Oameni şi scări

Un episod:

Azi dimineaţă m-am intersectat la medic cu un bărbat de etnie romă care avea nevoie de un certificat pentru dosarul social al fiicei sale, care trebuia să se cazeze în Iaşi la nu mai ştiu ce cămin. Pe la vreo 40 şi ceva de ani, nici ferchezuit, dar nici neîngrijit, mă rog, un personaj obişnuit. Am schimbat două vorbe, banalităţile acelea pe care le poţi împărtăşi unui străin într-o sală de aşteptare. Era din Buzău, m-a întrebat dacă sînt din Iaşi, a mai dat cîteva telefoane şi dus a fost. Printr-o coincidenţă, am dat peste el mai tîrziu în universitate (în căutarea unui xerox, se cam rătăcise printre alambicatul corp A), unde era muştruluit bine de femeia de serviciu: “Ieşi afară, aici nu e niciun xerox, ieşi afară din universitate!”. Cînd m-a zărit, m-a privit salvator. Am preluat “cazul” şi l-am condus pînă în faţa universităţii, de unde l-am îndrumat către un xerox.

N-am scris asta pentru aplauze, ci pentru că am căzut uşor pe gînduri: mergem cu toţii pe o scară socială invizibilă, dar pe care o simţim, pe pielea noastră şi pe pielea altora, şi păşim des. Nu ştiu cum se face că, pe această scară, femeia de serviciu a considerat că se află undeva mai sus decît bărbatul de etnie romă. Şi era aşa convinsă de treaba asta, că atunci cînd m-am întors în universitate mi-a aruncat o privire în care puteam citi, luptîndu-se fiecare să cîştige, două sentimente: unul de nedumerire şi altul de scîrbă. Ca să-i stric ziua de tot, i-am spus un “Sărut mîna” apăsat şi am luat-o în sus pe scări. De data asta, pe scările din universitate.

Anunțuri

Selfie cu moartea

N-am început săptămîna bine deloc. M-am întors de la universitate şi-am deschis Facebook-ul, ca să mai aflu noutăţi, şi-am dat peste doi prieteni din listă deplîngînd moartea unor cunoştinţe. Îmi venea să fac ceva ca să-mi dispară din feed astfel de veşti tragice, la fel cum făceam odinioară cînd, citind ziarele şi ajugînd la secţiunile înnegrite de mesajele de condoleanţe, dădeam paginile repede, fără ca măcar să arunc privirea peste anunţurile care vorbeau invariabil despre trecerea în nefiinţă a cuiva. Mi se părea că moartea rămîne acolo, închisă între paginile acelea, şi uitam repede de ea citind ştirile din sport sau delectîndu-mă cu vreo caricatură de presă. Pe Facebook nu mai merge aşa. Scroll down iute, mi-am zis, uşor tulburat, dar cîteva mesaje „mai la vale”, o altă veste tragică. Carevasăzică, de moarte nu te poţi ascunde, nici măcar pe Facebook, aşa că mi-am zis s-o privesc în ochi şi m-am întors la mesajele cu pricina. De data asta şi-a ales o profesoară tînără care-şi susţinuse recent doctoratul şi o cîntăreaţă pe la vreo 55 de ani. Dau totuşi detaliile astea, deşi ştiu că în faţa morţii ele nu contează; dar oamenii se agaţă de ele ca să poată să se revolte, ca să-şi strige durerea, să-şi justifice cumva nedreptatea pe care o simt atunci cînd de lîngă ei sînt smulşi oameni dragi. „Avea o viaţă înainte”, „abia începuse să trăiască”, „mai avea multe de făcut pe lumea asta”, curg mesajele şi gîndurile celor îndoliaţi. Nu ştiu ce trezeşte moartea-n fiecare din noi, dar în cazul meu, tot ce trăiesc, tot ce simt, tot ce fac se strînge într-un ghem al neputinţei, iar eu rămîn în starea asta cîteva minute, uneori şi ore, apoi, uşor, uşor, trupul inert îşi recapătă vlaga. Simt din nou, trăiesc din nou. Moartea a trecut pe lîngă mine, dar nu neobservată, aşa cum se întîmpla cînd eram copil, iar prezenţa ei în vieţile noastre era aşa de rară, încît uneori ne puneam problema dacă există cu adevărat sau nu, aşa cum o făceam în ograda bunicilor cînd auzeam că a intrat dihoru-n sat. Întîi el era un zvon, adus de nişte pene de găină porumbacă purtate de vînt. Apoi dădea tîrcoale printre prieteni, vecini ori neamuri şi în cele din urmă îl găseam pe bunicul jupuindu-l, după o noapte de stat la pîndă. Cu moartea e cam la fel, întîi o noţiune ciudată şi îndepărtată apoi, pe măsură ce-ţi dă tîrcoale, din ce în ce mai bine conturată. Cu cît cei care pleacă îţi erau mai aproape, cu atît şi moartea vine mai aproape de tine, iar senzaţia unei prezenţe funeste – deşi discretă şi amorfă – e aproape fizică. Dar pe Facebook, unde pare că ne-am mutat, încet-încet, existenţele, moartea se pierde repede în noianul de veşti care nu mai suportă amînare – ultimul selfie dichisit, ultima cafea băută şi ultima carte citită, deşi, după ce postăm poza aducătoare de like-uri dătătoare de viaţă, dăm jos măştile de pe faţă, ne amintim că nici nu ne place cafeaua şi că, de fapt, n-am mai citit o carte de prin liceu. Într-o lume în care totul e virtualmente posibil (sic), moartea rămîne singura realitate care ne mai poate aduce cu picioarele pe pămînt.

Bătrîni şi nesimţiţi (3)

Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Şi ziua rea la fel, o să vedeţi în continuare şi de ce. M-a trimis medicul de familie să fac o rază la plămîni. La Policlinica studenţească, cea mai aproape de unde stau, aparatul e defect. Întreb ce şanse sînt să-l repare cineva şi o ridicare din umeri anulează orice speranţă. Îmi zic să le iau pe rînd: Policlinica CFR. Radiologie – la demisol. Cobor, ajung pe culoar şi mă opresc brusc. Fie am greşit locul, fie mi-a scăpat o informaţie preţioasă. Mă întorc şi mai citesc o dată plăcuţa indicatoare. Nu. Din păcate, n-am greşit. Deci mi-a scăpat o informaţie preţioasă: e început de lună, cînd toată lumea se înghesuie pentru gratuitate la analize de tot felul, ca să se încadreze în plafon.

Înaintea mea, cît vezi cu ochii (şi nu vezi prea multe, căci coridorul e îngust) numai bătrîni. Ştiţi documentarele alea de pe Nat Geo Wild din savana africană cu fabuloasele confruntări dintre lei şi bivoli? Am închis ochii şi pentru o clipă m-am şi imaginat acolo. Eu – un leu solitar pornit la vînătoare. Ei – turma de bivoli cu capetele plecate, rumegînd indiferenţi. Armele mele: o programare făcută cu o zi înainte şi chitanţa care dovedea că am plătit serviciul de care urma să beneficiez. Armele lor: un bilet de trimitere şi, evident, bătrîneţea. It never fails. Şi totuşi… Zic să încerc. Arunc o privire pe ceas şi dau să-mi fac loc printre turma de bivoli, deocamdată paşnici. Cînd mi-au intuit intenţiile, au strîns rîndurile şi liderul (un pensionar care nu avea vîrsta de pensionare, dar s-a lăudat, cuceritor, printre babele strînse ciorchine în jurul lui, că „s-a mişcat repede şi a prins vechea lege”, avînd o pensie „frumuşică” de 1000 de lei) mă abordează:

– Să ştiţi că şi noi stăm la rînd.
– Bine, dar eu am programare făcută de ieri pentru 8 şi un sfert.
– Dar şi noi avem bilet de trimitere, mi-o retează o voce ascuţită. Nevasta liderului.
– Doamnă, nu cred că aţi înţeles. Am făcut ieri programare şi mi s-a spus să vin azi la 8 şi un sfert.

Intervine iar liderul, împăciuitor:
– Vă vorbesc din experienţă de viaţă şi ca unui prieten, deşi nu sîntem prieteni.
– Nu, nu sîntem.
– Eu ştiu aşa: unde oamenii stau într-un loc pentru acelaşi lucru, se aşază la rînd şi nu se bagă în faţă.
– Nu ştiu unde credeţi că sînteţi, dar lucrurile nu mai funcţionează aşa. Şi văd că nu înţelegeţi ceva esenţial: am programare făcută ieri.

Ţin în mînă, la vedere, şi programarea, şi chitanţa primită după ce plătisem la triaj radiografia.

– Păi aia-i o chitanţă, se proţăpeşte fosta cucoană.
– Da, doamnă, e o chitanţă. Asta înseamnă că am plătit deja pentru radiografia programată pentru opt şi un sfert.
– Păi aţi plătit pentru că nu cotizaţi, de aia!
– Doamnă, da’ aveţi un tupeu fantastic, zău aşa! Ia lăsaţi-o mai moale cu presupunerile, că întreceţi măsura. Sînteţi şi ghicitoare cumva? Sau poate sînteţi Dumnezeu, de le ştiţi pe toate? Am zis să bag şi o treabă religioasă, că poate se potoleşte… Nici vorbă, mi-a tras nişte replici cu lipsa mea de educaţie şi de respect faţă de ei, bătrînii bolnavi, care ar putea să-mi fie mamă şi tată şi care nu aşa şi-au crescut plozii, aşa că revin la discursul dinainte:
– Doamnă, vă rog, e prea dimineaţă pentru mine pentru aşa ceva. Nu sîntem nici la circ, ca să vă scandalizaţi pe-aici, şi nici la piaţă, ca să negociem cine şi cînd intră. Aşa că, hai, vă rog eu… sugerîndu-le să se dea deoparte, să pot intra.

Cît am tot parlamentat (enervat de-acum), mă tot uit peste umerii lor, să văd de pot zări vreo asistentă care să-mi confirme spusele. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Clar, situaţie de război. Rîndurile se strîng, la propriu, şi alte voci încep să se dezmorţească:

– Eu ştiu că am ajuns al treilea, aşa că stau la rînd ca să intru al treilea, se aude o voce de bărbat.
– Eeee, că oameni sîntem, putem să ne înţelegem, nu sîntem chiar aşa de mulţi, doar n-o să plece nimeni de aici fără radiografii, îndrăzneşte să spună o voce împăciuitoare.

În timpul ăsta, în mintea mea începuse deja un alt film. Partea a doua a documentarului din savană. După ce bivolii au ţinut piept atacului, leul se retrage după un tufiş, clocind o nouă strategie. Planul e gata: mă întorc la triaj să anulez chitanţa şi-o iau mai la vale, la Spiridon. Dacă şi-acolo e la fel, Arcadia.

– Nu e de competenţa mea, mi se spune de la triaj. Trebuie să mergeţi la şefa policlinicii. Etajul 1, pe stînga.

Ia şefa de unde nu-i, că la serviciu încă n-a ajuns. Sau, de-o fi ajuns, nu e unde mi s-a spus mie c-o găsesc.

Mă întorc la triaj, spun că biroul şefei e încuiat şi, în treacăt, sugerez, nu foarte ameninţător, că urmează să fac o reclamaţie la protecţia consumatorului pentru că m-au taxat pentru un serviciu de care n-am beneficiat.

– Mă puneţi într-o situaţie delicată.
– Păi atunci sunaţi la radiologie jos să iasă cineva să spargă rîndurile de pensionari, ca să pot intra.
– Nu pot eu să sun acolo.
– Nici asta nu e de competenţa Dvs.?
– Aşteptaţi o clipă.

Aştept. Ferestruica de termpoan se închide în faţa ochilor mei şi zumzetul dinăuntru încetează brusc. Mă uit prin geam, căutînd să observ gesturi care să-mi confirme că cineva se ocupă şi de problema mea. Priviri întîi furişe şi apoi chiorîşe din partea unei alte madame în halat alb. Mă tem că nu-i par suficient de ameninţător. Conversaţie la telefon, după care ferestruica se deschide:

– A zis că puteţi coborî şi să intraţi direct.
– Mulţumesc.

La demisol, hoarda de bătrîni fusese dispersată. Rezemaţi de pereţii de o parte şi de alta a culoarului, se cuminţiseră. Se pare că li s-a spus că întîietate au programările. Intru şi în cîteva minute şi ies. O ochesc pe purtătoarea de cuvînt a liderului şi-i spun:

– Sănătate, doamnă, că aveţi nevoie! Şi, apropo, eu mi-am făcut programare pentru că lucrez. N-am timp să stau toată dimineaţa aici, aşteptînd, din respect, la uşa cabinetului să-şi termine treburile toţi bătrînii pînă să-mi văd şi eu de ale mele.
– Ei, dar dacă ne-aţi fi spus aşa de la început…

Două concluzii:

1. Bătrînii vor respect. Punct. Pentru că sînt convinşi că li se cuvine. Adică tu să-i respecţi pe ei în virtutea argumentului cretin că „eu sînt bătrîn şi bolnav, am copii mai mari decît tine şi nu aşa i-am educat”. Dar tu, unul dintre cei care cotizează pentru ca ei să beneficieze de servicii medicale gratuite, tu nu meriţi. Tu marş la muncă, pentru că eşti tînăr şi-ai să ai timp la bătrîneţe să faci ca ei.

fuck off

Aşadar, pentru toţii bătrînii care se folosesc de vîrsta lor pentru a obţine avantaje: FUCK OFF! Gata cu politeţurile, tataie! Vrei respect? Ce-ar fi să respecţi nişte reguli? Mamaie, la fel: ciocu’ mic, că nu mai sîntem la coadă pentru butelii! Circulă în societate nişte noţiuni precum „bun-simţ”, „respect” (care, apropo, nu are legătură cu vîrsta!), „programare”, „ordine de intrare” şi altele asemenea. Vă fac cadou un DEX. Deşi e o ediţie mai veche, o să găsiţi definiţii şi pentru aceste concepte… revoluţionare.

2. Evitaţi să mergeţi pe la spitale/ policlinici în primele zile ale lunii. Nu-i chip să faci faţă puhoaielor de bătrîni (unii bolnavi de-adevăratelea, alţii închipuiţi, credeţi-mă!). Bătălia pentru gratuitate e acerbă. Pentru că nu lucrează şi au timp berechet la dispoziţie, stau cît e ziulica de lungă şi păzesc uşile cabinetelor. Tu nu poţi să faci asta. De ce? Pentru că lucrezi. Da, lucrezi pentru un salariu din care ţi se reţin bani (mulţi) pentru servicii medicale de care nu beneficiezi. Şi de ce nu beneficiezi? Pentru că n-ai timp să stai la început de lună pe lîngă spitale ca să te încadrezi şi tu în plafon. Vino mai pe la jumătatea lunii, cînd plafonul e gata. Da, aşa e, atunci trebuie să plăteşti. Cum din ce bani? Din banii ăia care ţi-au rămas după ce ţi-au fost reţinute contribuţiile la Sănătate.

Hai, sănătate!

Bătrîni şi nesimţiţi (2)

Sînt acasă, lucrez la o traducere şi ascult muzică la căşti, cu volumul redus, cît să mă pot concentra şi să existe un zgomot de fond care să alunge singurătatea. Peste toate astea, aud, din senin, bătăi. Par să vină dinspre uşă şi întorc privirea. De acolo vin cu siguranţă. Cineva trage de zor de clanţa uşii şi bate cu toată puterea. Sar de pe scaun ca ars şi deschid repede. O babă. Mă uit mai atent la ea şi-mi amintesc c-am mai văzut-o pe-aici, e o vecină.

─ Dom’le, vecini sîntem, daţi-o-ncolo de treabă, daţi muzica mai încet!
─ Ce muzică, doamnă?
─ Aaa, nu de la matale se aude?
─ Nu, doamnă, nu, dar, chiar şi-aşa, să trageţi de uşile oamenilor?
─ Aaaa, v-am deranjat deci.

Şi pleacă.
Sperăm şi noi să plecăm din blocul ăsta cît mai curînd.

Bătrîni şi nesimţiţi

10996_f260Bătrîneţea nu are nici o legătură cu nesimţirea. Bătrîneţea e inevitabilă, iar nesimţirea – apropo, evitabilă! – o poate însoţi sau nu. Şi, atunci cînd o însoţeşte, putem vorbi de oamenii în care se manifestă că sînt cei care îmbătrînesc sau au îmbătrînit urît.

Aş vrea să nu dau verdicte irevocabile, aşa că vă las spre lectură (şi comentariu) cîteva studii de caz pe care v-aş ruga să le luaţi exact ceea ce sînt: episoade – izolate, sper! – fără nici o putere sau intenţie de generalizare.

1. Bătrînii în microbuz
De-aţi mers sau mergeţi cu mijloacele de transport în comun, nu se poate să nu fi dat peste vreun bătrîn sau vreo bătrînă care să vă ceară, într-un fel sau altul, să-i cedaţi locul pe care oricum l-aţi dobîndit cu greu. Se poate însă să (i-l) fi cedat sau nu. Noi (adică eu şi prietena mea), ca să nu fim acuzaţi de… nesimţire, de multe ori cedăm. Cîteodată nici măcar nu mai ocupăm locurile care poate ni s-ar cuveni, tocmai ca să evităm neplăcerea de a fi ţintuiţi cu privirea de ceilalţi călători (bucuroşi că n-au fost ei victimele!) în momentul în care ni se solicită eliberarea, pe motiv de… bătrîneţe, a locului din autobuz/ microbuz. Pesemne că bătrînii au un fel de radar interior cu care-i depistează pe cei slabi de înger şi, atunci cînd prada a fost localizată, declanşează „atacul”: încep să pufăie, să se-nvîrtă-n loc, să caute cu privirea ceva ce, în realitate, nu există şi mai apoi, dacă semnalele acestea n-au fost suficiente, trec direct la represalii. Dar chiar şi măsurile drastice pot fi luate într-o manieră politicoasă sau… mai puţin politicoasă şi, atunci cînd aceasta din urmă e identificată, vorbim – da! – de nesimţire. Consemnez mai jos una dintre modalităţile de abordare de care am avut parte şi în care – pentru că era vorba de un singur loc disponibil – bunul simţ n-a mai avut loc. Aşadar, în microbuz, full, spre Carrefour. Opreşte într-o staţie prin Păcurari, undeva pe lîngă Cimitirul Evreiesc. Văd pe geam cum încă un puhoi se îndreaptă spre mijlocul de transport în comun, puhoi compus în general din copilandrii care îşi făceau şi ei plimbarea de duminică. Între ei ţopăia ca o fată mare o… bătrînă. Imediat ce urcă, afişează o mină gravă spre foarte gravă şi-şi cere „drepturile”: Sînt operată, nu mă laşi pe mine să stau jos? Se aşază, încîntată de victoria fără luptă – ne-a rînjit! –, îşi ia sacoşa de rafie goală în braţe şi se pune pe privit pe geam. Nu tu Mulţumesc, maică!, Să fii sănătos! sau alte asemenea politeţuri… Nimic. După ce ajungem la destinaţie, îşi ia sacoşa repejor şi se urcă într-un alt microbuz, probabil în căutare de noi victime.

Dar despre plăcerea bolnavă a bătrînilor de a se plimba (fără rost) cu mijloacele de transport în comun doar pentru că e gratis şi pentru că întotdeauna vor găsi un loc disponibil vom relata în episodul următor. Trecem îndată de la cum cred bătrînii că trasportul gratuit le aparţine în totalitate la cum subjugă supermarket-urile, terorizînd orice le iese în cale: alţi bătrîni, copii, alţi clienţi ca şi tine, angajaţi.

2. Bătrînii la cumpărături
Sugestie: dacă vezi vreun bătrîn în apropierea vreunui raft, caută-ţi de lucru în altă parte, cumpără altceva de pe lista de cumpărături şi revino cînd zona e liberă! La fel, dacă vezi cumva că un bătrîn/ vreo bătrînă se apropie de zona în care te afli tu, lasă totul baltă şi vezi-ţi de drum! Cîteva dialoguri:

(a) Kaufland:
– Nu-mi cîntăriţi şi mie roşiile astea, că n-am ochelarii la mine…
– Sigur. Poftiţi!

(b) Billa (Gară):

– Cît costă ciupericile astea?
– Aveţi preţul afişat, doamnă!
– (se uită, rostind rar) Nouă, patru’ş nouă… Nouă cincizeci, deci. Nu era mai simplu dacă-mi spuneaţi cît costă?
– Nu sînt nici angajatul supermarket-ului, nici la cheremul Dvs.

(c) Billa (Moldova Mall): Eu, cumpărînd bere. Un bătrîn mă surprinde:
– Dar apa unde-i?
– Aici nu! (şi, în gînd: Încercaţi la baie!)

(d) Lidl:
– Nu ştiţi, au ceai de tei aici?
– ?!

Nu m-ar deranja dacă întrebările astea ar fi fost formulate politicos. Ba mai mult, chiar şi atunci cînd mi se comandă încerc totuşi să nu mă enervez. Asta pînă cînd ajung la farmacie…

3. Bătrînii în farmacie

Aici, se pare că – în mod paradoxal – bătrînii n-au auzit de coadă. Intră şi, cu reţeta în mînă, direct la tejghea. Nu tu rînd, nu tu vreo jenă. Sub pretextul că ba doar lasă reţeta, ba doar întreabă ceva, te trezeşti cu ei că trec de tine fără să le pese prea mult şi se-apucă de ţinut farmacista de vorbă: de cîte ori trebuie să ia pastilele, dacă nu există altele mai ieftine, că de ce nu-s compensate… Şi toate astea  tocmai atunci cînd ţie îţi fierb creierii-n cap de la durerea cruntă de măsea şi, pentru un salvator Aulin suporţi mult mai mult de-atît…

Nu mai scriu despre bătrînii din parc şi nici despre vecina mea de deasupra care, atunci cînd nu ne inundă, ne aruncă pe pervazul geamului sau peste hainele puse la uscat bucăţi de pîine ori mămăliguţă, pentru porumbei. E bătrînă, ce să-i mai spui?

tumblr_m44scqogOR1qesaqto1_500

PS: Îmi plac bătrînii. Îmi plac pentru liniştea lor, din care am reuşit să învăţ multe, pentru cumpătarea pe care-o afişează adesea şi pentru modestia lor. Şi, gîndindu-mă la bieţii mei bunici, mi-am amintit că-mi plac şi pentru mirările pe care le au în faţa unei lumi pe care nu mai au puterea s-o înţeleagă, dar au înţelepciunea s-o accepte. Mi-aş dori să nu apuc bătrîneţile, dar s-apuc măcar o parte din înţelepciunea lor.  

Celula G102

Vreau să vă povestesc despre o sală de seminar unde, de fiecare dată cînd intru, brusc mă trezesc la sfîrşit de secol XIX, zburdînd printre paginile volumului La noi în Viişoara, de Mihail Sadoveanu, şi mereu poposind asupra aceleiaşi povestiri: „Domnu’ Trandafir”. Oi fi eu cadru didactic, dar n-am nici chelie, nici dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc şi nici măcar nu zîmbesc aşa, ca domnul Mihai Busuioc, învăţătorul care-l şcolise pe scriitor în clasele primare. Altul este motivul pentru care revin, mereu şi mereu, la povestioara lui Sadoveanu. Există acolo o foarte scurtă descriere pe care, dacă aţi citit vreodată „Domnu Trandafir”, nu se poate să o fi uitat: era vorba de sala de clasă, de fapt, o odaie, în care elevilor (probabil şi învăţătorului…) le era „cald vara şi frig iarna”.

Ei bine, exact asta e descrierea pe care aş face-o şi acum, în secolul al XXI-lea, sălii de seminar în care, din două în două săptămîni, mă întîlnesc cu una dintre grupele de studenţi de la Jurnalism! Ei, săracii, n-au idee cum e vara în sala de seminar, pentru că sînt abia în anul I şi (încă) n-au prins la universitate decît această iarnă îndrăcită, care-şi mai scuipă din gheaţă chiar şi acum, în săptămîna dinaintea Paştelui Catolic, adică la sfîrşit de martie. Geamurile nu se închid aşa cum ar trebui, calorifelele numai căldură nu dau, iar uşa se închide numai dacă o ridici uşor, ca şi cum ai vrea s-o scoţi din ţîţîni. Studenţii încă nu ştiu, dar eu îi cunosc metehnele din tot anul şi-o să le cunoască şi ei în curînd. După iglu, urmează sauna: cam de pe la sfîrşitul lui aprilie, ferestrele mari şi înalte lasă soarele să te perpelească bine şi pînă la sfîrşit de iunie te şi imaginezi ca o bucată de şniţel care sfîrîie pe-un grătar încins. Am zis să-i avertizez de pe-acum, mai ales că uitasem să-i pun în gardă şi cu privire la alte „pericole” care pîndesc pe la colţuri neştiute şi apar taman atunci cînd susţin şi ei un amărît de test şi au nevoie de un minim de linişte. Adică azi. Şi evident că de linişte n-au avut parte: atunci se dau găuri în pereţi, se repară uşi, ciocane duduie mînuite de meşteri pricepuţi cu care femeile de serviciu se pun iute pe flirt, îşi dau bipuri şi îşi probează balamalele. Asta fără să le pese că mai există studenţi şi profesori în clădire care desfăşoară o activitate pe care ei şi ele au dovedit că n-o pot pricepe: studiază!

Pentru necunoscători, sala asta e sala G 102 şi se numeşte aşa pentru că aparţine unui clădiri – Corpul G al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” – în care de regulă nu ai să vezi decît studenţi străini (în general, arabi), studenţi de la Litere (în special de la Jurnalism) sau studenţi rătăciţi. Pentru profesorii care ţin ore aici e un fel de puşcărie. Singura diferenţă faţă de o închisoare adevărată e că aici ajungi chiar şi fără să fi comis vreo infracţiune. E suficient doar să n-ai „grad”.

PS: m-am hotărît să scriu despre sălile în care ne ţinem orele pentru că astăzi chiar am trăit o situaţie imposibil de acceptat şi de care nimănui nu i-a păsat. Şi-am să le mai confirm studenţilor şi zîmbetul pe care l-au schiţat astăzi din pricina mea: da, e adevărat, marţea aduc cu mine de-acasă creta şi cîrpa de şters tabla, pentru că în corpul G aşa ceva nu există. La fel cum m-am învăţat ca lunea şi miercurea să aduc cu mine markerul de scris pe whiteboard de acasă pentru că – mi s-a spus, atunci cînd n-am avut – „aşa sînt regulile”. Tot o regulă nescrisă face ca de fiecare dată să găsesc whiteboard-ul mîzgîlit de cîte o doamnă sau domn – desigur, respectabili! – cu marker permanent.

Are cineva o sticlă cu borş?

Duduiţă dragă, ¡gracias, pero no!

Sursa: blogoteque.ro
Sursa: blogoteque.ro

Azi am constatat, pe pielea mea (sau, mai bine zis, pe contul meu), că specialiştii/ managerii sau asistenţii HR (Human Resources) şi-au dat seama că trebuie să schimbe niţel macazul dacă vor să găsească oamenii potriviţi pentru ceea ce caută ei să angajeze în companiile pe care le reprezintă şi că nu e suficient să înscrie un anumit post pe site-uri specializate precum bestjobs.ro, ejobs.ro, myjob.ro sau care-or mai fi. Că n-o fac şi bine e partea a doua a poveştii şi urmează să v-o spun, pe scurt, în rîndurile de mai jos.

Despre ce e vorba? Am primit ieri o invitaţie de a mă alătura listei de contacte din reţeaua LinkedIn a unei persoane care se identifica drept HR Recruiter la o firmă din Iaşi, însoţită de un mesaj prin care-mi cerea cîteva date de contact, întrucît ar dori să ia legătura cu mine. Dau „accept” şi las o adresă de e-mail, deşi n-am înţeles de ce persoana respectivă nu şi-ar fi putut exprima dorinţele într-un mesaj pe LinkedIn, din moment ce intrasem deja în contact.

Azi dimineaţă primesc, pe adresa de pe Gmail, cea pe care i-o lăsasem pentru contact, următorul mesaj:

„Buna ziua,

Pentru a stabili un interviu voi avea nevoie de un cv actualizat sau sa-mi transmiteti nr dvs de telefon.

Multumesc si o zi frumoasa!”

SAY WHAAAAT?! Am crezut iniţial că poate mi-au scăpat cîteva etape în procesul ăsta de comunicare, am dat refresh e-mail-ului, am dat refresh contului de LinkedIn, nimic. Asta era tot. Cu alte cuvinte, eram chemat la un interviu pentru un loc de muncă pe care nu-l solicitasem. Mă adun, îmbrac armura politeţii, cea care s-a dovedit mai productivă decît reacţia intempestivă, dar onestă, şi răspund:

„Dna/Dra,

probabil e vorba de vreo confuzie la mijloc.(…) Cred că din informaţiile profilului meu de pe LinkedIn se deduce că deţin un loc de muncă şi că nu sînt în căutarea unuia nou.

Toate cele bune!”

Sincer, nu mă aşteptam să mai sosească înapoi vreo replică, dar aceasta a venit:

„Va contactasem pentru a va propune sa va schimbati locul de munca, bineinteles daca erati interesat.

Pe profilul dvs scrie ca sunteti vorbitor de limba spaniola, iar noi suntem in cautarea a 4 agenti comerciali cu spaniola si de aceea v-am contactat.”

Toată bucuria mea că, în sfîrşit, sînt folosite şi reţelele astea de socializare în acord cu menirea pentru care au fost create s-a prăbuşit, s-a dus dracului… Eu, care încercam să-mi conving studenţii de necesitatea creării unui cont profesional pe LinkedIn… Eu, care… S-a dus naibii şi politeţe şi tot!

Duduiţă dragă, ¡gracias, pero no!

PS: Cred că mai degrabă decît să se scrie aşa de multe articole pe net despre cum să folosim LinkedIn în căutarea unui loc de muncă, mai degrabă s-ar ocupa cineva să scrie cîteva texte şi despre cum ar trebui să folosească LinkedIn experţii ăştia în recrutare de personal. Desigur, asta dacă nu se consideră prea experţi ca să le citească… 

Hashtag a murit! Trăiască mot-dièse!

Zău că încep să-mi devină simpatici francezii! Cel puţin oficialităţile franceze care, recent, au decis înlocuirea cuvîntului hashtag, extrem de folosit (mai ales) de utilizatorii Twitter (din Franţa şi pretutindeni) cu mot-dièse. Recomandarea a venit din partea Commission Générale de Terminologie et de Néologisme, bazîndu-se pe un decret pe care-l au francezii din 1996, privind îmbogăţirea vocabularului – Décret n°96-602 du 3 juillet 1996 relatif à l’enrichissement de la langue française:

Însă această îmbogăţire ascunde (sau dezvăluie), de fapt, intenţia (deja oficială) de a bloca pătrunderea a noi anglicisme în limba franceză. Chestiunea a stîrnit amuzamentul „internauţilor” în faţa acestui aşa-zis exces de zel din două motive: o dată, pentru că iniţiativa în sine (de a înlocui un cuvînt deja intrat în vocabularul utilizatorilor) cu un altul „mai puţin străin” şi a doua oară pentru că vocabula înlocuitoare – mot-dièse – e una inadecvată, semnele hash şi diez, fiind, într-adevăr, diferite, avînd aşadar şi semnificaţii diferite: diezul e orientat uşor spre stînga, în timp ce hash key-ul (pound key-ul de pe telefon, în varianta britanică) e orientat spre dreapta, ca-n imaginea de mai jos:

DIEZ VS HASH

Diezul este un semn convenţional din domeniul muzical care, pus înaintea unei note, indică faptul că e nevoie de un semiton mai sus pentru executarea ei. Hash-ul e un semn convenţional folosit în noile tehnologii de comunicare şi care, pus înaintea unui cuvînt îl transformă în hashtag, adică vocabulă care reuneşte fraze-cheie sau mesaje-cheie în baza cuvîntului utilizat pentru căutare.

Nu e prima oară cînd lingviştii dintr-o ţară se iau la harţă cu anglicismele care le invadează teritoriul. V-am mai relatat, mai demult, şi cazul Twitter din Spania, cînd Real Academia Española a propus propriile cuvinte care aveau legătură cu reţeaua de socializare: „tuitear”, „tuit”, „tuiteo”, „tuitero”.

Mi-ar plăcea să am şi părerile unor francofili, francofoni şi (sic!) „tehnofili” despre această gîlceavă lingvistică! Oare cum ar suna echivalentul în română pentru hashtag?

Mai multe detalii despre subiectul care a stîrnit amuzament pe Internet găsiţi aici sau aici.

Scrisori pe care le vrei pierdute

M-am săturat să primesc e-mail-uri în care expeditorul:

1. scrie tot conţinutul mesajului în Subject;
2. nu foloseşte nici măcar un singur semn de punctuaţie;
3. nu foloseşte formule de introducere şi de încheiere, precum „Bună ziua!”, „Salut!”, „La revedere!”;
4. uită să ataşeze documentul despre care vorbeşte în mesaj;
5. nu se prezintă şi nici nu semnează la sfîrşitul mesajului;
6. scrie cu greşeli (de vocabular, gramaticale etc.);
7. scrie întreg mesajul cu majuscule;
8. scrie în Subject URGENT! sau FOARTE IMPORTANT!, cînd de fapt mesajul său e lipsit de importanţă;
9. abuzează de semnul exclamării (!!!!!!!!!!), de semnul întrebării (?????) sau de combinaţii ale acestora (!?!?!?!?!!!??)
10. foloseşte mai multe „emoticoane” decît cuvinte.

Astea-s primele mele 10 motive de supărare. Sînt sigur că putem ajunge la 50. Pe voi ce vă scoate din sărite?

PS: text inspirat de blog.grammarly.com.

Înc-o poantă şi mă duc!

„Talk to the hand!” (foto ZiareLive)

Iniţial îmi propusesem o analiză mai complexă a situaţiei noi cu privire la acuzele de plagiat în cazul tezei de doctorat a domnului prim-ministru al României, Dr. Victor Viorel Ponta, dar mai ales cu privire la recenta decizie a Comisiei Tehnice (a Consiliului Naţional) de Etică cum că lucrarea în discuţie este o creaţie ştiinţifică originală şi nu face obiectului unui plagiat, infirmînd concluziile defunctului Consiliu Naţional de Atestare a Titulurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU). Plecînd de la această… schimbare de situaţie (aş fi vrut să spun turnúră, dar asta implică totuşi ceva neaşteptat şi nu e cazul!) în realitatea faptelor, voiam să evidenţiez cît de important e ca măcar instituţia doctoratului să rămînă ferită de păcatul decredibilizării la nivelul percepţiei publice într-un context în care învăţămîntul (indiferent de nivel) din România se află de ani buni (sic!) într-o suferinţă cumplită şi cît e de regretabil ca ceva ce ar fi trebuit să fie apanajul unei elite intelectuale a devenit apanajul unei elite politice şi/sau potente financiar.

În fine, am renunţat repede la idee, pentru că mi-am dat seama că lucrurile sînt cu mult mai simple de-atît şi, prin urmare, trebuie explicate tot simplu, ca să înţeleagă şi cei care fie refuză, fie chiar nu pot să priceapă nişte lucruri atît de evidente. N-o mai lungesc, vă înşir nişte „momente” extrase din CV-ul public al actualului premier şi care ar trebui să se şi fi consumat în perioada în care acesta ar fi trebuit să lucreze la teza de doctorat: preşedinte al Tineretului Social Democrat, lector universitar la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, şef al Corpului de Control al Guvernului, ca secretar de Stat în Guvernul României. Cu siguranţă, sînt mult mai multe activităţi pe care dl Ponta le-a desfăşurat, să zicem, în intervalul 2000-2004, dar le-am selectat, vorba domniei sale, pe cele de care se simte cel mai mîndru. Bun, imaginaţi-vă acum volumul de muncă pe care l-ar presupune cele trei calităţi reunite, la care adăugăm şi calitatea de doctorand a lui Victor Ponta. Mda, pe lîngă a faptul că miroase puternic a incompatibilitate (nu neapărat din punct de vedere legal, ci mai ales din punctul de vedere al volumului de muncă presupus), miroase puternic a neputinţă. Sau cel puţin pentru un om normal ăsta ar trebui să fie mirosul. Şi asta e o constatare evidentă, de bun simţ, că nu poţi, oricîtă minte, oricîte mîini şi oricîte picioare ai avea, să le faci pe toate. Ca să nu mai zic să le faci pe toate aşa cum trebuie! Prin urmare, ceva trebuia să scîrţîie. Şi cum vorbim despre primul ministru în funcţie, putem extrage şi concluzia că nu activitatea politică e cea care a scîrţîit, ci – prin deducţie, se înţelege! – activitatea ştiinţifică.

La coordonatorul tezei de doctorat, prof. univ. dr. Adrian Năstase, fac doar o singură referire, la fel de obiectivă ca şi cele din cazul domnului Ponta: în perioada respectivă el era şi premierul României. Intuim cît de ocupat era şi cîte şi mai cîte avea de făcut şi domnia sa pe vremea mandatului de premier (2000-2004) şi tragem o concluzie similară: nu poţi, oricîtă minte, oricîte mîini şi oricîte picioare ai avea, să le faci pe toate! Dar dacă ar fi să evaluăm şi cum s-au încheiat lucrurile pentru Adrian Năstase, nici măcar nu mai putem spune cu certitudine ce n-a funcţionat cum trebuie.

Rezumînd, în contextele menţionate, premisa de la care trebuie să plecăm e că nici Victor Ponta n-avea cînd să elaboreze o teză de doctorat şi nici Adrian Năstase n-avea cînd să coordoneze un astfel de demers ştiinţific. Cu toate astea, ambele s-au produs şi, folosind terminologia preferată premierului, abia aici ar trebui să sesizeze domnia sa o „fractură logică”, şi nu în faptul că de ce abia acum s-a apucat (opoziţia) să dezgroape morţii, adică o teză susţinută în 2003, şi să-l acuze de plagiat?

Nu-i nimic, pentru a-i îngropa înapoi există Consiliul Naţional de Etică, a cărui Comisie Tehnică ar fi hotărît că acuzaţia de plagiat nu se susţine şi că toţi cei care cred asta se află în eroare. Ca argumente, ni se spune, în alte cuvinte decît cele folosite de premier, că teza respectă legislaţia în vigoare la momentul respectiv şi că lucrarea „este comparabilă din punct de vedere al acestor cerinţe cu alte teze de doctorat susţinute în acea perioadă”. Altfel spus, după acest raţionament, un furt descoperit nu trebuie pedepsit tocmai pentru că există multe altele asemenea care n-au fost pedepiste. Deşi, domnule Ponta, dacă mă gîndesc la situaţia în care a ajuns mentorul Dvs., mă tem că argumentul Comisiei de Etică vă situează – fireşte, fără să-şi fi propus – în faţa unei noi… „fracturi logice”.

Jurnaliştii care este, bacalaureatul care-a fost

În fiecare an, la început de iulie, m-am obişnuit ca presa să se amuze copios pe seama greşelilor comise de tinerii care susţin examenul de bacalaureat. Să se amuze şi atît. Anul acesta, vîlvă a făcut „Sper că va plăcut. Cred că o să mai vin şi la anul!”, unde, fireşte, „va” este scris greşit, varianta corectă fiind „v-a”, întrucît rostim împreună un pronume (v-, adică vouă) şi un auxiliar pentru perfect compus. Eroarea gramaticală a fost comentată în fel şi chip, autorul anonim fiind tras de urechi de diverşi comentatori de gazetă, în ideea absurdă a căii greşite pe care a apucat „tineretul din ziua de azi”. De-acord, greşeala e inacceptabilă. De altfel, dintre greşelile de scriere, cele care trădează ignoranţa autorului şi nu simpla sa neştiinţă sînt, din punctul meu de vedere, toate, inacceptabile. Dar, ca în orice situaţie de viaţă, există anumite circumstanţe, care pot agrava sau atenua din impactul pe care o greşeală, indiferent de natura ei, îl poate avea. Un examen de tipul bacalaureatului, cu toate emoţiile care-l încarcă, ar putea fi totuşi un motiv de a nu arăta cu degetul.

Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu sînt nicicum apărătorul imberbilor cărora nu le-a crescut cratima acolo unde şi cînd ar fi trebuit! O pot confirma amicii care-mi suportă lamentările constante şi pledoariile nesfîrşite pentru nevoia mai multor ore de limbă română (gramatică şi vocabular, în special) în liceu. La fel, o pot confirma studenţii mei, cei care-şi primesc perdaful chiar şi pentru o virgulă nelalocul ei! Evident, urmează apoi explicaţiile mele şi, apoi, explicaţiile lor. De exemplu, una dintre „victime”, asumîndu-şi neputinţa în această privinţă, mi-a răspuns senin că profesoara sa de limba română e de vină, aceasta fiind… unguroaică. Alte două persoane s-au scuzat spunîndu-mi că au făcut liceul în Italia, unde le erau părinţii aproape, urmînd ca pentru facultate să-i trimită înapoi în România, pentru că „aici încă se face carte”. Nimic de rîs, ba dimpotrivă! Dar de Bacalaureat văd că rîdem cu gura pînă la urechi şi aşa ne minunăm citind cîte-o „perlă” de-a vreunui elev emoţionat de parcă am fi în faţa Piramidei lui Keops!

Nu ştiu cîtă lume a rîs sau cîtă lume măcar a sesizat însă atunci cînd un editor online de la Realitatea TV a scris „PDL v-a veni” sau cînd unul de la România TV a scris „L-a întîlnirea cu FMI va participa (…)”.

Ei cam cît au luat la Bac? Sau doar au dat?

Chiar azi am citit în Jurnalul Naţional despre o subiectă (!), aceasta fiind persoana de sex feminin, subiect fiind, în viziunea autorului textului, doar bărbatul. Ieri sau alaltăieri, Adevărul scria, în mod paradoxal, or în loc de ori (de obicei, greşeală frecventă e cea a folosirii lui ori atunci cînd trebuie folosit or). Tot acolo am dat şi peste un „frumos” dezacord între subiect şi predicat. Pe astea, comise de persoane cu bacalaureatul luat şi lucrînd într-un domeniu în care prietenia cu limba română trebuie să fie una sinceră şi la cataramă, le trecem cu vederea. Dragi impostori din presă, ce-ar fi să vă minunaţi de aceste gafe ale voastre şi să le iertaţi celor (mult) mai tineri ca voi greşelile pe care le faceţi voi acum?

Ştiu că sînteţi obişnuiţi să scrieţi la comandă, dar pe cînd să ne aşteptăm să scrieţi şi la comanda limbii române, în locul celei a limbilor mai ascuţite ale politicienilor pe care-i serviţi?

Nişte vecini

Zilele astea sînt prin Botoşani, cu diverse. Treburi, evident! Cînd, deodată, la uşă… Boc! Boc! Nu, Boc candidează la Cluj, nu aici! Era doar un vecin:

— Bună ziua, vin de la subsol.
— (În gîndul meu: se vede) Da, spuneţi!
— Păi ştiţi, n-au mai venit să facă curăţenie…
— Cine?
— Oamenii ăia.
— Aha, aşa… Şi eu ce să vă spun?
— Păi nu-i acasă mama sau tata?
— Nu, sînt plecaţi la Comăneşti.
— Şi cînd îi găsesc, mai pe seară?
— Mmmm, încercaţi peste două săptămîni…

Psihologie cu fundu-n sus, nu inversă

Joaca de-a psihologia

Pentru şcoala de şoferi, avem nevoie, după cum bine se ştie, şi de un aviz psihologic. Ne orientăm repede spre cel mai apropiat cabinet de profil, pentru a susţine testele necesare certificatului respectiv. Ciocănim discret la uşă şi vîrîm nasul înăuntru. Patru persoane. Trei şedeau mai confortabil în fotolii, o a patra mişuna de la un birou la un dulap şi înapoi. Aceasta ne invită să luăm loc pe două scaune, aşezaţi la o masă cu despărţitoare înalte, probabil pentru ca examinaţii să nu se lase influenţaţi reciproc în momentul testării. În fine, ne cere cărţile de identitate şi, după cîteva explicaţii, ne apucăm de teste. Ca fundal sonor, înregistrăm, sincopat, următoarele:

Psiholoaga: Dvs. consideraţi că soţia e vinovată pentru că aţi revenit în ţară?
El: Da.
Psiholoaga: Dvs. ce credeţi, doamnă?
Ea: Eu zic că amîndoi.
Psiholoaga, către el: Ei, vedeţi? Într-un cuplu, toate se împart, şi bune, şi rele, nu trebuie ca doar unul dintre parteneri să poarte sentimentul, povara vinovăţiei.
El: …
Psiholoaga: Uitaţi ce propun eu: puteţi să scăpaţi de copil week-end-ul ăsta?
Ei: Da, am putea.
Psiholoaga: Nu ştiu, să-l lăsaţi la bunici, la părinţii unuia dintre voi pentru cîteva zile şi să vă acordaţi ceva timp doar pentru voi. Voi trebuie să vă redescoperiţi…
El: Am mai încercat, vă spun, dar…
Psiholoaga, tăindu-i vorba: Ascultaţi-mă pe mine, faceţi ce vă spun eu şi-o să vedeţi c-o să fie bine. E nevoie de timp! Şi încercaţi să nu vă mai gîndiţi în permanenţă la ce ar fi fost dacă aţi fi rămas şi, cel mai important, încercaţi să nu vă mai învinovăţiţi soţia.
El: Mda….
Psiholoaga: Aţi mai fost la Vatra Dornei?
Ei: Da, dar doar în trecere.
Psiholoaga: Ei, nu, zic să mergeţi şi să staţi acolo trei zile. Vă descurcaţi? Haideţi, aveţi nevoie de un net? Dacă vreţi vă fac eu rezervările…
Ei, oscilînd: nu, nu, ne descurcăm..
Psiholoaga: V-am zis, voi trebuie să vă redescoperiţi, dar nu acasă, unde e mediul în care grijile apasă cel mai tare, trebuie să vă detaşaţi, mergeţi la Vatra Dornei! Da?
Ei, acceptînd: Da, da…
Psiholoaga: Bun, atunci, aşa facem. Haideţi acum, mă sunaţi şi ne vedem după, să-mi povestiţi, da? Daţi-vă această şansă! Ne-am înţeles?

Pacienţii se ridică din fotoliu, îşi iau la revedere şi ies. În cîteva minute iese şi cea căreia îi place, din cînd în cînd, să se joace de-a psihologul. Asistentul său, cel care s-a ocupat de noi, rămîne ca să ne ia banii şi să ne declare apţi, ba chiar foarte apţi, explicîndu-ne ceva de cinci clase de capabilitate, noi aflîndu-ne în top. Despre şefa sa n-aş putea spune însă acelaşi lucru. Dar, nu-i aşa, Colegiul Psihologilor din România a fost de altă părere…

Lord of the Cockrings

Muuuuuu!

Cică un botoşănean a ajuns la Urgenţe după ce a rămas cu penisul captiv în gîtul unui recipient de plastic al unui energizant. După cinci ore în care a crezut că situaţia se va „calma” de la sine, bărbatul a ajuns, într-un sfîrşit, la medici, care l-au eliberat din strînsoare. Asta dacă mai aveaţi vreo îndoială că, pentru orice-ar face, capul familiei are nevoie de oxigen.

Ştirea integrală aici.

Anchetă la OTV

Sex peste putinţă

Jurnalistul de investigaţie Horaţiu Tudor, singurul din România, în dialog cu Vrăjitoarea Melissa, cu doi de „s” şi singura şi adevărata vrăjitoare din România care lucrează cu magia neagră:

Reporter: A apelat domnul Oprescu la serviciile Dvs.?

Vrăjitoarea Melissa: Da, a vrut să-i rezolv de impotenţă!

Reporter: Şi…?

Vrăjitoarea Melissa: I-am rezolvat! După ce-a fost la mine a făcut sex pînă n-a mai putut.

Revolta unui viitor student

Aşea ceva mai rar!

Nemulţumit de sistemul de admitere în învăţămîntul superior, un proaspăt deţinător al rîvnitei (în contextul acestui an) diplome de bacalaureat se exprimă:

Îmi amintesc, cu această ocazie, de Ana de la Jurnalism.

Din lumea celor care cînd cerşesc… (III)

Micul cerşetor şi marele fraier

M-am procopsit cu un cerşetor. E drept, întîlniri ocazionale am mai avut, el făcînd „de serviciu” în faţa unui magazin (care se află lîngă scara blocului în care domiciliez) şi eu, intrînd sau ieşind din clădirea unde locuiesc. Aproape de fiecare dată – dar nu foarte des, totuşi – aceste întîlniri se terminau cu smiorcăieli prelungite din partea lui şi cu mine cedînd, renunţînd la mărunţişul de prin buzunare. O vreme l-am văzut fumînd, ba chiar i-am bătut obrazul pe tema asta, o vreme nu l-am mai văzut deloc. A reapărut, odată cu toamna, cu aceleaşi „tabieturi”. Într-una din zile, s-a smiorcăit într-atît încît a intrat în bloc după mine şi a văzut şi unde locuiesc. O greşeală fatală, îmi zic acum, căci atunci n-am dat importanţă chestiunii.

Mai departe, într-o ocazie, cînd ne-am „împrospătat” casa cu mobilier nou, aceasta a fost depozitată iniţial în faţa blocului. Cum era „de serviciu” la cerşit, am zis că mai bine să-i spun să aibă grijă şi de piesele de mobilier pînă cînd acestea vor fi aduse în casă, decît să mă trezesc cu vreo noptieră sau vreun raft-două lipsă. A avut grijă şi l-am răsplătit. O greşeală fatală, îmi zic acum, căci atunci n-am dat importanţă chestiunii.

Ca să înţelegeţi, nouă nu prea ne bat oameni la uşă. În afară de rarii invitaţi pe care-i avem, singura persoană care ajunge mai des pe la noi e administratorul blocului, dar a cărui bătaie în uşă, de la un timp, o recunoaştem numaidecît. Acum mai puţin de două săptămîni însă, o altă bătaie, neinvitată, s-a auzit în uşa noastră. Era el, cerşetorul. „Primiţi cu Steaua?” Abia ieşit din Crăciun şi cu promisiunea făcută mie de ziua mea că voi fi înţelegător şi bun, i-am zis că da, deşi era deja 29 decembrie. Spre deosebire de alte mîrîieli pe care le-am auzit de la colindători pe 24 decembrie, a fost chiar bine. Îmbunat, i-am dat niscaiva mai mulţi bănişori.  O greşeală fatală, îmi zic acum, căci atunci n-am dat importanţă chestiunii.

Şi aceste trei greşeli fatale mi-l aduc acum pe micul cerşetor – care nu e nici chiar aşa de mic şi nici chiar aşa de cerşetor precum pare – cel puţin de două ori la uşă în fiecare zi. I-am dat bani, l-am sictirit, l-am ocărît, l-am dumnezeit, i-am trîntit uşa în nas, nimic nu pare să funcţioneze. Cu o constanţă de invidiat, îşi face apariţia numaidecît în momente în care bănuieşte că am fi acasă: pe la 12.00 şi după 16.00. Şi bănuieşte bine. Acum însă, cînd parcă încep să dau importanţă chestiunii, e prea tîrziu. Pesemne micul cerşetor s-a convins că s-a procopsit cu un fraier generos.