La Loto ca la Kaufland

Joc şi eu două variante la 6 din 49, care mă costă 9 lei şi 70 de bani. Îi întind doamnei de la ghişeu 10 lei şi iată ce dialog se înfiripă:

Ea: Aveţi 70 de bani, ca să vă dau eu 1 leu?
Caut prin portofel şi-ncep să adun mărunţişul cu voce tare: 10, 20, 30, 40, 50…
Ea, întrerupîndu-mă dezgustată: Hai, dom’le, că parcă am fi la Kaufland!

Şi-mi dă cei 30 de bani care mi se cuveneau ca rest.

Say what, bitch?!

Anunțuri

Duduiţă dragă, ¡gracias, pero no!

Sursa: blogoteque.ro
Sursa: blogoteque.ro

Azi am constatat, pe pielea mea (sau, mai bine zis, pe contul meu), că specialiştii/ managerii sau asistenţii HR (Human Resources) şi-au dat seama că trebuie să schimbe niţel macazul dacă vor să găsească oamenii potriviţi pentru ceea ce caută ei să angajeze în companiile pe care le reprezintă şi că nu e suficient să înscrie un anumit post pe site-uri specializate precum bestjobs.ro, ejobs.ro, myjob.ro sau care-or mai fi. Că n-o fac şi bine e partea a doua a poveştii şi urmează să v-o spun, pe scurt, în rîndurile de mai jos.

Despre ce e vorba? Am primit ieri o invitaţie de a mă alătura listei de contacte din reţeaua LinkedIn a unei persoane care se identifica drept HR Recruiter la o firmă din Iaşi, însoţită de un mesaj prin care-mi cerea cîteva date de contact, întrucît ar dori să ia legătura cu mine. Dau „accept” şi las o adresă de e-mail, deşi n-am înţeles de ce persoana respectivă nu şi-ar fi putut exprima dorinţele într-un mesaj pe LinkedIn, din moment ce intrasem deja în contact.

Azi dimineaţă primesc, pe adresa de pe Gmail, cea pe care i-o lăsasem pentru contact, următorul mesaj:

„Buna ziua,

Pentru a stabili un interviu voi avea nevoie de un cv actualizat sau sa-mi transmiteti nr dvs de telefon.

Multumesc si o zi frumoasa!”

SAY WHAAAAT?! Am crezut iniţial că poate mi-au scăpat cîteva etape în procesul ăsta de comunicare, am dat refresh e-mail-ului, am dat refresh contului de LinkedIn, nimic. Asta era tot. Cu alte cuvinte, eram chemat la un interviu pentru un loc de muncă pe care nu-l solicitasem. Mă adun, îmbrac armura politeţii, cea care s-a dovedit mai productivă decît reacţia intempestivă, dar onestă, şi răspund:

„Dna/Dra,

probabil e vorba de vreo confuzie la mijloc.(…) Cred că din informaţiile profilului meu de pe LinkedIn se deduce că deţin un loc de muncă şi că nu sînt în căutarea unuia nou.

Toate cele bune!”

Sincer, nu mă aşteptam să mai sosească înapoi vreo replică, dar aceasta a venit:

„Va contactasem pentru a va propune sa va schimbati locul de munca, bineinteles daca erati interesat.

Pe profilul dvs scrie ca sunteti vorbitor de limba spaniola, iar noi suntem in cautarea a 4 agenti comerciali cu spaniola si de aceea v-am contactat.”

Toată bucuria mea că, în sfîrşit, sînt folosite şi reţelele astea de socializare în acord cu menirea pentru care au fost create s-a prăbuşit, s-a dus dracului… Eu, care încercam să-mi conving studenţii de necesitatea creării unui cont profesional pe LinkedIn… Eu, care… S-a dus naibii şi politeţe şi tot!

Duduiţă dragă, ¡gracias, pero no!

PS: Cred că mai degrabă decît să se scrie aşa de multe articole pe net despre cum să folosim LinkedIn în căutarea unui loc de muncă, mai degrabă s-ar ocupa cineva să scrie cîteva texte şi despre cum ar trebui să folosească LinkedIn experţii ăştia în recrutare de personal. Desigur, asta dacă nu se consideră prea experţi ca să le citească… 

Panifcom – concurs cu ţepe!

Pîinea noastră cea de toate zilele
Pîinea noastră cea de toate zilele

În general nu particip la concursuri care mizează exclusiv pe noroc. Din cînd în cînd mai joc la Loto sau mai cumpăr cîte un produs care propune şi un concurs cu premii. Dar asta se întîmplă foarte rar şi mai degrabă e vorba de plăcerea aia de cîteva secunde cît răzuieşti un talon, un abţibild sau cît desfaci capacul unei sticle de bere ca să vezi dacă ai cîştigat ceva, deşi anticipezi că mesajul descoperit va fi, cu mici variaţiuni, „Mai încearcă!”. Dar rămîne plăcerea aceea, a suspansului, la care se adaugă şi curiozitatea dacă ceilalţi de lîngă tine, făcînd acelaşi lucru, au cîştigat sau nu.

Ei bine, proprietarii magazinului de la parterul blocului în care locuiesc mi-au luat şi această plăcere. Proprietarii sau vînzătoarele. Cînd am cumpărat ieri pîine, nici măcar nu ştiam că Panifcom are un concurs – „De veghe la raftul cu secară” în perioada 30 noiembrie – 31 decembrie 2012. Voiam doar să fie pîine de secară. Ei bine, astăzi, întingînd nişte zacuscă pe o felie, văd pe ambalaj un Moş Crăciun zîmbitor, care parcă mă invita să-l privesc mai de-aproape. Şi asta am şi făcut. Cu ochii aţintiţi asupra moşului, citesc „Mult succes în continuare, alte premii te aşteaptă!”. Se pare că în spatele mesajului ar fi fost un concurs, însă la mine pîinea a ajuns cu talonul de pe ambalaj DEJA RĂZUIT!

Pentru că le aduc la cunoştinţă această problemă pe care ei o au cu magazinele în care-şi distribuie produsele, le propun celor de la Panifcom să-mi facă un cadouaş înainte de Crăciun, cît să-mi treacă supărarea, şi, eventual, să iniţieze o nouă campanie intitulată „De veghe în lanţurile de magazine!”

250 de grame de ficat în gît

Azi, la vitrina asistată din Billa, după ce-am făcut cîteva ture de magazin, cît să se hotărască o bătrînă ce fel de parizer vrea, ne vine şi nouă rîndul, în sfîrşit: 250 de grame de ficat de porc, vă rog! Doamna asistentă se face că alege ea de acolo o bucată mai mică de ficat, o trînteşte pe cîntar şi întreabă: Aşa e bine? Ne uităm amîndoi şi vedem 443 de grame. Nu, doamnă, nu e bine, că dacă voiam jumătate de kilogram nu vă mai deranjam, luam de alături o caserolă de 500 de grame. Doamna pufneşte şi izbucneşte: păi bucata aşa e tăiată, ce să fac acum? Sătui de practicile astea de prin magazine cînd, de fiecare dată cînd cumpărăm ceva la cîntar tot timpul se nimereşte să fie (absolut din întîmplare) cu vreo 200-300 de grame mai mult, îi oferim, de data asta uşor impertinenţi, dar fermi, soluţia salvatoare: O mai tăiaţi o dată?

PS: n-am avut intenţia să scriu acest text, dar, luînd prînzul şi rămînîndu-mi o bucăţică de ficat în gît, am zis că poate e mai bine să mă răcoresc.  

Psihologie cu fundu-n sus, nu inversă

Joaca de-a psihologia

Pentru şcoala de şoferi, avem nevoie, după cum bine se ştie, şi de un aviz psihologic. Ne orientăm repede spre cel mai apropiat cabinet de profil, pentru a susţine testele necesare certificatului respectiv. Ciocănim discret la uşă şi vîrîm nasul înăuntru. Patru persoane. Trei şedeau mai confortabil în fotolii, o a patra mişuna de la un birou la un dulap şi înapoi. Aceasta ne invită să luăm loc pe două scaune, aşezaţi la o masă cu despărţitoare înalte, probabil pentru ca examinaţii să nu se lase influenţaţi reciproc în momentul testării. În fine, ne cere cărţile de identitate şi, după cîteva explicaţii, ne apucăm de teste. Ca fundal sonor, înregistrăm, sincopat, următoarele:

Psiholoaga: Dvs. consideraţi că soţia e vinovată pentru că aţi revenit în ţară?
El: Da.
Psiholoaga: Dvs. ce credeţi, doamnă?
Ea: Eu zic că amîndoi.
Psiholoaga, către el: Ei, vedeţi? Într-un cuplu, toate se împart, şi bune, şi rele, nu trebuie ca doar unul dintre parteneri să poarte sentimentul, povara vinovăţiei.
El: …
Psiholoaga: Uitaţi ce propun eu: puteţi să scăpaţi de copil week-end-ul ăsta?
Ei: Da, am putea.
Psiholoaga: Nu ştiu, să-l lăsaţi la bunici, la părinţii unuia dintre voi pentru cîteva zile şi să vă acordaţi ceva timp doar pentru voi. Voi trebuie să vă redescoperiţi…
El: Am mai încercat, vă spun, dar…
Psiholoaga, tăindu-i vorba: Ascultaţi-mă pe mine, faceţi ce vă spun eu şi-o să vedeţi c-o să fie bine. E nevoie de timp! Şi încercaţi să nu vă mai gîndiţi în permanenţă la ce ar fi fost dacă aţi fi rămas şi, cel mai important, încercaţi să nu vă mai învinovăţiţi soţia.
El: Mda….
Psiholoaga: Aţi mai fost la Vatra Dornei?
Ei: Da, dar doar în trecere.
Psiholoaga: Ei, nu, zic să mergeţi şi să staţi acolo trei zile. Vă descurcaţi? Haideţi, aveţi nevoie de un net? Dacă vreţi vă fac eu rezervările…
Ei, oscilînd: nu, nu, ne descurcăm..
Psiholoaga: V-am zis, voi trebuie să vă redescoperiţi, dar nu acasă, unde e mediul în care grijile apasă cel mai tare, trebuie să vă detaşaţi, mergeţi la Vatra Dornei! Da?
Ei, acceptînd: Da, da…
Psiholoaga: Bun, atunci, aşa facem. Haideţi acum, mă sunaţi şi ne vedem după, să-mi povestiţi, da? Daţi-vă această şansă! Ne-am înţeles?

Pacienţii se ridică din fotoliu, îşi iau la revedere şi ies. În cîteva minute iese şi cea căreia îi place, din cînd în cînd, să se joace de-a psihologul. Asistentul său, cel care s-a ocupat de noi, rămîne ca să ne ia banii şi să ne declare apţi, ba chiar foarte apţi, explicîndu-ne ceva de cinci clase de capabilitate, noi aflîndu-ne în top. Despre şefa sa n-aş putea spune însă acelaşi lucru. Dar, nu-i aşa, Colegiul Psihologilor din România a fost de altă părere…

O curăţătorie şi-o angajată pătată

Lovitură în Moalele Moldovei

La Curăţătorie, la Moldova Mall, cum intri, pe stînga…

-Sărut mîna, aş dori să las două haine la curăţat!
-Sigur că da. Ah, dacă aţi fi venit mai devreme, le-aţi fi putut ridica astăzi după 16.00.
-Nici o problemă, vin mîine dimineaţă! Dar lucraţi mîine? (adică 1 decembrie)
-De ce să nu lucrăm?

Las hainele, întocmeşte un bon, plătesc, urmînd să revin a doua zi. Tot după 16.00. La ora 17.00 acolo sînt, dar şoc! Mall-ul e închis şi nişte gardieni îşi plimbă burţile de colo-colo, gesticulînd că nu se poate intra. După cîteva ture prin cartier, mă întorc cam într-o oră. Din nou, şoc! Mall-ul se deschisese, dar se închisese curăţătoria. Înţeleg că trebuie să revin în următoarea zi. Miercuri, deja 2 decembrie, acolo mi-s, la 16.00 fix.

-Sărut mîna!
-Bună ziua.
-Ştiţi, hainele…
-Dar nu trebuia să veniţi mîine după 16.00?
-Nu, trebuia sa vin ieri după 16.00!
-Dar pe bon ce scrie?
-Scrie ce v-am spus!
-Aş putea să văd bonul?
-Aţi putea!

Şi-i înmînez „docomentul”. Îl cercetează meticulos ca pe un vestigiu şi mi-l întinde înapoi. Se face că răscoleşte printre hainele care-şi aşteptau, curate, proprietarii şi concluzionează:

-Şi de ce n-aţi venit ieri după ele?
-Am venit, dar era închis!
-Era închis?
-Da.
-Probabil colega mea era la baie.
-Da, probabil. Dar era închis tot Mall-ul, adică nu se putea intra în mall deloc.
-Da? Oare ce s-o fi întîmplat?
-…
-Da, deci hainele au fost puse la uscare naturală şi mai întîrzie puţin. Încercaţi să veniţi după jumătate de oră.

Zis şi făcut. Mă uit la ceas şi-mi calculez jumătatea. Mă voi întoarce la 16.47. N-mi permit decît un drum pînă la Hala Centrală şi-napoi. La 16.47 m-am întors, fără să mai întreb nimic. Stateam ca un cerşetor mut în faţa tejghelei.

-Vai, ce ruşine, nu-s gata! Tocmai am vorbit cu şoferul! Încă n-a terminat de încărcat hainele, ca să le aducă…
-(în gînd: Vai, ce ruşine!) Şi? (De parcă aşteptam un transport cu canabis…)
-Aveţi nevoie urgentă? Dacă da, puteţi să mergeţi la Hală să le luaţi, le găsiţi la curăţătoria de-acolo.
-(abia întors de la Hală) Şi dacă şoferul pleacă pînă ce ajung eu la Hală?
-Veniţi înapoi aici!
-Dar dvs. închideţi la 18.00, nu cred că ajung iar, înapoi. Lăsaţi că vin mîine. Tot după 16.00?
-Nu,nu, după 10.00.

Pregătit cu o listă de înjurături, pentru că realmente nu aveai pe cine reclama la Protecţia consumatorului, revin. După 12.30, cum îmi calculasem eu marja.

-Am venit după haine.

Dau bonul, primesc hainele şi nu ofer injurii la schimb. Era altă domnişoară în tura de dimineaţă.

De la chioşc (XII)

Nu prostiţi poporul cu televizorul!

La unul dintre chioşcurile cu ziare de pe Copou:

– Bună ziua! Aveţi „Dilema veche”?
– Da.
– Cu album (nr: Viaţa şi opera lui Leonardo da Vinci)?
– Nu, nu! De unde-aţi auzit că ar avea album?
– De la televizor.
– Ei, schimbaţi televizorul.

„Cabana loca”. Aventuri porno la munte

Da. Acum că mi-am revenit, oi povesti şi altora. Cum începe şcoala (prea devreme, ca întotdeauna), am dat o fugă (nu spui cînd) la munte (nu spui care) cu cîţiva prieteni (nu spui care) şi ne-am cazat la o cabană (da, v-aţi prins, nu spui care). Ei, şi cînd ne era nouă lumea mai dragă (adică hăhăiam pe la miezul nopţii în faţa unui grătar care refuza să prăjească niscaiva pulpe de pui şi agăţaţi de cîteva doze de bere), ceva trebuia să se întîmple. Nu neapărat cu noi, noi eram deja ocupaţi cu privitul grătarului. Dar… dar în camera noastră (a mea şi a prietenei mele, pentru care am cotizat la proprietarul cabanei cu 50 de lei) linişte. Adică de afară nu se auzea nimic. În schimb, lumină. Şi nu, nu o lăsasem aprinsă. Fuguţa-fuguţa, cu o bucată de carne în mînă – aveam sarcina de a verifica dacă e gătită suficient – , tropa-tropa pe scările care oricum scîrţîiau de la sine frînez cu pulpa după mine în faţa uşii. Într-adevăr, ieşea lumină din camera noastră. Şi mai ieşea ceva, ceva ce noi de-afară (hipnotizaţi de grătar şi asurziţi de manelele vecinilor de grătar) nu auzeam: zgomot adică. Şi acum, că nu mai e cazul suspansului, urmează dezvăluirea, la propriu: în camera noastră se făcea (că urmează) o partidă de sex.

Eu (deschizînd uşa larg şi proptindu-mă cu piciorul în ea): Cred că aţi greşit camera.
El (încheindu-şi nădragii, înainte ori după [?I])… Nu, el n-a zis nimic.
Ea: nouă ne-a zis Bran (who the fuck Bran was n-am aflat…) că putem.
Puteţi, puteţi, nu zice nimeni că nu puteţi, dar cred că aţi greşit camera, am insistat eu.

După ce şi-a tras ceva pe ea (făcîndu-se grămadă sub pătură), a ieşit timid din cameră, şi-a luat de mînă prietenul care o aştepta afară, au intrat înapoi, şi-au cerut scuze şi duşi au fost.
N-am menţionat detalii importante (nu, nu dintr-alea din care-aţi vrea voi!) – uşa de la camera noastră se deschidea foarte uşor: deşi avea yală şi era încuiată, la cea mai mică atingere, se deschidea cu tot cu toc. De asemenea, în cabană, în acea seară se aniversa şi un majorat. Nu ştim încă dacă ceea ce trebuia să se majoreze s-a majorat sau s-a suflat prea repede în lumînări. S-a constatat că singurul care are toate răspunsurile trebuie să fie Bran, proxenetul.

PS: şi nu, puiul nu era bine prăjit.

N-am! Sper că ai tu!

Speranţa, vînzătoare la patiseria de pe Copou

Eu: Sărut mîna!
Vînzătoarea: Sper că aveţi mărunt!
Eu: Da, sper, aşa cred, să văd… Da, am…
Vînzătoarea: Spuneţi!
Eu: Un ecler, un baton de ciocolată şi o felie de tartă cu vişine.
Vînzătoarea: Tarta e la kilogram, să ştiţi!
Eu: Da, da, ştiu.
Vînzătoarea: Sper că aveţi 15 bani! E 8,15 lei în total.
Eu: Mmmm, da…

Îi întind 10 lei şi 15 bani.

Vînzătoarea: Aici sau la pachet?
Eu: La pachet, vă rog.
Vînzătoarea: Sper că aveţi o pungă. Eu nu mai am pungi, am astea din hîrtie, dar numai pungi nu-s…
Eu: N-am!
Vînzătoarea: Vi le dau aşa, n-am ce face.

Şi mi le-a dat. Şi le-am luat, n-am avut ce face.

Nou: microbuz de 16 locuri pentru 40 de persoane!

Microbuzul lu’ peşte

Da, ştiu. Mi-am şi jurat că nu mai urc în microbuze, dar dacă e musai? Şi de fiecare dată sfîrşesc ocupînd un scaun slinos, ales după constatarea că celelalte îs şi mai slinoase. Cel mai tare mă îngrijorează să nu fie un şofer din ăla puturos care, pentru cinci mii, opreşte în fiecare gaură de drum, după fiecare babă obosită, care în loc să stea acasă, la umbră, s-a găsit să o viziteze pe nor-sa ce stă la 10 porţi mai încolo…

Staţii sînt peste tot, din bătătură în bătătură. Microbuzul Iaşi-Paşcani se încarcă de populaţii de tot felul, de la cuconete mofturoase la măicuţe cu laptop şi burtoşi cu nasturii cămăşii jegoase plesniţi de la atîta grăsime. N-au loc, bineînţeles, că n-au cumpărat bilet, ci au fost culeşi de pe drum. Cuconeta te priveşte ofticată de parcă ea ţi-ar fi plătit biletul ţie şi tu, ca nesimţitul, nu binevoieşti să-i cedezi locul. Măicuţa îşi vede de cele sfinte, jucîndu-se parcă de-a număratul bisericilor de pe traseu. Slinosul-burtosul nici măcar nu priveşte în jur. Loc îşi face inevitabil, călătorii retrăgîndu-se cît mai înspre fereastră. Îi simţi prezenţa după putoarea care îl anunţă şi pe care o lasă în urmă, de la alcool ieftin şi ţigări asemenea. Şi de parcă n-ai avut destul ghinion, îţi mai şi trînteşte pe umăr o sacoşă plină de peşte, unsuroasă şi – cum altfel? – puturoasă.

Pentru toate astea, 80.000. De nu-ţi convine, ura şi la gară! Biletul e tot atît. În plus, pe lîngă toate astea, te poţi trezi şi cu priviri piezişe de la controlor. La ce dracu’ ţi-ai luat bilet cînd poţi să-i bagi lui vreo pa’jdemii în buzunar? Da, ştiu. Mi-am şi jurat că nu mai urc în microbuze, dar dacă e musai?

Felii de viaţă, felii de parizer

Obişnuitul chioşc de jos, aglomeraţie. Cîţiva tineri de la Sport se bagă în faţă. În faţa unei doamne, angajată a SALUBRIS.

Doamna de la SALUBRIS: 100 de grame de parizer!

Vînzătoarea taie o bucată din parizerul din vitrină şi dă să-l învelească într-o bucată de hîrtie.

Doamna de la SALUBRIS: Doamnă, da’ ce faci? Nu mă vezi cum îs îmbrăcată (nr: costumaţia de „teren”)? Taie-l felii! Mi-l dai aşa? Crezi că muşc din el ca cîinii?
Vînzătoarea: Dar nu mi-aţi spus că l-aţi dori feliat!
Doamna de la SALUBRIS: Lasă, doamnă, că am văzut eu cum mă priviţi? Ce, dacă sînteţi patroană aveţi dreptul să mă trataţi aşa?
Vînzătoarea: Dar chiar nu ştiu la ce vă referiţi!
Alt client, către vînzătoare: Lăsaţi-o, lăsaţi-o! Aşa e doamna, mai nervoasă de obicei.
Doamna de la SALUBRIS: Ce? Ruşine! Vă bateţi joc de oameni, noi sîntem tot ca voi, să ştiţi, tot oameni sîntem! Eu am lucrat 30 de ani la Unitatea… [n-am înţeles care] şi m-au dat afară! Dar muncesc, doamnă, muncesc! Să vă duceţi… cu magazinul vostru de patroană cu tot!

Îmi cumpăr şi eu pîinea şi batonul de ciocolată şi dau să mă întorc în scara blocului. La intrare, masa întinsă: doamna de la SALUBRIS şi o colegă şi-au întins prînzul chiar în faţa uşii. Încerc, discret, să le evit. Din urmă aud:
– Poate ne-aduci şi tu o ceapă…

Mai bine de la chioşc (X)

1001 nervi. Hai să trăim!

Casa Vînătorului, Parcul Copou, Iaşi, Moldova, România, Europa de Est, sîmbătă, 9 mai 2009. O domnişorică plăpîndă în rolul de chelneriţă încearcă să se orienteze în spaţiu. Printre mese îi era mai greu. Ne-a luat mai mult de o oră să cerem nişte amărîte de beri, o pungă de chips-uri şi un pachet de ţigări. Ne-am bucurat de victorie, fără reproşuri făcute chelneriţei. Ba chiar i-am adresat şi nişte mulţumiri. Ba chiar ne-a şi răspuns. „Cu plăcere!” Adică plăcerea ei sadică de a ocoli cu ostentaţie masa noastră, adică plăcerea ei neştiută de a orbecăi cu diverse comenzi, niciodată ştiind ce şi cum, adică disperarea colegelor de serviciu care se vedeau nevoite a „prelua” sarcina. Noi n-am avut norocul ăsta. Şi nu, chelneriţa nu era beată. Şi nici rău-voitoare. Aşa era ea,mai absentă.

ORA 21.30: Doi viitori clienţi ajung la terasa Casei Vînătorului, vînează două mese (pentru şase persoane), una debarasată, una nu.

ORA 21.45: După semne disperate apare şi o chelneriţă.
„Sărut mîna, am şi eu cîteva rugăminţi la dvs.: debarasaţi, vă rog, şi a doua masă, pentru că aşteptăm nişte prieteni, aduceţi-ne nouă două beri Ursus, una cu pahar, una fără, şi o scrumieră.”
„Într-un minut!”
„Mulţumesc frumos!”

ORA 21.55: Apar doi dintre prietenii aşteptaţi. Între timp, alte semne disperate după chelneriţa care nu mai venea. Tot nimic.

ORA 22.00: Mai apare încă unul dintre prieteni.

ORA 22.10: Apara chelneriţa.
„Da, da, să vă debarasez masa. Imediat! V-am luat comanda?”
„Nouă da: două beri Ursus, pentru ceilalţi nu.”
„Fresh de portocale aveţi?”
„Adică Frutti Fresh?”
„Nuu! Fresh de portocale, adică suc din portocale stoarse.”
„Nu, nu cred c-am avea”
„Atunci o bere Ursus.”
„Deci două beri Ursus… La dvs.?”
„Nu, nu, trei beri Ursus şi adăugaţi încă două!”
„Deci cinci.”
„Aaa… alune aveţi?”
„Alune adică?”
„Eee, dacă nu, aduceţi o pungă de chips-uri”
„Avem şi alune, şi chips-uri”
„Lăsaţi chips-uri. Mulţumim frumos!”
„Nu vă supăraţi, dar ţigări aveţi? Kent? 1, 4, 8?”
„Avem Marlboro, LM, dar avem şi Kent!”
„Un Kent 1 atunci.”
„Deci cinci beri, o pungă de chips-uri şi… un Kent 1”

ORA 22.20: Apare chelneriţa.
„La dvs. un Perroni?”
„Noi am cerut cinci beri”
„A, da, imediat vă debarasez şi masa!”

ORA 22.35: Vin berile. Chips-urile nu, ţigările nu.

ORA 22.40: Vine şi ultimul prieten aşteptat, care cere un Cappy.

ORA 22.45: Vin chips-urile. Vine şi un Prigat de portocale.

ORA 22.50: Vine şi un pachet de Pall Mall. Kent cică nu era. Nu contează, e bine aşa.

O bere celui care ghiceşte cît bacşiş i-a rămas chelneriţei.

De la chioşc (IX)

Şefă la tavă

Nu-i chiar „de la chioşc”, ci de la o pizzerie de pe Copou:
Chelneriţa scapă o tavă pe jos, din cele pe care le căra. Tava, parcă înadins, face zgomot cît zece.

Şefa: Ai grijă cum duci tăvile alea, unde dracu’ te uiţi!
Chelneriţa: Da’ n-am vrut, nu că n-am fost atentă!
Şefa: Lasă, lasă, nu mai dormi, trezeşte-te, că am văzut eu că numai la numărat banii îţi sclipesc ochii!

Bineînţeles că a rămas cum a zis şefa.

De la chioşc (VIII)

Moşneagul şi alcooliştii

 

Moşneagul: Un covrig, un baton şi o Cola.

Vînzătoarea se îndreaptă spre raft, să-i aducă şi Cola.

Moşneagul: Rece nu aveţi?

Vînzătoarea: Nu.

Moşneagul: Dar de ce nu puneţi la frigider?

Vînzătoarea: Nu mai avem loc.

Moşneagul: Dar ce-aveţi rece la frigider?

Vînzătoarea: Bere.

Moşneagul: Uite de-aia e plină ţara asta de alcoolişti!

Vînzătoarea: …

Moşneagul: Daţi-mi o Cola, totuşi…

 

La rînd urmez eu:

-O bere, vă rog.

 

De la chioşc (VII)

Cerşetorul şi vînzătoarea

Îl ştiţi, am mai scris despre el: pe la vreo 10-11 ani, pînă ieri cu plete, azi ras în cap. Seara şi-o petrece în faţa chioşcului, aşteptînd pomană. Aseară n-a mai aşteptat-o, şi-a luat-o singur: un rest de ţigară lăsată să se fumeze singură de vînzătoarea întoarsă în magazin, să-i servească pe clienţi. Chestiune de juma’ de minut. Ia ţigara de unde nu-i.
Astă-seară, scenariul se repetă. Vînzătoare vigilentă. Eu în magazin, vînzătoarea asemenea. Micul chelios dădea tîrcoale. Vînzătoarea mă lasă, se repede asupra cheliosului.

Vînzătoarea: Era aseară o ţigară aici? îl întreabă ea, cu degetele-i înfipte în gîtul subţire al cerşetorului de seară
Cheliosul: Nu!
Vînzătoarea: De ce mi-ai luat-o?
Cheliosul: Da’ n-am luat nimic!
Vînzătoarea: A doua oară îţi rup gîtul!
Cheliosul: Eşti nebună! Îmi dai o bere?
Vînzătoarea: Să ştii că eu muncesc pentru banii ăia, tu-i cerşeşti.
Am cerut şi eu o pîine, la 1,3 lei. La 2 lei, am primit rest 10 bani. N-am aşteptat mai mult, de teamă să nu mă trezesc c-o mînă înfiptă în gît. Îşi cîştiga şi ea o pîine…

Alune pentru toate buzunarele

Sezonul reducerilor

plătiţi mai mult pentru mai puţine alune!
Super ofertă: plătiţi mai mult pentru mai puţin!

„Săndel”, adică Rotiseria „Yes” din Fundaţie, vă aşteaptă pentru o ofertă specială: 20 de gr. de alune la 3,00 lei, în loc de 50 de gr. de alune, la 1,5 lei. Atît, fără nici o altă diferenţă specificată. Vă las pe voi să găsiţi explicaţii coerente. Mie-mi trec prin cap doar poante de autobază.

De la chioşc (V)

Napolitoanele unei vînzătoare

Vînzătoarea: Spuneţi, domnişoară!

Clienta: O napolitană Joe, din asta, la 1 leu!

Şi tînăra arată cu degetul spre napolitană dorită, vizibilă prin tejgheaua de sticlă. Vînzătoarea scoate ea o napolitană de acolo:

Vînzătoarea: Dar asta e 1,30!

Clienta: Păi nu din aia, din aia!

Vînzătoarea: Poftim din aia, atunci!

Clienta: Dar asta nu e napolitană Joe, da’ mă rog, în fine… (Ia produsul şi dă să plece).

Vînătoarea, imitînd-o, cu strîmbături: „Da’ mă rog, în fine…”, apoi dacă nu ştiţi să spuneţi ce vreţi, eu ce să vă fac? Ai zis napolitană, napolitană ţi-am dat. Ia uite, dom’le la ei…