Şase ani

WordPress m-a anunţat astăzi că blogul meu a împlinit lăudabila vîrstă de şase ani şi, dacă avem în vedere dinamica mediului virtual, epitetul pe care l-am folosit nu mi se pare o exagerare. Şase ani în care am descoperit, „la celălalt capăt al Internetului”, oameni cu care împărtăşesc idei şi idealuri pe care nu le-am regăsit de multe ori în oameni care s-au situat, cel puţin din punct de vedere spaţial, mult mai aproape. Am descoperit, desigur, şi oameni care, întrucît n-au găsit pe pagina mea de Impresii scoase la mezat nimic care să le fie pe plac, au lăsat la plecare cîteva mizerii, pentru că ştim că omului nu-i place să treacă prin viaţă neobservat. În orice caz, revenind nostalgic asupra unora dintre textele mele de-aici, mi-am dat seama că, recitindu-le, chiar şi pe cele mai de la începutul saltului meu în blogosferă, retrăiesc cu o acurateţe care mă sperie sentimentele care m-au făcut atunci să înşir într-un spaţiu virtual stări, emoţii, senzaţii, gînduri. Nu ştiu dacă blogul ăsta o să apuce majoratul (speranţa sa de viaţă nu e direct proporţională cu speranţa de viaţă a proprietarului iluziilor şi viselor scoase la mezat aici!), dar eu aş vrea să apuc ziua în care să mă întîlnesc cu cîţiva oameni care mi-au fost şi încă-mi sînt nişte formidabili parteneri de dialog aici, fără să ne fi văzut vreodată sau să fi schimbat vreo vorbă, cum s-ar zice, faţă în faţă. Pînă atunci, le mulţumesc nu doar pentru bunăvoinţa de-a mă citi, ci şi pentru răbdarea pe care mi-au arătat-o atunci cînd eu nu mai aveam răbdare.

Anunțuri

Cîştiguri din blogging

Sursa: emaloochie.blogspot.com
Sursa: emaloochie.blogspot.com

Am fost întrebat recent (de o cunoştinţă) de ce nu scriu mai des pe blog, mai ales acum, vara, cînd, „aş avea timp liber”. Deduce că am „trafic” atunci cînd scriu – îi confirm că da – şi că nu înţelege de ce nu „bag cîte o postare” în fiecare zi, să scot un bănuţ din blogging. Am ridicat din umeri fără să-i dau un răspuns concret, deşi, în treacăt, îmi menţionează cîteva bloguri (şi bloggeri) cu o activitate (mai) intensă. Nu ştiu, pesemne că eu n-am ceva de spus în fiecare zi. Doar că blogul meu nu este ca perechea de chiloţi din bazar la care se holbează toţi, pipăie materialul, să vadă de-i bumbac, trag de elastic pînă cînd îl şubrezesc şi-apoi o lasă tot acolo pentru că – nu-i aşa? – nu mai arată ca nouă. Aş vrea să cred că blogul meu e altceva. Pentru mine cel puţin, blogul meu e o stare. De fapt, o sumă de stări. Ale mele şi ale celor care mi le împărtăşesc pe ale lor. Le iau împreună şi, din cînd în cînd, pregătesc cîte un cocteil la care-i invit şi pe ei. Ce să tot trăncănesc zi de zi? Las în seama celor mai prolifici cotcodăceala zilnică. Dimineaţă de dimineaţă, ca nişte ceasuri deşteptătoare, îţi dau semnalul de trezire, oferindu-ţi, în premieră, banalitatea zilei. Dragilor, mai nou, dacă nu ştiaţi, pentru asta există ziarele! Mai degrabă prefer să le dau cititorilor mei (care mă cunosc şi pe care-i cunosc) un text „în reluare”, atunci cînd o anumită stare îmi dă tîrcoale din nou, decît să-i sufoc cu o platitudine care să-mi „asigure” numărul de vizitatori. Eu aş zice că ei, procedînd astfel, ar scrie de pomană. Ei ar zice că eu, procedînd astfel, aş scrie de pomană. Rămîne de văzut cine, pînă la urmă, iese mai cîştigat.

Muzica e pentru minte şi suflet

529462_422497327846072_2125195916_nDragi cititori,

întrerupem programul obişnuit al Impresiilor scoase la mezat pentru a vă anunţa apariţia în blogosferă a unui nou blog, desprins dintr-o rubrică ce începea să facă rădăcini aici: Muzică pentru minte şi suflet. Noul blog se numeşte Howly Music , unde îmi propun să scriu, în lispa cunoştinţelor muzicale, cu sufletul, despre melodii mai vechi sau mai nou care ating coarde sensibile: ale mele, ale voastre, ale prietenilor sau duşmanilor mei şi-ai voştri. De aceea, blogul se citeşte la fel cum se va asculta şi muzica distribuită acolo: în linişte. Îl puteţi urmări dînd like paginii în căsuţa ispititoare din stînga de pe Impresii. La fel ca şi celălalt frate al său – mijlociu de-acum –, Dialoguri Minime, Howly Music speră să nu se piardă în oceanul blogosferei şi, ajutat de voi, să prindă curajul de-a merge mai departe.

Leapşă ca la carte

Trei luni să fie de-acum – în realitate, eu îmi amintesc şi ziua cu foarte mare precizie, dar n-aş vrea să vă plictisesc cu detalii personale – de cînd mi-am cuprins obrajii într-o carte deschisă. Am inspirat atît de adînc încît mirosul cărţii abia cumpărate (de altfel, un chilipir!) – de tipăritură proaspătă – a pătruns atît de puternic înlăuntrul meu încît chiar aş putea spune că a funcţionat ca un drog. De atunci şi pînă acum am citit şi recitit cărţi care fie îmi plăcuseră, fie mă lăsaseră cu regretul de a nu le fi parcurs la vremea lor. Şi cum s-a întîmplat ca multe dintre lecturile recente să fie jurnale, unde le repentir e aproape o dimensiune a abordării, mi-am propus exerciţiul invers, al omorîrii regretelor cît mai sînt încă în viaţă, adică cît mai sînt încă tînăr. Sînteţi invitaţii mei să-mi sugeraţi lecturi pe care, în raport cu voi înşivă, le consideraţi, esenţiale. Ca să prindeţi curaj, îi invit întîi să se recomande (şi să-mi recomande) pe cîţiva despre care cred că nu mă vor refuza: Zăvoi, din Cinematecă, Laura, de Pe culmile conştientizării, Lupu, de Pe drum, şi cineva din Abisuri. Pînă la urmă, s-ar putea, din toată această afacere, să rezulte un cîştig pentru toată lumea.

Pentru cine scriu?

Cînd m-am apucat de scris pe blog, prin 2008, am făcut-o cu foarte mare reţinere, pentru că nici măcar cei care mă încurajau să mă apuc de un astfel de jurnal online nu reuşeau să-mi răspundă convingător la două dintre întrebările mele de atunci: despre ce anume să scriu şi, mai ales, pentru cine? Restul mi se părea floare la ureche.

De atunci au trecut aproape patru ani, cu pauze mai lungi sau mai scurte de la scris sau cu perioade mai efervescente, cînd degetele alunecau uşor pe tastatură, sau, în fine, cu perioade relativ monotone, cînd ideile parcă nu se lăsau găsite, iar textele cereau mai multă migală decît de obicei.

O vreme, am crezut că scriu doar pentru mine, că practicam o formă de scriitură curativă, prin care să scuip veninul strîns la inimă, să las din povara mea şi celorlalţi, devoratori anonimi avizi de suferinţa altora. Să ştiţi că Internetul duduie de astfel de personaje! Mai apoi, mi-am dat seama că, de multe ori, scriam pentru şi despre alţii, încercînd să transform întîmplările lor în mici parabole, în istorioare cu tîlc pentru cei ce aveau să-l înţeleagă. Cîteodată, deşi mi-am zis să nu amestec lucrurile, abordam teme pe care, într-un fel sau altul, într-un moment sau altul, le discutasem la şcoală cu studenţii şi, pur şi simplu, simţeam că mai rămăsese ceva de spus. La fel, de multe ori, disputele pe care le am cu prietenii se mută şi în spaţiul virtual, în replici care-şi aşteaptă contra-replicile, fie prin telefon, pe Messenger, pe Facebook, dar mai ales pe blog.

Impresiile mele sînt toate cele de mai sus, strînse laolaltă, într-un blog cu toane, exact aşa cum îi e şi autorul. După aproape patru ani, cred că am descoperit totuşi pentru cine scriu: sînt cei care se descalţă de fiecare dată cînd îmi calcă pragul, deşi de-acum ne ştim atît de bine încît să ne permitem să ne vizităm şi fără să anunţăm ori să batem la uşă. Ei îmi sînt audienţa privată, cei care mă caută şi cei pe care-i caut. Şi ca această descoperire să nu treacă neobservată, am schimbat şi tema blogului. Veţi fi de-acord că-mi seamănă mai mult.

Cine sapă blogul altuia

Celor care mă comentează

(Mi) se întîmplă destul de rar, dar (mi) se întîmplă. Se întîmplă ca peste blogul meu să dea diverşi cititori aflaţi în căutare a diverse chestiuni. Şi se mai întîmplă ca unii dintre aceştia să fie şi studenţi (foşti sau actuali), amici, prieteni, cunoştinţe, rude etc. Şi se întîmplă să nu mă fi făcut plăcut chiar de toată lumea. Se întîmplă ca nici măcar să nu fi încercat. Aşa că, pe lîngă tot acest şir de întîmplări, se mai întîmplă ca unii dintre vizitatorii blogului meu să lase şi comentarii. Nu-mi plac intervenţiile anonime dar, de cele mai multe ori, dacă acestea sînt inofensive, le pot trece cu vederea. Aşa cum, de exemplu, o domnişoară atrăgătoare nu se simte deranjată că e fluierată pe stradă, deşi gestul în sine e, fără îndoială, neplăcut, vulgar. Cum spuneam, pe blogul meu ajung, vrînd sau nevrînd, diverşi. În funcţie de ceea ce şi cum – dar mai ales cum – citesc, unii dintre ei mă onorează cu cîte un comentariu. Pe mulţi dintre vizitatori mi-i cunosc prea bine şi îmi place ca uneori să-i tratez ca pe nişte musafiri dragi. În loc de o vişinată autentică şi discuţii îndelungi, le ofer cîteodată texte care să-i provoace sau scriu pentru ei doar pentru a le face pe plac; alteori – pentru că i-am simţit trişti – scriu ca să-i amuz sau cel puţin să încerc să-i binedispun. Mai ştiu şi că nu reuşesc întotdeauna, pentru că de multe ori scriu numai pentru mine. Nu aştept din partea lor nici un fel de intervenţie, nu vreau să le simt nici o emoţie. Ştiu doar, graţie unor servicii de monitorizare, că au trecut pragul blogului. Dar nu despre ei aş fi vrut să scriu, pe unii dintre ei oricum îi regăsiţi în blogroll, ca recomandare pentru lectură.

Textul acesta ar fi trebuit să fie adresat celor care, nechemaţi, vin în sufrageria mea virtuală şi scuipă pe jos. Poftiţi să iasă, se supără şi mai scuipă o dată, interpretînd după bunul plac preceptul biblic cu întorsul obrazului.  Textul acesta le este adresat lor, acelora care se recunosc în astfel de comportamente. Constatînd că, în loc de prăjitura pe care oricum au venit să o fure, au fost serviţi cu un spam, tot ei se supără, ameninţîndu-mă că e păcat că nu le accept vulgarităţile, că uite-aşa am (mai) pierdut un cititor. Ca răspuns, le pot spune doar că nu pot pierde nimic din ceea ce nu mi-am dorit niciodată.

Leapşă veselă şi scurtă

Din pădure, de la Noaptea iguanei.

1. Cînd ţi s-a întîmplat ca lecţiile învăţate de la cei vechi să contribuie la succesul tău?
Niciodată.
2. Dacă ai putea invita un mare clasic la cină, cine ar fi acesta?
George Topîrceanu.
3. Cine-i cea mai influentă persoană din viaţa ta?
Dracul.
4. Care-i ambiţia ta secretă?
O răzbunare fără cusur.
5. Preţul gloriei?
Altă glorie.
6. Greci sau romani?
Romani.

Mai departe spre Zăvoi.

Happy blogging!

O lună de blogosferă

Fix pe 16 iulie a.c. am aruncat această pagină în blogosferă. O săptămînă a stat ascuns, cu cîteva postări în engleză. Se şi numea altfel, nu mai contează cum. Pe lîngă cele 30 (şi una) de zile de existenţă, blogul mai aniversează:

  • Număr de postări: 45
  • Număr de comentarii: 179
  • Cele mai multe vizite într-o zi: 529
  • Total vizite: 5547 ( azi, la ora 20.18 )

Un astfel de prilej i-a adus blogului drept cadou un nou header. „Happy Blogging!”, ca să citez pe cineva.

De ce blogging?

N-aş vrea să înşir motivele pentru care am refuzat pînă acum să mă prezint pe World Wide Web cu un blog. În momentul în care a fost necesară – din raţiuni didactice – apariţia unuia, încerc să fac faţă onorabil. Început cu cîteva postări în limba engleză – ulterior şterse – acest blog s-a născut, de fapt, în Armenia, la o Şcoală de vară de două săptămîni care-şi propusese să instruiască tinere cadre didactice din Jurnalism în spiritul predării după noile tendinţe de pe piaţa media: Noile Media. Nu pot decît să-mi urez „Happy Blogging!” şi să scap cît mai curînd de impresia că vorbesc singur.