu ştii de fapt ce se află de partea cealaltă a cuţitului care-mparte lumea între dincoace şi dincolo. Cel mai bine e să-ţi cauţi punctele de sprijin, aşa cum caută un alpinist aflat pe munte cele mai bune prize, să găseşti nişte repere, să cîştigi nişte certitudini. Certitudinea că cineva te respectă, certitudinea că cineva te aşteaptă, certitudinea că cineva te caută, nu ştiu, orice care să te forţeze să nu mai aştepţi să ţi se întîmple lucruri, ci să le faci tu să ţi se întîmple. Avem nevoie de repere, avem nevoie de certitudini, căci fără ele nu putem construi o bază solidă. Bunăoară, eu le-am găsit în prietenii cu care ies luni seara la quiz, cu care îmi petrec sîmbetele la un Scrabble, Dixit ori Cards Against Humanities şi cu care dezbat arzător marile probleme ale omenirii, le-am găsit în familie, în mesele în doi, în torsul liniştitor al unei mîţe, în vocea mamei la telefon, care să-mi spună că totu-i bine, într-o mînă de oameni care mă apreciază şi m-au cîştigat, pe care-i apreciez şi i-am cîştigat. Dar n-aş fi putut niciodată ajunge aici fără să încep să cern în viaţa mea ce contează şi ce nu, cine şi ce rămîne şi cine şi ce pleacă, ce mă defineşte şi ce nu. Cu alte cuvinte, nu fără să încep să-mi stabilesc nişte priorităţi.

Planuri de viitor

Ca să deschizi şi tu ochii, aştepţi prima geană a dimineţii. În felul ăsta, te poţi păcăli că ai dormit azi noapte şi-ţi propui să faci din impostura aceasta un mod de a acţiona. De a acţiona ca ceilalţi, adică de a duce o viaţă – cît de banal sună! – normală: să te trezeşti învăluit de lumina răsăritului, să-ţi plimbi mîinile prin aşternut, foşnindu-l, să inspiri mirosul de cafea proaspătă, lăsînd aburii fierbiniţi să-ţi gîdile nările, să-ţi vezi de treburile de peste zi şi s-o ţii tot aşa pînă cînd, într-o bună şi îndepărtată zi, are să te surprindă bătrîneţea. Da, să te surprindă, pentru că, dacă nu te vei fi pregătit pentru ea, înseamnă că ai dus şi duci încă o viaţă în care tu ai ales ce laşi şi ce nu să te însoţească, o viaţă petrecută în armonie cu ceilalţi şi, cel mai important, în armonie cu tine, fără să cazi îngenunchiat de gînduri negre… Dar ţie, deşi tînjeşti după asta, nu-ţi iese. Nu-ţi iese şi pace şi-ţi aduci aminte de filosofia simplă a vieţii, citită în paginile de amintiri din copilăria cuiva: „dacă-i cal să tragă, dacă-i popă să cetească şi dacă-i copil să se joace”. Nu eşti cal, dar de cînd te ştii tot tragi la căruţa altora, nu eşti popă, deşi ţi-a plăcut cititul şi, în plus, ai fi fost şi mîndria bunicii dacă ai fi apucat pe calea celor sfinte, iar cînd erai copil pînă şi adulţii se jucau mai des ca tine.

***

Cînd afară era o atmosferă înăbuşitoare, vedeai oamenii cum se răsfirau pe la terase, se plimbau prin parcuri, escaladau munţi sau se bălăceau prin prin piscine şi mări. Era o atmosferă înăbuşitoare şi pentru tine, dar tu nu puteai face nimic din toate astea. Cînd s-a făcut frig, oamenii au pus haine mai groase pe ei şi şi-au continuat forfota, cu acelaşi chef de viaţă de peste vară, dar cu zîmbetul de pe buze cuminţit de şfichiurile ocazionale ale vîntului. S-a făcut frig şi pentru tine, numai că iadul care arde înăuntrul tău te consumă necontenit, încît, tot aşa petrecîndu-ţi zilele – dar mai ales nopţile – în letargia asta, te străfulgeră un gînd pe care te trezeşti rostindu-l ca o rugă către un destinatar necunoscut: arde-mă de tot şi preschimbă-mă-n cenuşă, ca să pot s-o iau de la capăt.

În pielea altuia

Cînd se întîmplă cîte-o tragedie (un disperat îşi pune capăt zilelor, cineva, mistuit de gelozie, hotărăşte să-şi obţină dreptatea cu toporul ori altcineva, cu minţile aiurea, pune mîna pe-o armă şi trage la întîmplare în săli de cinema sau la concerte etc.), presa caută să obţină de la martori detalii despre vieţile celor care au devenit subiecte de ştiri. Aproape de fiecare dată răspunsurile acestora se învîrt în jurul aceleiaşi idei care spune destul de multe despre noi: fie îşi manifestă o mirare sinceră („părea un om cumsecade”, „n-ai fi zis că e în stare de aşa ceva”, „n-a făcut probleme niciodată”, fie invocă vreo divinitate care să-i ferească pe ei de necaz („Ferească Dumnezeu”) şi, ca o concluzie, ridică nepăsători ori neputincioşi, după caz, din umeri. Ce spune asta despre noi? În primul rînd, că prea puţin ne interesează vieţile altora (şi cîteodată, în circumstanţe ce ţin de o anumită intimitate socială, e foarte bine că e aşa) şi, în al doilea rînd, derivînd cumva din primul, că ne-am creat un sistem de autoapărare ce presupune, de cele mai multe ori, a nu mai lua în serios decît lucrurile care ne afectează în mod direct. În rest, fie afişăm o compasiune simulată, deloc sinceră, dar funcţională social, fie ignorăm pur şi simplu necazul altuia, scuipînd în sîn bucuroşi că pe noi ne-a ocolit. De pildă, zilele trecute am auzit la ţară, relatată cu haz, povestea unei vecine care s-a ras singură în cap ca să n-o mai ia bărbatul de păr cînd o scoate din crîşmă. Alcoolismul şi violenţa domestică s-au contopit într-o poveste care, în loc să dea povestitorului şi auditoriului deopotrivă fiori reci pe şira spinării, le aduce zîmbetul pe buze. Desigur, am experimentat cu toţii, măcar o dată în viaţă, efectele benefice ale hazului de necaz, însă una e să simulezi voia bună, iar alta e să banalizezi fapte sau situaţii de viaţă grave, hiperbolizînd în acelaşi timp nimicuri care devin importante doar pentru că te implică nemijlocit. Ţesuturile societăţii, pînă la nucleul familiei, care a devenit un fel de fortăreaţă bine păzită de răul din exterior, sînt cangrenate, instalîndu-se o lipsă generalizată de empatie în relaţiile dintre oamenii. Am urmat nu acum mult timp nişte şedinţe de gimnastică medicală şi-i discutam cu kinetoterapeutul desăre relaţia medic – pacient, una de multe ori una păguboasă pentru că cei doi nu numai că nu comunică de pe poziţii de egalitate (circulă mii şi mii de poveşti cu medici care-şi tratează de sus pacienţii), ci pentru că personalului medical îi lipseşte adesea abilitatea de a empatiza cu pacientul, de a se proiecta în (nu cere nimeni identificare absolută) sau măcar a-şi imagina suferinţa celui pe care ar trebui să (nu) îl trateze (cu răceală). În învăţămînt, am completat eu, relaţia elev/student şi părinţi pe de o parte şi profesori pe de altă parte suferă cam de aceeaşi boală. Nimeni nu pare să înţeleagă pe nimeni şi, mai grav de-atît, nimeni nu pare dispus ca măcar să încerce. Am convenit în cele din urmă că există şi excepţii şi că trebuie să vorbim despre ele tot mai mult, pînă cînd acestea ajung să infirme regula.

Ai mei

N-aş vrea să pară că vă ţin lecţii de gramatică, dar, dacă nu ştiaţi – deşi nu cred că mai e aşa o noutate, din moment ce „ştirea” e din 2010 – , vă spun că în ediţia din 2010 a Gramaticii de bază a limbii române, al (de fapt, toată seria, adică a, al, ai, ale) apare ca pronume semiindependent. „Aşa, şi?”, s-or fi minunînd unii. Ei bine, eu m-am bucurat pentru că, în sfîrşit, cuvîntului care a stat cîndva la baza unei „dispute” pe care am avut-o cu profesoara de română din liceu (sînt convins că domnia sa nu-şi mai aminteşte detaliul care m-a făcut pe mine să îndrăgesc limba română şi ale sale subtilităţi) i s-a făcut dreptate: dintr-o biată marcă posesiv-genitivală în gramatica tradiţională a ajuns să fie pronume semiindependent, adică, semantic vorbind, un cuvînt care poate substitui un altul, substantiv, ce poate fi „recuperat” din context.

De multe ori, cînd cineva spune „ai mei”, îi are în vedere pe părinţi din perspectiva copilului aflat în grija lor („vin ai mei la şcoală”, „ai mei nu mă lasă” etc.); în căsnicii „al meu” e „bărbatul meu”, „soţul meu”, „ai mei” sînt părinţii, „ai tăi” sînt „socrii”. Potenţialul pronumelui semiindependent e însă mult mai mare şi mie de asta mi-e drag cuvîntul ăsta atît de frumos pentru rostirea românească, căci oare ce ascunde el atunci cînd e spus de un bătrîn aflat la un azil ori de către un orfan? Cine sînt ai lor? Ai cui sînt ei?

Bunăoară, eu cu „ai mei” nu trebuie să ţin legătura ca să-i ştiu lîngă mine. Ai mei, dată fiind semiindependenţa care ne leagă, nu pot pleca prea departe. Din punct de vedere gramatical, explicaţia sună cam aşa: pronumele semiindependent e un cuvînt care, deşi are caracteristici sintactice, semantice şi morfologice proprii, nu poate exista singur, avînd nevoie, mereu, de o complinire obligatorie la dreapta. Altfel spus, al e parte dintr-un întreg, al nu se poate împlini decît în pereche, al nu umblă singur niciodată, al are nevoie mereu de celălalt ca să poată funcţiona. Ai mei, de exemplu, sînt toţi cei care au nevoie de mine şi toţi cei de care am eu nevoie ca să funcţionăm cît mai bine. În absenţa alor mei, aş fi avariat sau aş exista pur şi simplu, ca o creaţie neîmplinită.

Ai tăi pot fi un părinte, un frate, o soră, un iubit, o iubită, un soţ, o soţie, un prieten ori poate un profesor, o înlănţuire de fiinţe care te întregesc şi care reprezintă motorul existenţei tale. Eşti al lor tot atît cît ei sînt ai tăi, iar lucrurile astea le ştiţi fără să vi le spuneţi.

Revin la remarca de la început: textul acesta nu e o lecţie de gramatică, ci un gînd despre cum cuvintele ies din limbă şi se strecoară neştiute pînă în miezul vieţilor noastre.

Scîrbă

Scîrbă. Nu poţi să spui că nu te-a încercat niciodată. Poate că i-ai zis eufemistic aversiune, pentru că scîrbă ţi s-a părut un cuvînt prea puternic şi mai şi suna ca o sentinţă irevocabilă. Alţii i-au spus greaţă şi au scris şi cărţi despre asta. Oricîte sinonime am găsi, c-or fi ele eufemisme sau disfemisme, îţi aminteşti senzaţia aceea de silă, un amestec de resemnare în faţa a ceea ce nu poţi schimba şi revoltă faţă de ceea ce, într-un fel sau altul, calcă apăsat şi calculat pe coloana vertebrală a fiinţării tale, unde fiecare vertebră e o convingere intimă pentru care ai fi în stare de orice. Dar, în realitate, nu eşti. Îţi constaţi, cu un nod în gît, neputinţa – neputinţă pur şi simplu – şi atunci apare sila, scîrba aceea de care vorbeam la început. Faţă de un om care te-a nedreptăţit. Faţă de un sistem în care hoţii şi ticăloşii cad întotdeauna în picioare. Faţă de o situaţie care scoate din semenii noştri ce-au (în) ei mai mizerabil. Şi-atunci ţi se mai face greaţă o dată, gîndindu-te că astfel de fiinţe îţi sînt semeni, adică, vrei, nu vrei, îţi seamănă. Şi de vină pentru starea ta eşti tot tu pentru că, bolnav de optimism, îţi place să acorzi a doua şansă. Şi a treia. Şi a patra. Lor (în speranţa că se vor schimba) şi ţie (în speranţa că n-o să-ţi moară răbdarea) deopotrivă. Apoi le pierzi şirul. Nu mai ştii cui şi ce datorezi. Nu mai ştii dacă să urli sau dacă să te laşi cuprins de muţenie. Ştii doar că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate. Închizi uşa, tragi draperiile grele peste ferestre şi încăperea se cufundă în beznă. Te pui pe citit, dibuind literele pe întuneric, aşa cum făceai cîndva în casa bunicilor după ora stingerii, simţindu-te vinovat că încalci o regulă, dar în acelaşi timp absolvindu-te de vină, convins că faci ceva înălţător. Iar literele se aşază cuminţi unele lîngă altele, compunînd refrenul care avea să devină peste ani atlasul fiinţării tale: „greaţa nu m-a părăsit şi nici nu cred că mă va părăsi prea curînd; dar nu mai sufăr, nu mai e o boală, nici un acces trecător: e una cu mine”. Dar de greaţa asta, de scîrba asta care s-a strecurat înăuntrul tău, curgîndu-ţi prin venele umflate de revoltă, nu poţi scăpa decît dacă scapi de cei care ţi-au provocat-o. E un fel de exorcizare. Te îmbărbătezi, aşa distrus cum eşti, şi ieşi pe front. În linia întîi, unde lupta se dă pentru totul sau nimic. Şi chiar de-o fi nimicul, măcar i-ai găsit acolo, în plutonul fruntaş, pe cei care-ţi seamănă cu adevărat, adevăraţii tăi semeni. E destul cît să te ţină în viaţă. E destul cît să te facă să speri.

(Actualizat la 1 februarie 2017)

Autoportret

Ăsta-s eu,

cel care şi-a pierdut prieteni pentru că a ţinut mai mult la principii decît la oameni,
cel care se ascunde de lume în cuvinte, pe care le ţese în veşminte cu care să iasă-n lume,
cel care-şi lasă gîndurile slobode cînd ceilalţi şi le ţin ferecate în lanţurile raţiunii,
cel pentru care să fii contează mai mult decît să faci, iar să faci mai mult decît să spui,
cel a cărui viaţă se scurge pentru că se scurg din ea cei care-o umpleau,
cel care nu vrea să moară pentru că viaţa îi este datoare,
cel care nu se iubeşte,
cel care nu urăşte.

Ăsta, de fapt, eşti tu, cel care ai ajuns cu lectura pînă aici şi ai pus punct în locul meu

Mai trăieşti?

Unii oameni obişnuiesc să dispară. Să se facă neştiuţi, neauziţi, nevăzuţi, să se strecoare printre oameni şi prin viaţă ca şi cum ar merge pe vîrfuri într-o casă străină în miez de noapte. Asta, desigur, în limitele în care e posibil, căci nu poţi dispărea chiar după bunul plac: te duci la serviciu, îţi îndeplineşti obligaţiile (mai ales cele contractuale) faţă de societate şi cei din juru-ţi, dar, în restul timpului, vrei să fii numai tu cu tine, să ţeşi între tine şi ceilalţi un văl magic prin care tu să vezi, dar nimeni să nu poată privi înăuntru. Cînd te gîndeşti că pentru unii ăsta e chiar un modus vivendi, îţi zici încurajator „De ce nu?” şi după aia chiar o faci. De la o vreme începe să-ţi placă. Sau să-ţi placă mai puţin ceea ce găseşti la întoarcere. Căci revenirile în lume, după escapadele astea, sînt, de fiecare dată, tot mai grele, iar ceilalţi de care ai fugit parcă mai incomozi decît atunci cînd ai dispărut ultima oară. Ei şi-au văzut de viaţă, nu-şi permit luxul de a se izola de ceilalţi, indiferent de motive. Ei sînt ca nişte albinuţe care muncesc neîntrerupt, pe cînd tu un alintat care-şi permite examene de conştiinţă. Nu ţi-au ajuns cele din facultate? Ce alt examen mai vrei? Nu-ţi ajunge viaţa însăşi, cu tumultul ei? Puţini însă se întreabă, că de întrebat nu te întreabă nimeni, unde te duci cînd te duci. Oare pe unde ţi se plimbă gîndurile, pe unde odihnesc atunci cînd ceilalţi se recuperează dormind, pe unde-ţi curge viaţa atunci cînd a celorlalţi curge ca un şuvoi fierbinte pe Internet, printre statusuri pe Facebook, oameni frumoşi, poze perfecte, iubiri perfecte şi familii fericite? Curge, tot ca un şuvoi fierbinte, numai că tu mergi pe celălalt mal, unde existenţele zgomotoase se sting aşa cum se stinge vacarmul oraşului cînd bezna se întinde ca o plapumă peste oameni şi blocuri.

***

Obişnuiesc şi eu să dispar şi, dacă dispariţia se prelungeşte, mai primesc uneori şi cîte un mesaj întrebător: „Mai trăieşti?”. Dar nimeni nu-ntreabă asta atunci cînd eşti.

Oameni şi cercuri

Citisem undeva că limba trasează în jurul nostru un cerc din care cu greu se poate ieşi şi din care puţini încearcă să iasă. Ştiu că citeam pe atunci despre determinismul lingvistic, dar nu-mi amintesc cu precizie cine a spus-o. Căutînd acum, mă gîndesc că e posibil să fi fost Humboldt, căci am găsit la el fraza asta: “each language draws a circle around the people to whom it adheres which it is possible for the individual to escape only by stepping into a different one” (în traducere: limba descrie un cerc în jurul poporului căruia îi aparţine, iar din acest cerc nu se poate ieşi decît intrînd în altul). Cele două citate – cel din amintirea mea şi cel al lui Humboldt – seamănă, ambele abordează determinismul lingvistic, adică, foarte pe scurt, teoria conform căreia raportarea nostră la lumea înconjurătoare depinde în mare măsură de limba pe care o vorbim. Dar nu despre determinismul lingvistic voiam să vă scriu, ci despre faptul că, la fel ca limba pe care o vorbim, şi oamenii trasează în jurul nostru cercuri. Încep mai întîi părinţii, cînd se străduiesc să ne înveţe să vorbim sau să facem primii paşi, iar lor li se adaugă alte şi alte persoane şi instituţii care se pricep foarte bine la desenat cercuri în jurul nostru: educatoarea la grădiniţă, învăţătoarea la şcoala primară, profesorii în gimnaziu şi liceu şi tot aşa pînă cînd… Pînă cînd unii dintre noi – ăi’ mai norocoşi sau mai nenorociţi, depinde de cît de groase au fost contururile cercurilor de pînă atunci – ajung să se întrebe dacă dincolo de aceste cercuri există ceva şi ce anume. Şi, urmînd întocmai teoria cercului din determinismul lingvistic, cîţiva îndrăznim să păşim în afară.

Nu vă imaginaţi însă că păşitul ăsta în afară se face aşa, simplu, fără niciun tribut. Vor exista cei care vă vor trage înapoi, cei din a căror lume aţi ieşit sau a căror lume sînteţi pe cale s-o abandonaţi definitiv. Toţi o fac din egoism, vanitate şi, cel mai probabil, din neştiinţă. Ei n-au ieşit niciodată din cercurile lor şi n-ar şti să vă spună dacă e mai bine sau mai rău. Sînt cei pe care, păşind pe nisipuri mişcătoare, îi apuca frica viscerală, copleşiţi de emoţia părăsirii culcuşului călduţ, unde se simt ca peştii într-un heleşteu unde nu-i ameninţă nimic. Sînt cei care, vîslind de zor în interiorul laţului social aruncat asupră-le, se dau puternici numai pînă cînd simt strînsoarea care le apasă grumazul. Se potolesc pe dată şi-şi văd – ce ironie! – de drum. Ei sînt puternici stînd pe loc, pe cînd curajul vostru vine din paşii mărunţi şi temători pe care-i faceţi nu ca să fugiţi departe, ci ca să ajungeţi cît mai aproape de fiinţa voastră şi de adevărul vostru. Asta înseamnă că, pe lîngă escaladarea sau ruperea cercurilor care vă împresoară din afară, mai aveţi de străbătut o călătorie, de data asta una lăuntrică, dar care se doveşte a fi adesea mult mai grea şi cu mult mai primejdioasă. Am uitat să vă spun la începutul textului, dar multe dintre cercurile de care ne izbim şi care ne fac să dăm înapoi nu le-au desenat ceilalţi, ci noi înşine, uitîndu-ne la ei şi, pentru că ne era mai comod, imitîndu-i.

Despre dăruire

Funcţionăm cu jumătăţi de măsură. Întotdeauna păstrăm ceva „deoparte” numai pentru noi: o vorbă bună pentru zile rele, o mîngîiere pentru ceasurile pustii, poate nişte bani, o taină pe care o ferim de ochii prea curioşi ai lumii, poate nişte gînduri ori idei din care ne compunem – nimicuri pentru ceilalţi, adevărate comori pentru noi. Niciodată însă nu ne dăruim cu totul. Nu că n-am vrea, numai că o precauţie asunsă se propteşte între noi şi obiectul dăruirii noastre şi nu ştim cum să ridicăm opreliştea şi să ne aruncăm în golul care ne-ar umple. Ne e frică de ce nu putem cuprinde şi nu ştim să ne dăruim cuiva, cu tot cu gîndurile noastre tăinuite, cu banii noştri ori cu toate vorbele noastre bune. Ce-o să se întîmple cu noi după aceea? Mai putem da îndărăt? Ce-o să se aleagă de planurile noastre cînd păşim din lumea noastră în lumea celui căruia ne dăruim? Întrebări care ne neliniştesc fiinţa, ne tulbură somnul şi-aşa pe sponci şi ne strecoară în gînd demonul îndoielii. Teama trădării celuilalt, deşi nemărturisită, e acolo, zămislită odată cu noi, ca un defect fizic pe care nu-l putem corecta şi-l purtăm cu noi toată viaţa. Ne e frică să rămînem fără noi ştiind că riscăm dacă alegem să rămînem prin ceilalţi, însă cine a cunoscut un om care s-a dăruit cu totul ştie că împlinirea nu cunoaşte decît calea sacrificiului şi că eşecul stă mereu la pîndă. Aşa că, de teamă, în locul dăruirii totale preferăm varianta de compromis: jumătate tu, jumătate eu. Ne păstrăm integritatea, dar nu vom fi niciodată întregi.

Gînduri adunate de pe jos

sunGînd înainte: Învăluie-mă cu ceaţa de afară ca să mă poţi privi numai de-aproape.

Te mai poţi aduna cînd ai fost făcut bucăţi? Cînd ai fost sfîşiat aşa cum un leu sfîşie, ca un hoţ care-a lovit pe întuneric, o antilopă rătăcită în savană? Se aude doar disperarea căreia nu-i răspunde nimeni şi nimic.

În întuneric toate se simt aproape şi departe deopotrivă. Bezna ţi-e salvare, bezna ţi-e blestem.

Vrei să spui ceva, dar cuvintele se topesc în noapte şi, pînă să le rosteşti, se transformă în lacrimi. Iar tu nu plîngi.

Neputinţa. Cînd inima din pieptul tău bate, dar inima din inima ta nu-i răspunde. Trag clopotele în satul în care nu mai locuieşte nimeni.

Cine să mai potrivească toate decupajele din puzzle-ul destrămat al fiinţei tale cînd lipesesc din piesele de rezistenţă?

Sînt zile în care dumnezeu ar merita o palmă. Şi, dacă există cu adevărat, ar întoarce şi celălalt obraz.

Noi cîrtim, nu gîndim

Jignim mult prea mult şi mult prea uşor. E o constatare nu de ieri, de azi, ci mai veche, numai că abia acum m-am gîndit s-o prind în cuvinte. Poate pare că vin cu argumente… expirate, dar îmi amintesc că în casa bunicilor, unde mi-am petrecut cea mai frumoasă parte a copilăriei, cuvinte de ocară n-am auzit decît foarte rar şi atunci spuse la mînie şi repede retrase şi regretate. Poate sîntem acum mai iuţi la mînie, poate ne evervăm mai uşor şi ne calmăm mai greu (sau deloc), dar văd cum una-două scuipăm în stînga şi-n dreapta ce şi pe cine nu ne e pe plac. O fi de de vină educaţia de-acasă? O fi de vină pur şi simplu nepăsarea? Sau poate talk-show-urile de televiziune, cu moderatoare lipsite de orice… moderaţie în limbaj şi comportamente? Ori poate ceea ce numim generic „stres cotidian”, adică seama de frustrări culese de pe la locul de muncă, din interacţiuni sociale păguboase etc.? Posibil să fie toate la un loc, dar permiteţi-mi, în contextul unor întîmplări dramatice recente, să mă îndoiesc de bunacuviinţă a acelei categorii de internauţi care şi-au afişat solidaritatea printr-un hashtag sau printr-o poză de profil colorată în drapelul unei ţări, în timp ce pe alte teme, mai mult sau mai puţin fremătătoare (se) porcăiau pătimaş. Mă iertaţi, sînteţi ce vreţi voi, dar numai empatici nu. Despre ce transfer emoţional mai putem vorbi în cazul celor care, aparent deplîngînd morţi şi răniţi în drame cumplite, urlă, înjură, îi umilesc şi ponegresc pe semeni de-ai lor care au avut ghinionul să intre sub turul invectivelor lor? Cu ce se identifică oamenii aceştia care îi des-fiinţează pe alţii apelînd la cu totul alte instrumente decît dreapta judecată, căci pleiadele de invective iau locul argumentelor judicios alese şi expuse… O privire rapidă pe reţelele de socializare sau pe secţiunile de comentarii ale publicaţiilor online e suficientă pentru o concluzie tristă cu privire la justiţiarii cu limbă ascuţită, minte otrăvită şi degete îndemînatice: noi cîrtim, nu gîndim. De simţit n-am simţit niciodată.

10 lecţii. De dat sau de luat

  1. Să zîmbești senin și compătimitor cînd semeni de-ai tăi îți declară, direct sau prin intermediari, ura viscerală pe care ți-au purtat-o în taină ani de zile.
  2. Dimineața, cînd te uiți în oglindă, să nu-l vezi pe cel care-ai fost ieri, ci pe cel care vei fi mîine.
  3. Să crezi în tine. Îţi va fi de folos atunci cînd alţii n-o vor face.
  4. Să crezi în alţii. Îţi va fi de folos atunci cînd nu vei crede în tine.
  5. Să-ţi fii propria măsură şi la vorbă, şi la port, şi la gînd.
  6. Să visezi, ca să ai motive să continui.
  7. Să te retragi uneori din lume, ca să te poţi întoarce printre oameni.
  8. Să plîngi, ca să poţi să-i înţelegi şi pe cei mai slabi decît tine.
  9. Să iubeşti, ca să ai amintiri, şi nu regrete.
  10. Să fii.

Despre împăcare

Aş vrea să urlu, dar n-am în faţă decît o foaie de hîrtie. Şi, chiar de-ar fi fost aliniaţi înaintea-mi, ca-n faţa unui pluton de execuţie, oameni, tot n-aş fi ştiut la care dintre ei să urlu. Toţi mi-au greşit şi tuturor le-am greşit, toţi m-au trădat şi i-am trădat pe toţi fără excepţie. Probabil aş fi cerut o oglindă şi i-aş fi cerut socoteală nenorocitului care m-a adus în starea asta. Dar îi anticipez reacţiile: ştiu că mi-ar fi rîs în nas, sfidător. Nu mi-ar fi vorbit, n-o face niciodată, ci doar m-ar fi privit înapoi, cu ochii ăia metalici, reci, tăioşi. Aşa că nu-i cer nimic: nici socoteală, nici poveţe, nici compasiune. Trebuie să învăţăm să nu cerem nimic de la nimeni. Şi asta cît mai repede! N-aţi observat cum ni se petrece viaţa? Începem prin a ni se da fără să cerem şi sfîrşim prin a cere fără să ni se mai dea. De aia lecţia renunţării trebuie învăţată: pentru ca atunci cînd vom cere cu disperare şi vom fi ignoraţi cu dispreţ rugăminţile noastre ignorate să doară mai puţin. E mai bună acum o rană a sufletului, într-un trup tînăr, obişnuit cu poveri, decît mai tîrziu, cînd abia vom fi în stare să ne purtăm de grijă. Renunţarea e ca un joc al forţării limitelor: în fiecare zi cît mai puţin, la fiecare ceas încă un pas mai departe de ceilalţi şi mai aproape de tine. Ai să ştii că ai ajuns la destinaţie atunci cînd, privindu-te-n oglindă, în loc să urli îţi vine să rîzi. Destinaţia aceea e împăcarea cu sine. Unii ajung mai devreme, alţii mai tîrziu, cei mai mulţi niciodată.

Un gînd despre oameni şi cărţi

N-o să ştim niciodată cine este un om cu adevărat pînă cînd nu ne propunem să descoperim, în această ordine, ceea ce el lasă să se vadă, ceea ce el spune şi ceea ce el simte. Cei mai mulţi dintre noi punem etichete mulţumindu-ne cu ceea ce vedem, auzim şi simţim noi; dar intuiţia noastră nu ne poate ajuta decît (şi asta în cele mai fericite din cazuri) pe jumătate. Trebuie să învăţăm să fim capabili de atenţie, ascultare şi empatie. Şi abia după ce le-am deprins pe toate astea, trebuie să învăţăm să înţelegem. Unii abandonează însă învăţătura de îndată ce aud că trebuie să facă altceva pentru alţii, iar alţii se plictisesc prea repede cît să poate întrevedea bucuriile pe care i le-ar putea aduce înţelegerea celorlalţi. Şi-uite-aşa (ne) petrecem fără să ne fi cunoscut vreodată cu adevărat.

Imaginaţi-vă că noi, oamenii, sîntem nişte cărţi ce se găsesc într-o sală de lectură impresionantă şi care aşteaptă să fie citite. În timp ce unele beneficiază de o atenţie deosebită (fie ea cuvenită, fie nu), altele aşteaptă o viaţă de om (sic!) ca măcar să fie răsfoite. Da, s-ar putea spune că oamenii sînt (ca) nişte cărţi. Ca să-i descoperim, trebuie să-i citim şi, ca să-i înţelegem, trebuie să-i recitim. Dar cine mai citeşte cărţi în ziua de azi?

Selfie cu moartea

N-am început săptămîna bine deloc. M-am întors de la universitate şi-am deschis Facebook-ul, ca să mai aflu noutăţi, şi-am dat peste doi prieteni din listă deplîngînd moartea unor cunoştinţe. Îmi venea să fac ceva ca să-mi dispară din feed astfel de veşti tragice, la fel cum făceam odinioară cînd, citind ziarele şi ajugînd la secţiunile înnegrite de mesajele de condoleanţe, dădeam paginile repede, fără ca măcar să arunc privirea peste anunţurile care vorbeau invariabil despre trecerea în nefiinţă a cuiva. Mi se părea că moartea rămîne acolo, închisă între paginile acelea, şi uitam repede de ea citind ştirile din sport sau delectîndu-mă cu vreo caricatură de presă. Pe Facebook nu mai merge aşa. Scroll down iute, mi-am zis, uşor tulburat, dar cîteva mesaje „mai la vale”, o altă veste tragică. Carevasăzică, de moarte nu te poţi ascunde, nici măcar pe Facebook, aşa că mi-am zis s-o privesc în ochi şi m-am întors la mesajele cu pricina. De data asta şi-a ales o profesoară tînără care-şi susţinuse recent doctoratul şi o cîntăreaţă pe la vreo 55 de ani. Dau totuşi detaliile astea, deşi ştiu că în faţa morţii ele nu contează; dar oamenii se agaţă de ele ca să poată să se revolte, ca să-şi strige durerea, să-şi justifice cumva nedreptatea pe care o simt atunci cînd de lîngă ei sînt smulşi oameni dragi. „Avea o viaţă înainte”, „abia începuse să trăiască”, „mai avea multe de făcut pe lumea asta”, curg mesajele şi gîndurile celor îndoliaţi. Nu ştiu ce trezeşte moartea-n fiecare din noi, dar în cazul meu, tot ce trăiesc, tot ce simt, tot ce fac se strînge într-un ghem al neputinţei, iar eu rămîn în starea asta cîteva minute, uneori şi ore, apoi, uşor, uşor, trupul inert îşi recapătă vlaga. Simt din nou, trăiesc din nou. Moartea a trecut pe lîngă mine, dar nu neobservată, aşa cum se întîmpla cînd eram copil, iar prezenţa ei în vieţile noastre era aşa de rară, încît uneori ne puneam problema dacă există cu adevărat sau nu, aşa cum o făceam în ograda bunicilor cînd auzeam că a intrat dihoru-n sat. Întîi el era un zvon, adus de nişte pene de găină porumbacă purtate de vînt. Apoi dădea tîrcoale printre prieteni, vecini ori neamuri şi în cele din urmă îl găseam pe bunicul jupuindu-l, după o noapte de stat la pîndă. Cu moartea e cam la fel, întîi o noţiune ciudată şi îndepărtată apoi, pe măsură ce-ţi dă tîrcoale, din ce în ce mai bine conturată. Cu cît cei care pleacă îţi erau mai aproape, cu atît şi moartea vine mai aproape de tine, iar senzaţia unei prezenţe funeste – deşi discretă şi amorfă – e aproape fizică. Dar pe Facebook, unde pare că ne-am mutat, încet-încet, existenţele, moartea se pierde repede în noianul de veşti care nu mai suportă amînare – ultimul selfie dichisit, ultima cafea băută şi ultima carte citită, deşi, după ce postăm poza aducătoare de like-uri dătătoare de viaţă, dăm jos măştile de pe faţă, ne amintim că nici nu ne place cafeaua şi că, de fapt, n-am mai citit o carte de prin liceu. Într-o lume în care totul e virtualmente posibil (sic), moartea rămîne singura realitate care ne mai poate aduce cu picioarele pe pămînt.

Lecţii de supravieţuire

Unii oameni se nasc pur şi simplu bătrîni. Dar nu ca-n nuvela lui Fitzgerald, zbîrciţi şi apoi întinerind şi îndreptîndu-se spre copilărie, ci crescînd mînaţi mereu de instinctul de-a privi spre trecut, de-a analiza fapte apuse, de-a regreta lucruri nefăcute, de-a contempla alegeri nimerite şi, în general, de-a privi în urmă. Eşti tînăr atîta timp cît priveşti înainte. Ai îmbătrînit atunci cînd privirea-ţi alunecă mai mult îndărăt. Îndărăt e trecutul, înainte e viitorul. Îndărăt e contemplare, înainte e visare. Omul bătrîn nu mai visează. Orizontul său de aşteptări se reduce la un punct care era cîndva îndepărtat şi acum se întrevede ca o adîncitură întunecată spre nicăieri. Oricît ar şovăi, paşii-l poartă într-acolo, iar gîndurile i se agaţă ferme de trecutul care-l mai poate ţine în locul ăsta. Omul tînăr însă n-are vreme pentru stări meditative, pentru reflecţii îndelungate. Singurul lui gînd e să facă. Să caute, să găsească, să împlinească. Pentru că numai aşa poate să viseze în continuare. Am cunoscut şi tineri bătrîni – însă nu în sensul celor afectaţi de sindromul Peter Pan –, şi bătrîni tineri, oameni energici gata să mute munţii din loc sau, cum se spune, oameni „plini de viaţă”. Dar unde şi de ce s-a scurs seva bogată din unii dintre noi, risipindu-ne fiinţa? Ce ne face să ne ciunţim şi să ne ciuruim sufletele într-atît încît să nu ne mai dorim să visăm? Cum credem că putem pe urmă petici ceea ce-a rezultat după ce-am fost complici la propria mutilare? Să fie de vină sadismul din noi sau sadismul din ceilalţi? Eu nu ştiu unde mă aflu pe continuumul ăsta tinereţe – bătrîneţe, căci oamenii cu care interacţionăm au un dar de-a ne face să ne simţim cînd tineri ca nişte muguri ce stau să plesnească, scăldîndu-se în lumina soarelui, cînd bătrîni, mistuiţi de patima autodistrugerii. Învăţ să mă însoţesc de oameni tineri, fie ei şi bătrîni, şi să-i ocolesc pe bătrîni, fie ei şi tineri. La urma urmei, vorba lui Mark Twain: „Age is an issue of mind over matter. If you don’t mind, it doesn’t matter.”