Amintiri din bancă

Am avut astăzi o restanţă. Cum erau doar trei studenţi într-un amfiteatru de aproximativ 200 de locuri, am avut posibilitatea (şi de timp, şi de spaţiu) de a mă plimba printre bănci şi de a citi ce, ani de-a rîndul, diverse generaţii de tineri au lăsat înscris pe lemnul care le-a sprijint cîndva coatele şi unora şi capetele. Pentru că unele înscrisuri erau prea lungi (pesemne note de curs), iar altele puţin lizibile, le redau mai jos pe cele pe care-am apucat să mi le notez din primul rînd de la fereastră.

În prima bancă a poposit o filosoafă sau filosof: „Love has nothing to do with happiness”. Apoi două ameninţări (?) cu moartea (?): „Mârţu [semnul crucii]” şi „Blumi [semnul crucii]”. Mai încolo, în coadă cu o inimă străpunsă de-o săgeată stătea scris „Plictiseală”. Apoi un dialog: „I miss highschool!” şi „I totally feel you”. Într-una din bănci cineva a ţinut să-şi imprime fericirea pe lemn: „I’m going to America!!!”. Mai încolo un agramat sau, bănuiesc eu, o agramată: „Culcăte! Urâtule!”. Mama ei de cratimă! Altcineva avertizează: „Nu veniţi la Jurnalism! Cheltuiţi ani şi bani degeaba!”. Declaraţii de dragoste în italiană: „Te amo!”. Altcuiva îi arde de jurnalism cetăţenesc şi-şi scrijeleşte pasiunile care-l mistuie: „Jurnalism 2.0”. Careva sigur a ascultat muzică pe-aici: „One day, baby / We’ll be old…”. „Fuck school”. După celebra replică o dăm din nou pe filosofie: „Nici să nu iubeşti, nici să nu urăşti (Schopenhauer)”. Plictiseală la examen şi constatări stranii: „Nu ştiu nimic şi totuşi ştiu”. Apoi din seria de întrebări care nu se pun niciodată profesorului, dar se scriu pe bănci – „Mai ai de mîncat kkt?”. Unii au ajuns la dipserare: „Putrezim în facultate!”. Alţii plîng după mami: „Vreau acasă!”. Resemnare: „Same shit, different day.”

La următoarea restanţă am să-mi fac timp şi pentru al doilea rînd de bănci.

Anunțuri

Celula G102

Vreau să vă povestesc despre o sală de seminar unde, de fiecare dată cînd intru, brusc mă trezesc la sfîrşit de secol XIX, zburdînd printre paginile volumului La noi în Viişoara, de Mihail Sadoveanu, şi mereu poposind asupra aceleiaşi povestiri: „Domnu’ Trandafir”. Oi fi eu cadru didactic, dar n-am nici chelie, nici dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc şi nici măcar nu zîmbesc aşa, ca domnul Mihai Busuioc, învăţătorul care-l şcolise pe scriitor în clasele primare. Altul este motivul pentru care revin, mereu şi mereu, la povestioara lui Sadoveanu. Există acolo o foarte scurtă descriere pe care, dacă aţi citit vreodată „Domnu Trandafir”, nu se poate să o fi uitat: era vorba de sala de clasă, de fapt, o odaie, în care elevilor (probabil şi învăţătorului…) le era „cald vara şi frig iarna”.

Ei bine, exact asta e descrierea pe care aş face-o şi acum, în secolul al XXI-lea, sălii de seminar în care, din două în două săptămîni, mă întîlnesc cu una dintre grupele de studenţi de la Jurnalism! Ei, săracii, n-au idee cum e vara în sala de seminar, pentru că sînt abia în anul I şi (încă) n-au prins la universitate decît această iarnă îndrăcită, care-şi mai scuipă din gheaţă chiar şi acum, în săptămîna dinaintea Paştelui Catolic, adică la sfîrşit de martie. Geamurile nu se închid aşa cum ar trebui, calorifelele numai căldură nu dau, iar uşa se închide numai dacă o ridici uşor, ca şi cum ai vrea s-o scoţi din ţîţîni. Studenţii încă nu ştiu, dar eu îi cunosc metehnele din tot anul şi-o să le cunoască şi ei în curînd. După iglu, urmează sauna: cam de pe la sfîrşitul lui aprilie, ferestrele mari şi înalte lasă soarele să te perpelească bine şi pînă la sfîrşit de iunie te şi imaginezi ca o bucată de şniţel care sfîrîie pe-un grătar încins. Am zis să-i avertizez de pe-acum, mai ales că uitasem să-i pun în gardă şi cu privire la alte „pericole” care pîndesc pe la colţuri neştiute şi apar taman atunci cînd susţin şi ei un amărît de test şi au nevoie de un minim de linişte. Adică azi. Şi evident că de linişte n-au avut parte: atunci se dau găuri în pereţi, se repară uşi, ciocane duduie mînuite de meşteri pricepuţi cu care femeile de serviciu se pun iute pe flirt, îşi dau bipuri şi îşi probează balamalele. Asta fără să le pese că mai există studenţi şi profesori în clădire care desfăşoară o activitate pe care ei şi ele au dovedit că n-o pot pricepe: studiază!

Pentru necunoscători, sala asta e sala G 102 şi se numeşte aşa pentru că aparţine unui clădiri – Corpul G al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” – în care de regulă nu ai să vezi decît studenţi străini (în general, arabi), studenţi de la Litere (în special de la Jurnalism) sau studenţi rătăciţi. Pentru profesorii care ţin ore aici e un fel de puşcărie. Singura diferenţă faţă de o închisoare adevărată e că aici ajungi chiar şi fără să fi comis vreo infracţiune. E suficient doar să n-ai „grad”.

PS: m-am hotărît să scriu despre sălile în care ne ţinem orele pentru că astăzi chiar am trăit o situaţie imposibil de acceptat şi de care nimănui nu i-a păsat. Şi-am să le mai confirm studenţilor şi zîmbetul pe care l-au schiţat astăzi din pricina mea: da, e adevărat, marţea aduc cu mine de-acasă creta şi cîrpa de şters tabla, pentru că în corpul G aşa ceva nu există. La fel cum m-am învăţat ca lunea şi miercurea să aduc cu mine markerul de scris pe whiteboard de acasă pentru că – mi s-a spus, atunci cînd n-am avut – „aşa sînt regulile”. Tot o regulă nescrisă face ca de fiecare dată să găsesc whiteboard-ul mîzgîlit de cîte o doamnă sau domn – desigur, respectabili! – cu marker permanent.

Are cineva o sticlă cu borş?

Studenţi şi profesori. Despre scosul din sărite şi scosul de la inimă

Acum cîţiva ani mă aflam în altă ţară, la altă universitate, în biroul unuia dintre noii mei foşti colegi de muncă. Pe masa sa de lucru se aflau un Curriculum Vitae şi o scrisoare de motivaţie, pe care le ridică şi le întinde spre mine: „Am primit astea astăzi, sînt din România, poate-l cunoşti!”, mi-a spus. Nu răspund nimic, iau hîrtiile gîndindu-mă dezămăgit la preconcepţiile unora despre ţara mea şi despre cît, în mintea lor, ar fi aceasta de mică şi nesemnificativă încît să-i facă să creadă că toată lumea ştie pe toată lumea. Cînd privirea-mi cade însă pe hîrtii, surpriză: chiar îl cunoşteam pe catindat! Spun zăpăcit că se întîmplă chiar să-l ştiu, amuzîndu-mă în faţa coincidenţelor stranii care ni se pot întîmpla cîteodată. Era un fost student, despre care prima amintire care mi-a venit atunci în minte a fost aceea că mi-a predat o lucrare plagiată şi a refuzat s-o recunoască, pînă cînd nu l-am confruntat cu textul original în mînă. „Ei, ce poţi să-mi spui despre el? Ce zici? Merită?”, mă bombarda colegul cu întrebări curioase. Am minţit, spunînd că e vorba probabil de vreo (altă) coincidenţă, de data asta de nume, şi că nu pare să fie persoana despre care am crezut iniţial că ar fi vorba. Habar n-am ce s-a întîmplat cu studentul plagiator catindat şi am dat uitării întîmplarea pînă cînd am citit recent un text despre răul pe care şi-l fac singuri studenţii atunci cînd, poate din prea multă tinereţe şi o atitudine de too cool for school, reuşesc să ajungă la performanţa de a fi ţinuţi minte de profesorii lor în amintiri prea puţin plăcute ca să lase loc, pe mai tîrziu şi la nevoie, de-o recomandare.

"College classhole". Sursa: http://www.prdaily.com/Uploads/Public/college-classhole.jpg
„College classhole”. Sursa: http://www.prdaily.com/Uploads/Public/college-classhole.jpg

Enumera autoarea următoarele 10 modalităţi (pe care le-am adaptat cît să se potrivească şi spaţiului universitar românesc) prin care tu, studentul, îl poţi scoate pe el din sărite şi el, profesorul, pe tine de la inimă:

(1) să „butonezi” telefonul mobil! Pentru două ore, pentru care, dacă eşti şi student la taxă, să ştii că ai tăi au plătit o grămadă de bani, ai face bine să încerci să şi înveţi ceva în loc să trimiţi SMS-uri şi să te relaxezi cu diverse joculeţe.

(2) să întîrzii la ore şi apoi să pui întrebări despre chestiuni care au fost deja discutate pînă să vii tu! Dacă ştii că nu eşti cea mai punctuală persoană, că-ţi ia aranjatul mai mult timp sau că locuieşti în capătul de oraş opus universităţii, ce-ar fi să-ţi pui ceasul să sune cu jumătate de oră mai devreme decît de obicei? Sau ai de gînd să întîrzii peste tot, inclusiv la propria susţinere de licenţă, la propria nuntă sau la propriul interviu de angajare? Dacă da, mai bine stai acasă!

(3) să chiuleşti şi să vii la ora următoare întrebînd dacă, atunci cînd ai lipsit, s-a discutat ceva important! Nu, am stat cu toţii şi ne-am uitat pe pereţi, gîndindu-ne oare de ce-ai hotărît să tragi chiulul.

(4) să te prefaci că iei notiţe pe laptop cînd, de fapt, îţi actualizezi pagina de Facebook! Să ştii că ne dăm seama cînd un student îşi notează idei de la curs şi cînd se distrează navigînd pe net

(5) să trimiţi, în noaptea dinaintea deadline-ului, e-mailuri cu nelămuriri despre ce ai de făcut în tema pe care trebuie să o predai mîine la prima oră. Chiar crezi că ai să primeşti un răspuns? Dacă ai fi fost atent la ce s-a discutat în loc să stai pe Facebook dînd like-uri colegelor de an, poate n-ai fi avut nici o nelămurire…

(6) să-mi spui că s-a stricat imprimanta şi să mă întrebi dacă poţi trimite tema pe e-mail. În nici un caz! I-am prins eu şi pe alţii mai smecheri ca tine care mi-au trimis documente fără nici un rînd scris şi salvate cu o extensie greşită drept temă.

(7) să mă opreşti/ întrerupi pe hol/ la catedră/ în pauză şi să mă întrebi dacă am primit e-mailul tău. Probabil că da, probabil am şi răspuns, ce-ar fi să-ţi verifici e-mail-ul?

(8) să ai o atitudine negativă. Se apropie absolvirea sau deja ţi-ai găsit un job şi crezi că şcoala nu mai e aşa importantă. Lasă aerele de vedetă sau, dacă nu eşti cu nasul pe sus, fă-ţi timp şi vino la ore! Nimeni în viaţa asta n-o să-şi mai rupă din timpul său ca să-ţi explice ţie lucruri pe care nu le-ai înţeles la timp. Ce-ar fi să profiţi de avantajul ăsta?

(9) să te plîngi de volumul de muncă. Chiar crezi că avem noi astfel de plăceri sadice să citim, să corectăm şi să evaluăm zeci şi zeci, dacă nu chiar sute de pagini de la fiecare student în parte?! Dacă primeşti teme multe e pentru că mă preocupă felul în care gîndeşti, felul în care îţi expui ideile şi gîndurile. Dacă nu mă crezi, întreabă-mă despre una dintre temele pe care le-ai realizat şi-ai să vezi că s-ar putea să ştiu chiar mai bine decît tine ce-ai vrut să spui acolo!

(10) să nu-ţi faci temele şi apoi să inventezi tot felul de scuze, de la „mi-a murit bunica/ mama/ pisica” pînă la „am adormit cu capul pe masă muncind la temă/ n-am reuşit s-o scot la imprimantă/ s-a blocat memory stick-ul” etc. Indiferent dacă scuza e una inventată sau nu, în spatele ei stă ceea ce se numeşte iresponsabilitate. Asumă-ţi cu demnitate deciziile şi faptele! Ceea ce faci acum la şcoală ai să faci mai tîrziu la locul de muncă sau, mai grav, ai să faci, în general, în viaţă.

PS: păstrez într-o arhivă personală toate mesajele pe care mi le trimit studenţii. Cu revolte, scuze, mulţumiri, amînări, felicitări, urări, jigniri, convocări, rugăminţi etc. Toate îmi sînt dragi, deşi din cauza unora poate am fost supărat şi cîte o săptămînă, două, trei… Dar există şi un folder special în care n-au loc decît mesaje ca cel de mai jos şi care, trecînd de formatul lor electronic, s-au cuibărit la inimă:

Dear Professor,
I am writing to thank you for the best classes I had in University Alexandru Ioan Cuza. They were on really good level, very practic and I am sure that I will use what I have learnt in the future. (…) I hope to meet you again in Romania or Catalunya.

Thank you a lot, mulţumesc mult, moltes gràcies!

Duduiţă dragă, ¡gracias, pero no!

Sursa: blogoteque.ro
Sursa: blogoteque.ro

Azi am constatat, pe pielea mea (sau, mai bine zis, pe contul meu), că specialiştii/ managerii sau asistenţii HR (Human Resources) şi-au dat seama că trebuie să schimbe niţel macazul dacă vor să găsească oamenii potriviţi pentru ceea ce caută ei să angajeze în companiile pe care le reprezintă şi că nu e suficient să înscrie un anumit post pe site-uri specializate precum bestjobs.ro, ejobs.ro, myjob.ro sau care-or mai fi. Că n-o fac şi bine e partea a doua a poveştii şi urmează să v-o spun, pe scurt, în rîndurile de mai jos.

Despre ce e vorba? Am primit ieri o invitaţie de a mă alătura listei de contacte din reţeaua LinkedIn a unei persoane care se identifica drept HR Recruiter la o firmă din Iaşi, însoţită de un mesaj prin care-mi cerea cîteva date de contact, întrucît ar dori să ia legătura cu mine. Dau „accept” şi las o adresă de e-mail, deşi n-am înţeles de ce persoana respectivă nu şi-ar fi putut exprima dorinţele într-un mesaj pe LinkedIn, din moment ce intrasem deja în contact.

Azi dimineaţă primesc, pe adresa de pe Gmail, cea pe care i-o lăsasem pentru contact, următorul mesaj:

„Buna ziua,

Pentru a stabili un interviu voi avea nevoie de un cv actualizat sau sa-mi transmiteti nr dvs de telefon.

Multumesc si o zi frumoasa!”

SAY WHAAAAT?! Am crezut iniţial că poate mi-au scăpat cîteva etape în procesul ăsta de comunicare, am dat refresh e-mail-ului, am dat refresh contului de LinkedIn, nimic. Asta era tot. Cu alte cuvinte, eram chemat la un interviu pentru un loc de muncă pe care nu-l solicitasem. Mă adun, îmbrac armura politeţii, cea care s-a dovedit mai productivă decît reacţia intempestivă, dar onestă, şi răspund:

„Dna/Dra,

probabil e vorba de vreo confuzie la mijloc.(…) Cred că din informaţiile profilului meu de pe LinkedIn se deduce că deţin un loc de muncă şi că nu sînt în căutarea unuia nou.

Toate cele bune!”

Sincer, nu mă aşteptam să mai sosească înapoi vreo replică, dar aceasta a venit:

„Va contactasem pentru a va propune sa va schimbati locul de munca, bineinteles daca erati interesat.

Pe profilul dvs scrie ca sunteti vorbitor de limba spaniola, iar noi suntem in cautarea a 4 agenti comerciali cu spaniola si de aceea v-am contactat.”

Toată bucuria mea că, în sfîrşit, sînt folosite şi reţelele astea de socializare în acord cu menirea pentru care au fost create s-a prăbuşit, s-a dus dracului… Eu, care încercam să-mi conving studenţii de necesitatea creării unui cont profesional pe LinkedIn… Eu, care… S-a dus naibii şi politeţe şi tot!

Duduiţă dragă, ¡gracias, pero no!

PS: Cred că mai degrabă decît să se scrie aşa de multe articole pe net despre cum să folosim LinkedIn în căutarea unui loc de muncă, mai degrabă s-ar ocupa cineva să scrie cîteva texte şi despre cum ar trebui să folosească LinkedIn experţii ăştia în recrutare de personal. Desigur, asta dacă nu se consideră prea experţi ca să le citească… 

Hashtag a murit! Trăiască mot-dièse!

Zău că încep să-mi devină simpatici francezii! Cel puţin oficialităţile franceze care, recent, au decis înlocuirea cuvîntului hashtag, extrem de folosit (mai ales) de utilizatorii Twitter (din Franţa şi pretutindeni) cu mot-dièse. Recomandarea a venit din partea Commission Générale de Terminologie et de Néologisme, bazîndu-se pe un decret pe care-l au francezii din 1996, privind îmbogăţirea vocabularului – Décret n°96-602 du 3 juillet 1996 relatif à l’enrichissement de la langue française:

Însă această îmbogăţire ascunde (sau dezvăluie), de fapt, intenţia (deja oficială) de a bloca pătrunderea a noi anglicisme în limba franceză. Chestiunea a stîrnit amuzamentul „internauţilor” în faţa acestui aşa-zis exces de zel din două motive: o dată, pentru că iniţiativa în sine (de a înlocui un cuvînt deja intrat în vocabularul utilizatorilor) cu un altul „mai puţin străin” şi a doua oară pentru că vocabula înlocuitoare – mot-dièse – e una inadecvată, semnele hash şi diez, fiind, într-adevăr, diferite, avînd aşadar şi semnificaţii diferite: diezul e orientat uşor spre stînga, în timp ce hash key-ul (pound key-ul de pe telefon, în varianta britanică) e orientat spre dreapta, ca-n imaginea de mai jos:

DIEZ VS HASH

Diezul este un semn convenţional din domeniul muzical care, pus înaintea unei note, indică faptul că e nevoie de un semiton mai sus pentru executarea ei. Hash-ul e un semn convenţional folosit în noile tehnologii de comunicare şi care, pus înaintea unui cuvînt îl transformă în hashtag, adică vocabulă care reuneşte fraze-cheie sau mesaje-cheie în baza cuvîntului utilizat pentru căutare.

Nu e prima oară cînd lingviştii dintr-o ţară se iau la harţă cu anglicismele care le invadează teritoriul. V-am mai relatat, mai demult, şi cazul Twitter din Spania, cînd Real Academia Española a propus propriile cuvinte care aveau legătură cu reţeaua de socializare: „tuitear”, „tuit”, „tuiteo”, „tuitero”.

Mi-ar plăcea să am şi părerile unor francofili, francofoni şi (sic!) „tehnofili” despre această gîlceavă lingvistică! Oare cum ar suna echivalentul în română pentru hashtag?

Mai multe detalii despre subiectul care a stîrnit amuzament pe Internet găsiţi aici sau aici.

Facebook şi patimile limbii române

Din ce în ce mai puţini
Din ce în ce mai puţini

Am acceptat asta dintotdeauna: fiecare cu maniile lui.  Dintre ale mele, una e exprimarea corectă. Indiferent de limba în care am vorbit vreodată, întotdeauna am avut grijă – uneori poate în mod excesiv, că de aia e manie! – să nu comit vreo gafă care să mă compromită iremediabil. Aşa ceva nu preocupă pe toată lumea şi într-un alt text chiar am şi scris despre cei care nu-şi pun frîu limbii atunci cînd încep să vorbească într-un alt idiom. I-am bănuit că ar avea un „tupeu lingivistic” nemaipomenit şi că, din punctul meu de vedere, înregistrează oarece dezechilibre între simţul limbii pe care o vorbesc şi simţul ridicolului. Dar nu despre ei voiam să scriu astăzi, ci despre dojenile pe care le-am primit zilele astea. Sintetizînd, mi se reproşa faptul că m-ar preocupa mai degrabă aspectul formal al exprimării decît conţinutul ei, adică mai mult cum (mi) se spune decît ce (mi) se spune. Contextul era dat de mesajele de felicitare distribuite ieri pe Facebook cu prilejul aniversării zilei onomastice de către cei care se numesc Andrei, Andreia sau Andreea. Unele sunau cam aşa: „La mulţi ani Andrei”, „La mulţi ani Andreea!!!!!”, „La mulţi ani Andrei”, „La mulţi ani la toţi Andreii” etc. Eu, în  loc să apreciez urarea sinceră (!), am reclamat lipsa virgulei acolo unde aceasta ar fi trebuit să separe vocativul de celelalte cuvinte ale enunţului, dar şi absenţa sau, dimpotrivă, utilizarea excesivă a semnului exclamării după asemenea felicitări.

Cum aceste mesaje circulau pe Facebook, observaţia mea n-a fost considerată pertinentă, aşa cum nici greşeala prea gravă. În spirit de glumă, mi s-a sugerat să iau legătura cu reprezentanţii reţelei de socializare pentru a mi se oferi un pix roşu virtual cu care să fac corecturile necesare prin postările celorlalţi. „La urma urmei, e Facebook!” Da, din păcate, Facebook e asociat cu precădere cu un gen de comunicare informală care permite acceptarea greşelilor de limbă ca şi cum acestea ar fi o cerinţă intrinsecă a platformei. Mai mult, sub acest pretext, mulţi consideră că ei, de fapt, ştiu să scrie corect, numai că aici nu se mai obosesc să o facă pentru că n-ar fi vorba de nimic oficial.

Aşa cum văd eu lucrurile, a scrie cu greşeli (doar) pe Facebook sau altă reţea de socializare nu e cu nimic mai puţin grav decît cel de a vorbi sau scrie cu greşeli „în viaţa reală”. Argumentul unora, cum că „e contul meu, fac ce vreau, scriu cum vreau”, e egoist şi reducţionist. O fi al tău, dar limba (română) e una şi a tuturor românilor, iar mesajele care sînt publicate pe Facebook se distribuie foarte uşor şi sînt citite în scurt timp de foarte multe persoane. Popularizarea (prin share) a unor mesaje care conţin greşeli de gramatică dovedeşte (1) că cel care a compus textul e incompetent şi (2) că nici cel care îl distribuie în continuare nu stă mult mai bine în această privinţă. Am mai scris şi cu altă ocazie despre campaniile-concurs idioate de pe Facebook, cu mesaje formulate greşit, şi vă las şi acum să vă delectaţi cu un text distribuit pe Facebook sub aparenţa unei campanii umanitare:

Campanie umanitară agramată
Campanie umanitară agramată

Din fericire, persoana care a distribuit mesajul are doar 94 de prieteni, însă l-a distribuit de pe pagina ~~Pentru Fete~~, care are 56,841 de “likes” şi 173,839 de “talking about this”, avînd ca sursă o altă pagină, Te iubesc si PUNCT ., cu 1446 “likes”. Acum imaginaţi-vă la cîte persoane a ajuns acea exprimare [din acel mesaj] care trădează agramatismul unora şi cîte dintre acestea riscă să-l citească şi să-l preia ca şi cum ar fi unul corect…

În fine, ceea ce cred eu că nu înţeleg unii e că Facebook nu e mIRC şi că nu ne mai aflăm la adăpostul anonimatului care poate scuza sau ascunde aproape orice. Însemnătatea şi utilitatea Facebook nu sînt întotdeauna chiar cele pe care i le acordăm noi şi, că să vă faceţi o idee despre ce este, realmente, această reţea, găsiţi pe Manafu.ro un grafic cu informaţii (din 2011!) care poate o să vă facă să vă mai citiţi o dată mesajele înainte de a le publica pe Facebook. Curînd, dacă nu deja există şi la noi ca practică, unul dintre criterii la angajare va fi prezenţa online a candidatului pentru obţinerea unei anumite slujbe. În alte părţi aceasta deja există şi, dacă nu mă credeţi, citiţi ştirea asta, despre cum exprimările deficitare, mitocăneşti sau chiar cu greşeli de gramatică sînt o bulină neagră pentru cei care îşi caută un loc de muncă (ce presupune şi activităţi de scriere).

Grija pentru limba română ar trebui să fie ca grija pentru chestiunile de igienă: aşa cum atunci cînd ne afişăm în public încercăm să fim cît mai prezentabili, la fel ar trebui să procedăm şi atunci cînd ne afişăm pe Facebook. Se pare însă că nu toţi cei care au acces la o reţea de socializare au acces şi la una de canalizare.

Un pedagog de şcoală veche

„Păi tu nu vezi, bă, ce prost scrii? Tu nu vezi ce prost scrii? De câte ori să îţi explic că aicea faci linia mai mare? De 100 de ori? Vai de mine, dar cât e de prost! Foarte prost, foarte prost!  Eşti cel mai slab din clasă, scrii mizerabil! Şi cel mai obraznic!”

„Băi fată, eu te iau şi te arunc pe geam! Nu ţi-e ruşine, mincinosule? Vrei să stai în genunchi? Că te pun. Parcă eşti pe oala de noapte sau pe wc. Nici nu ştii să vorbeşti. Copil de intelectual ce eşti!”

La elevi noi metode vechi

Aţi auzit probabil replicile, sînt ale unei (foste) doamne învăţătoare care-şi admonesta astfel elevii pentru a face din ei „oameni serioşi”. De-acord. Comportamentul este incalificabil. Adică eu aş putea găsi un adjectiv care să caracterizeze atît situaţia respectivă, cît şi personajul care a creat-o, dar adjectivul meu ar depăşi cu mult graniţele între care ar trebui să se desfăşoare învăţămîntul. Şi strict din acest punct de vedere vorbim despre asta ca de ceva incalificabil.

Dar tot incalificabilă e şi reacţia pe care întîmplarea a generat-o. Noi păţim, din nou, ca babele alea cu şifonierele pline de molii. În loc să caute să dea de sursa găurilor din haine, le tot iau şi le peticesc de fiecare dată cînd mai apare cîte-o bortă. Aşa şi noi: în loc să vedem care-i problema de fond, punem repede un petic, dăm afară învăţătoarea şi trecem mai departe.

Oricum, în toată agitaţia asta cu învăţătoarea agresivă, de-ai fi îndrăznit să spui ceva (nu neapărat în apărarea ei) care să nu se potrivească „valului”, ţi-o luai. La figurat, pe forumuri şi rubricile de comentarii ale ziarelor din online, şi poate chiar la propriu, dacă nişte taţi dintr-ăştia înfierbîntaţi bine de subitul patos patern te găseau la colţ de stradă şi te recunoşteau drept spărgător de gaşcă sau de cauză.

Cum e şi de aşteptat, doamna învăţătoare poate fi uşor bănuită (dacă nu chiar dovedită) că ar fi, cum se spune în popor, „bolnavă cu nervii”. Desigur, asta nu şterge cu buretele întîmplarea în sine, ci cel mult mai ia de pe umerii doamnei o părticică din vină şi o mută în „sistem”, acolo unde nimeni nu mai realizează competent evaluările cadrelor didactice, transformînd în formalităţi care ajung direct în coşul de gunoi ceva ce ar trebui să stea la baza procesului de selecţie. Şi găsim şi pentru asta justificări cu nemiluita: profesorii buni fug în străinătate, unde lucrează pe te miri ce posturi care nu au legătură cu vocaţia lor, dar pentru care sînt plătiţi mai bine, iar în ţară rămîn rebuturile. Nu e nici chiar aşa, ăsta e argumentul convenabil pentru cei care nu vor să-şi asume nici un fel de responsabilitate atunci cînd vorbesc de mocirla în care dă din coate educaţia de la noi. Însă despre elevii şi profesorii care înoată în cele mai frumoase şi limpezi ape – tot în România, să ştiţi! – se vorbeşte puţin şi rar.

Dar să revin la subiectul în discuţie: „pedagogului de şcoală veche” i s-a reproşat, în general, modul în care îşi trata elevii, adică prin jigniri multiple, umiliri şi teroare. Aşa e, şi asta cu atît mai grav cu cît se adresa unor copii, fiinţe care pot fi zdruncinate emoţional mult mai uşor decît adulţii. Dar hai să vedem şi ce forme au îmbrăcat aceste reproşuri, venite din partea unor părinţi, generoşi la vorbă:

habar nu ai ce vorbesti sa ai tu un copil si sa al terorizeze o idioata ca asta ,atunci sa te vad ce zici,iar despre rautatea copiilor de astia cu gandire ca a ta i-a adus asa,si an parlament tot idioti ca si tine sunt,mai zici ca esti si studenta ,dupa cum gandesti esti o ratata (pedro, forum Cancan)

Cunosc.. Mi-aduc aminte… Solutia ? O bluza cu gluga – si un ciomag gros si noduros – NU in clasa – e un loc sfant.. chit ca e pangarit… ci afara – dupa ore… Si trebuie sa-i spuneti si „DE CE” ! altfel NU are rost… Aveti incredere in voi… si apropo, daca santeti „in patru ochi..” – puteti sa-i trageti niscai palme in direct.. fara martori… (Foreskin, forum EVZ)

De aia spuneam că şi reacţia generată de întîmplarea cu pricina a fost incalificabilă. Sigur, veţi spune că nu toţi părinţii gîndesc astfel. Aşa o fi, însă în prezentările excesiv de detaliate ale acestei întîmplări care s-au făcut la televizor şi prin presă n-a spus nimeni că aceste cazuri de violenţă verbală (şi uneori fizică) a profesorilor sînt totuşi izolate. Nu, nu, s-a preferat metoda generalizării negative, aşa cum se petrece de obicei la noi. Greşeşte unul, sînt vinovaţi toţi, sînt la fel toţi. Dar cînd excelează unul, evident, e meritul său individual.

În fine, ce mai voiam să zic e că, în perioada de glorie a subiectului – nelipsit de pe agendele noastre, ale media şi ale politicienilor – am citit cele mai abjecte comentarii la adresa cadrelor didactice din România, din partea unora care se autointitulau părinţi preocupaţi de educaţia pe care o primesc copiii lor. Acum, zău aşa, după ce am remarcat bogăţia stilistică a imprecaţiilor lor, cred că mai bine s-ar îngriji de ce educaţie le-ar putea oferi ei, ca părinţi, propriilor copii. Oameni buni, nu toate lucrurile pe lumea asta se învăţă de la şcoală! Unele lucruri se învaţă şi de acasă, dar cînd acasă nu e nimeni, evident că acolo va rămîne un mare gol pe care copilul singur va încerca să-l umple cu ce va vedea în (şi va prelua din) jur.

Cunosc profesori de liceu cărora le este frică să intre la clasă. Dar de aceştia şi motivele lor nu se interesează nimeni. Am asistat la discuţiile care şi explicau frica asta: odată, înainte de oră, cîţiva elevi au scos uşa din ţîţîni, la propriu, şi-au lăsat-o sprijinită de toc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Profesoara, cu catalogul şi sacoşa de cărţi într-o mînă, dă să deschidă uşa, care se prăbuşeşte întîi peste ea, apoi pe parchet, scoţînd un zgomot asurzitor, multiplicat şi de ecoul de pe sală. Ea e aproape de leşin, elevii din clasă la fel. Numai că din cauze diferite: ea de plîns, ei de rîs. Altă dată, chiulangiii clasei, cînd ceilalţi dădeau „lucrare de control”, au venit tiptil pe sală şi au început să lovească tare cu picioarele în uşă. Cum uşa era subţire, din lovitura puternică piciorul unuia dintre elevi a trecut dincolo. Tînărul şi-a abandonat pantoful, tocmai ca să nu fie descoperit, deşi toată lumea ştia cine e, dar nimeni nu lua măsuri. Nota la purtare scăzută nu mai înseamnă nimic şi nici nu ştiu dacă a însemnat vreodată. Care mai sînt standardele bunei purtări în ziua de azi? Probabil că puţini părinţi şi mulţi profesori îmi vor da dreptate. Slavă Domnului, nu predau în învăţămîntul preuniversitar, pot să spun că am fost „ferit”, avînd în vedere poveştile pe care mi-a fost dat să le ascult. Şi astea sînt cele decente: mai ştiu şi de altele, cînd elevi cu multă masă musculară pipăie fundul domnişoarelor profesoare, blestemate să le predea, pentru o bucată de pîine şi-un ban de chirie, în şcoli profesionale care au ajuns să semene cu cele mai rău famate cartiere din orăşelele de provincie, unde nu-ţi vine să calci nici ziua în amiaza mare.

Da, ştiu şi profesori absolut dezinteresaţi de ceea ce se întîmplă, care fac pregătire pentru un baton de salam sau mai ştiu eu ce avantaje materiale. Şi putem duce discuţia asta la nesfîrşit, unii susţinînd o direcţie, alţii pe cealaltă. Dar revin la exemplul cu moliile din şifonier: nu trebuie să ne fixăm atenţia pe cazurile particulare ca să rezolvăm probleme de fond. Intervenţia publică a doamnei ministru a Educaţiei, Ecaterina Andronescu, dînd asigurări că acea învăţătoare nu va mai pune piciorul într-o instituţie de învăţămînt, nu rezolvă mare lucru. E ca şi atunci cînd ţi se anunţă acasă o vizită neaşteptată de la nişte musafiri importanţi, ştiind că n-ai timp să faci curat, doseşti totul într-o debara pe care o ţii sub lacăt. Dar oare ce credeţi că se întîmplă cînd în debaraua burduşită nu mai e loc nici pentru un singur pai?

Nu cred că-şi pune doamna ministru astfel de întrebări, sau dacă şi le pune, bănuiesc că o face numai în gînd, sau numai teoretic, sau numai pentru a salva nişte aparenţe cu care să-şi ducă la (bun) sfîrşit mandatul. Eliminarea din sistemul de educaţie a doamnei Veronica Bereandă, învăţătoarea violentă, – măsură necesară, de altfel – a fost salutată de multă lume, în special de părinţii direct implicaţi în „scandal”, oripilaţi şi mîhniţi pe bună dreptate de asemenea atrocităţi instituţionalizate. Cel mai mult s-au bucurat însă forumiştii care şi-au dat drumul şi mai şi la gura lor oricum slobodă, inundîndu-ne cu dejecţiile lor verbale, infectînd tot ce mai poate rămîne frumos în învăţămîntul de la noi, aşa cum e el, porcăit cam de toată lumea.

Concluzia e următoarea: învăţămîntul românesc, ca instituţie, e deja decredibilizat, şubrezit şi cum mai vreţi voi, dar în „porcăria” asta – aşa cum a fost numit de multe ori –, mai sînt şi oameni curaţi, oneşti şi care, în pofida multor aspecte care i-ar putea îndemna să renunţe, se duc totuşi cu entuziasm la ore. Ceea ce mi se pare chiar mai grav decît asta e că nişte cazuri (încă) răzleţe (ceea ce nu le atenuează însă din gravitate!) sînt repede generalizate şi oamenii se grăbesc să tragă nişte concluzii greu revocabile privind modul în care se face educaţia în România. Se pare că ăsta e modalitatea prin care ni se propun explicaţiile la ceea ce ni se întîmplă sau se întîmplă cu cei din jurul nostru: generalizînd, etichetînd, stigmatizînd. Şi, cînd, din păcate, judecata omenească (dar mai ales românească) e şi simplă, şi – mai grav – reducţionistă, calea de urmat nu e decît una care duce înspre prăpăd. În tot plin circ cu învăţătoarea violentă, postul public de televiziune difuza un reportaj care prezenta într-o notă vădit pozitivă avîntul pe care l-a luat, în anumite cercuri selecte ale societăţii româneşti, învăţămîntul privat ca alternativă la forma de educaţie propusă de sistemul public, gratuită şi pentru toată lumea.

Aveau şi un sincron cu o doamnă învăţătoare sau profesoară, care n-a făcut decît să confirme ceea ce am spus mai devreme: mintea românului e simplistă şi reducţionistă. Pe scurt, explica aşa doamna cu pricina avantajele acestei forme de învăţămînt: un salariu mai bun pentru ea, ceea ce o făcea mai responsabilă faţă de elevi, mai motivată şi mai… reţinută în privinţa actelor de violenţă (verbală sau de oricare alt fel), părinţi fără griji în privinţa educaţiei copilului lor şi cam atît. Cu alte cuvinte, ceea ce transmitea învăţătoarea/ profesoara era, de fapt, ceea ce cred mulţi dintre noi: dacă nu eşti plătit bine pentru ceea ce faci înseamnă că nici măcar nu te pricepi şi-ţi meriţi soarta, iar dacă eşti printre cei care cîştigă bine, fie ai furat, fie lucrezi la privat.

Personal, cred că am putea înţelege starea de astăzi a învăţămîntului românesc numai dacă s-ar apuca cineva să facă nişte cercetări serioase care să investigheze degradarea extremă a relaţiei elev/ student – educator/ învăţător/ profesor şi a relaţiei părinte – educator/ învăţător/ profesor. Dacă nu, o să ne mulţumim cu faptul că am tras acum bine de gulerul hainei care îmbracă educaţia românească, am scuipat-o niţel, am şters cu ea pe jos, ca să ştie şi să ţină minte unde-i e locul. După aia, ne-am trimis plozii la aceleaşi şcoli, în acelaşi „sistem de învăţămînt de căcat”, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Asta pînă la următorul cancan.

Eu nu sînt „Profesor Bologna”

Imagine preluată de pe 360.uaic.ro

Cînd am citit prima dată titlul pe care urmează să vi-l divulg şi vouă m-am grăbit să-l aprob, dar pe măsură ce parcurgeam şi textul, entuziasmul meu se tot reducea pînă cînd s-a transformat, încheind lectura, în indignare. Titlul era „Comunicarea în universităţi: profesorii la catedră, studenţii pe Facebook”, iar articolul care-l însoţeşte e găzduit de portalul România curată aici.

Rezumînd textul – dacă n-aveţi chef să-l citiţi voi înşivă pe România curată –, autoarea reclamă comunicarea deficitară între studenţi şi profesor (adică genul acela de comunicare, într-adevăr, destul de practicat în sistemul de învăţămînt, în care feedback-ul nu este cerut imediat, ci la sfîrşitul semestrului, printr-o examinare finală care să evalueze cunoştinţele acumulate de studenţi) şi, in extremis, chiar absenţa totală a comunicării dintre actorii menţionaţi.

În general, domnişoara sau doamna autoare le zice bine cînd se referă punctual la chestiunile legate de comunicarea şi, deci, interacţiunea între profesori şi studenţi şi avantajele care ar putea (condiţial optativ!) decurge dintr-o astfel de abordare didactică. Şi ar fi fost bine dacă s-ar fi limitat numai la aceste aspecte, pentru că s-a întîmplat să o dea şi cu bîta-n baltă şi să împroaşte, fără să vrea probabil, cu noroi nişte chestiuni care pentru mine – dar sînt convins că şi pentru mulţi alţii ca mine – sînt, dacă nu sfinte, măcar învăluite într-un soi de nimb ce, din păcate, capătă accente de mit.

Una dintre gafe e o descriere destul de vastă a ceea ce ea numeşte „profesorul Bologna” (ce, Doamne, iartă-mă, o mai fi asta?) care ar avea un profil care se determină prin (citez din memorie) evaluarea  cadrului didactic în relaţia sa cu studenţii, în activitatea sa de predare, apoi în cea de evaluare şi a performanţelor sale extracurriculare.

Dacă o aberaţie ca asta cu „profesorul Bologna” trebuie să fie indicatorul de calitate pentru cadrele didactice din învăţămîntul superior, mă las de tot şi mă retrag în munţi! „Distincţia” „Profesorul Bologna” (n-am reuşit să mă hotărăsc care dintre sintagme merită mai mult ghilimelele) e cel mult aparenta legitimare a noului plan de uniformizare a educaţiei la nivel european care a făcut mai mult rău decît bine! Printre altele, a scos din universităţi, pe uşa din dos, cursul magistral, adică tocmai pe acela unde profesorii – marii profesori! – îşi arătau cu un firesc de neînchipuit ceea ce clişeul la modă numit „profesorul Bologna” încearcă să mimeze cu un tupeu neînchipuit: vocaţia.

O altă gafă pe care n-am s-o comentez prea mult e o referire la învăţămîntul centrat pe student şi relaţia de colaborare profesor-student care ar lua forma unei relaţii de tip maestru-discipol. Pentru că nu vreau să mă enervez iar, îi recomand spre lectură autoarei Jurnalul de la Păltiniş, Epistolar şi Uşa interzisă, de Gabriel Liiceanu. Cu siguranţă se va lecui de asemenări între „principiile Bologna” şi ceea ce stă la baza configurării unui model paideic!

Pentru că n-am reuşit să deduc dacă textul este o analiză (de regulă, obiectivă) sau o părere (de regulă, subiectivă), am să-i mai fac o observaţie autoarei, care se dovedeşte intranzitivă în chestiunile pe care le punctează, adică incapabilă (deci nu rău-voitoare!) să abordeze problema intrînd şi în pielea celuilalt personaj implicat, adică a profesorului, cu punctele lui de vedere privind dificultăţile pe care le ridică întemeierea unei relaţii de comunicare şi interacţiune (şi nu e un pleonasm!) cu studenţii săi.

Revenind, în final, la titlul articolului şi motivele indignării mele: se pare că nu-l citisem în cheia în care ar fi trebuit, pentru că mă făcuse să-mi imaginez o situaţie de co-prezenţă acolo unde ea nu exista: adică în timp ce profesorul dictează, studenţii, în loc să fie atenţi, navighează pe Internet. Autoarea, undeva în text, se explică: „Există acea situaţie în care profesorul intră în clasă, se aşează la catedră şi îşi începe discursul – iar de cealaltă parte a sălii sunt studenţii care scriu tot ce li se dictează – asta în cazul în care nu navighează pe facebook de pe telefoane. Sau situaţia în care, profesorul dicteză cursul din cartea pe care a scris-o – iar la scurt timp (de obicei durează câteva săptămâni) se întreabă „unde sunt ceilalţi colegi?” şi ce ştim despre ei.”

Aş adăuga, drept încheiere, două întrebări şi poate, în felul acesta, îi prilejuiesc autoarei şi abordarea temei din „cealaltă dimensiune”: (1) Ce interacţiune poţi să ai cu un student care, din momentul în care s-a aşezat în bancă şi tu ai intrat în clasă, deja navighează pe Facebook de pe telefonul mobil? şi (2) De ce fel de relaţie paideică îţi mai vine să te-apuci cînd prima întrebare care ţi se adresează este dacă e nevoie să vină şi la curs sau e suficientă „activitatea” (a se înţelege, în unele cazuri, prezenţa strict fizică) de la seminar?

Întreb pentru că nu ştiu răspunsul. Eu nu sînt „profesor Bologna”.

Dragă limbă română, dă-mi voie să te „tuituiesc”!

M-am gîndit să vă scriu despre ceva ce cu siguranţă o să ne împartă în tabere pro şi contra. Am aflat – recunosc, cu oarece întîrziere, căci informaţia a fost făcută publică prin septembrie pe site-ul Terra – că Real Academia Española (RAE este echivalentul instituţional din Regatul Spaniol al Academiei Române) se pregăteşte să introducă în dicţionarul său (volum similar Dicţionarului Limbii Române sau Dicţionarului Explicativ al Limbii Române de la noi) următoarele cuvinte: „tuitear”, „tuit”, „tuiteo”, „tuitero”. Dacă nu vă e familiară limba spaniolă şi nici reţelele sociale disponibile astăzi pe Internet, vocabulele menţionate au legătură directă cu una dintre aceste reţele sociale – Twitter –, populară în Spania, spre deosebire de România, unde mult mai celebră e altă reţea, Facebook. Ca idee, în martie 2012, conform Social Media Training, în România aveam aproape 51.000 de conturi de Twitter, comparativ cu cele peste 4,5 milioane conturi de Facebook:

Sursa: Social Media Training

Pentru cei care nu ştiu nimic despre Twitter, foarte pe scurt, e o reţea socială de microblogging, adică o reţea prin care informaţiile deţinute de diverşi utilizatori este socializată, în sensul că ei îşi distribuie unii altora ceea ce ştiu sub forma unor mesaje care nu trebuie să depăşească 140 de caractere (de aici şi caracteristica de „micro”).

Revenind la decizia RAE, mi-am zis că ar fi interesant să încerc exerciţiul de a propune echivalente în limba română pentru cele patru cuvinte spaniole menţionate. Mi-am dat seama că strădania mea riscă să devină ridicolă, prin sonoritatea pe care noile cuvinte o căpătau. Cu toate acestea, am obţinut următoarele variante:

Dilemă: a conjuga sau a nu (mai) conjuga?

După amuzamentul iniţial, generat de confuziile pe care le pot genera asemenea cuvinte (gîndiţi-vă doar ce ar însemna ca cineva să înţeleagă a tutui în loc de a tuitui!), recunosc că m-am cam speriat. José Manuel Blecua, directorul RAE, spune însă că nu e cazul. Sigur, în limba domniei sale, conjugarea verbelor e mai simplă decît la noi. A tuitui, de exemplu, ar avea în limba română două forme la conjugarea a IV-a (una mai puţin recomandată decît cealaltă): eu tuitui/ tuituiesc, tu tuitui/ tuituieşti, el tiutuie/ tiutuieşte, noi tuituim, voi tuituiţi, ei tuituie/ tuituiesc. De dragul practicii, încercaţi şi voi acelaşi lucru şi cu varianta a tuităi

Eu zic să nu ne grăbim. Deocamdată, îmi sînt suficiente a posta, a uploada, a updata şi multe altele din acelaşi registru, deşi recunosc dificultăţile în care mă aflu la orele de… Social Media cînd trebuie să le explic studenţilor cum funcţionează, pe Twitter, „hashtag”-urile, „retweet”-urile şi multe, multe altele. Oricum, nu-i aşa, cred că poţi fi mai ridicol, mai neînţeles şi, evident, desuet, să spui că „ai împărtăşit celorlalţi statutul cuiva” în loc să spui că „ai share-uit” acel „status”.

Argumentul suprem al directorului Blecua în favoarea introducerii acestor cuvinte în limbă este revoluţia autentică pe care o trăim în această eră a comunicării electronice şi sociale, prin Social Media. Mai mult decît atît, zicea domnia sa, trebuie să acceptăm aceste evoluţii pentru că, la urma urmei, „stăpînii unei limbi sînt chiar vorbitorii săi”. Inclusiv cei pentru care între sau, s-au şi sa-u, între un pic şi umpic, între numai şi nu mai, între de loc şi deloc şi multe, multe, multe altele nu există nici o diferenţă.

Funcţia naţională a presei

Articolul de mai jos, publicat în 1938, valorează mai mult decît ceea ce astăzi numim, destul de americăneşte, training de  jurnalism. Însă spre deosebire de acesta din urmă, textul acesta e mult mai clar, mai direct, mai realist. Cu alte cuvinte, citindu-l, nu puteţi decît să ieşiţi în cîştig: cîştigaţi timp, cîştigaţi o idee şi – de ce nu? – cîştigaţi un autor: Nae Ionescu.

Nu am fost niciodată pentru libertatea presei. Întîi, pentru că nu am crezut niciodată că există o libertate efectivă, în afară de ceea ce este normal (ceea ce ar însemna că libertatea urmează totuşi ca necesitate o lege firească, şi ca atare nu mai e libertate). Al doilea, pentru că eu nu cunosc instituţii fără funcţiuni, şi nici funcţiuni fără legi; de unde urmează că şi „libertatea” presei trebuie să urmeze legea, lăuntrică aş zice, a acestei prese. Asta înseamnă, însă, că libertatea presei nu constă în dreptul de a spune orice, ci – şi asta e cu totul altceva – în datoria de a spune ce trebuie să spună presa, ca să fie presă.

Deci: pentru a şti ce poate sau – ceea ce în speţă e tot una – ce trebuie să spună presa, e nevoie să ştim care e funcţiunea presei, sau mai pe scurt, ce e presa.

Afirmaţia că presa ar fi a patra putere în stat nu are nici un sens; nu numai pentru că, în fond, separaţia aceasta a puterilor e o iluzie, aruncată în lume de un om deştept (John Locke), adoptată fără critică de un alt om şi mai deştept (Montesquieu) şi nerealizată nicăieri; ci, pentru că cele trei puteri de o parte şi presa de alta nu sînt, ca să zic aşa, omogene; nu sînt de aceeaşi clasă logică. Teoria aceasta, care consideră presa ca o putere a statului, este de altfel primejdioasă şi în orice caz în contradicţie cu libertatea presei. Căci dacă presa e puterea statului, atunci statul are dreptul să o organizeze cum vrea; adică cum crede el mai bine. Dar atunci, – unde mai e libertatea?

Cred că e mai potrivit, deci, să spunem că presa nu e o funcţie a statului, ci a naţiunii pe care statul o organizează. Şi în acest caz ea ar fi expresia naţiunii. Nu îndrumătoarea ei, şi nici – cum iarăşi s-a spus destul de pretenţios – îndrumătoare a statului; ci: informatoare a naţiunii prin aceea că îi aduce la cunoştinţă faptele care se petrec; şi informatoare a statului, prin aceea că înregistrează reacţiunea naţiei la aceste fapte.

Aşa fiind, presa nu are şi nu poate avea iniţiative. Ea înregistrează, – şi exprimă. Evident, e o chestiune de coeficient personal cît de sensibil înregistrează şi cît de exact exprimă. Sînt ziare care într-un fapt de nimica toată văd sîmburele unui proces de mari proporţii; după cum sînt ziare care trec pe lîngă fapte fără ca să le vadă. Şi tot astfel: sînt ziare care au putinţa de a exprima exact un fenomen destul de complicat; după cum sînt ziare care nu pot exprima decît confuz situaţiile cele mai clare.

Oricum ar fi însă, e o eroare să se creadă că se poate guverna fără presă. Ştiu, sînt unii de părere că presa îngreunează, prin rezistenţa şi controlul ei, opera de guvernare. E numai o iluzie. Şi vulturul care zboară poate fi plictisit cîteodată de rezistenţa aerului; numai că dacă n-ar fi aerul, n-ar putea zbura.

Dreptul pentru presă, deci, de a vorbi şi de a spune orice? Orice – şi oricine? Nu!

1. Libertatea presei decurge din postularea dreptului de liber examen. Liberul examen este însă una din deformaţiile individualismului. Eu nu am, de fapt, dreptul de a vorbi despre orice, pentru că nu am calitatea de a judeca orice. Dacă presa e o funcţie a naţiei, ea trebuie să ţină seama de structura ierarhică a acesteia; şi să înţeleagă pînă unde se poate exercita spiritul critic. Vreţi o pildă? Iată: Regele. Dacă regalitatea este o funcţie mistică – şi ea nu poate fi altfel nici justificată, nici înţeleasă – atunci presa nu poate controla actele acestei regalităţi. Ea poate, desigur, înregistra reacţia naţiei faţă de aceste acte; exercitînd însă dreptul de petiţiune al naţiei (pe care aceasta îl are) şi nu pe cel de judecată (pe care aceasta nu-l are).

2. Dreptul de a vorbi al presei decurge din funcţiunea ei de expresie a naţiunii. Părerile individuale, interesele personale nu au nici un rost, nici îndreptăţire. Se cer, deci, anumite garanţii ca cei ce exercită funcţiunea presei să poată fi prezumaţi cel puţin că au posibilitatea de a exprima într-adevăr reacţiile şi tendinţele naţiei. Calităţi de inteligenţă şi de cultură, desigur, dar şi de dezinteresare desăvîrşită şi solidaritate cu această naţie.

Iată, deci, că încercuiri în activitatea presei şi a ziariştilor sînt de nevoie. Astea, – şi altele încă, care se pot destul de uşor stabili. Dar dacă recunoaştem nevoia acestor încercuiri, este tocmai pentru că vrem să asigurăm presei funcţiunea ei firească. Firească şi necesară. Fiindcă fără ea, nu se poate.

Text publicat de Nae Ionescu în ziarul „Cuvîntul”, nr. 3169, 11 martie 1938 şi republicat în volumul Între ziaristică şi filosofie, Editura Timpul, Iaşi, 1996, pp. 289-291.

Bon courage!

Astăzi am avut şi prima oră din acest an universitar. Din pricina unei neconcordanţe birocratice, în sala de laborator, de 18 locuri şi unde aşteptam 16 studenţi, au venit în schimb 40. 40 de figuri alerte, de tineri înghesuiţi unul în altul şi aşteptînd ca eu să le fac dezvăluirile care să-i convingă că au nimerit bine. După o încercare (eşuată, de altfel) de a lămuri chestiunea confuziei administrative, încep să le povestesc cîte ceva din ce-i aşteaptă odată ce au apucat (pe) drumul ăsta. Vorbesc neîntrerupt vreme de cîteva minute şi îmi dau seama că entuziasmul lor – altminteri uşor de ghicit – cumva mă descumpăneşte. Nici o privire duşmănoasă, nici o ridicare de sprînceană, ci de jur împrejur numai zîmbete şi chipuri binevoitoare şi senine. Explicaţia e de fapt cît se poate de simplă: sînt în anul I. Şi ca şi cum aş fi prins timpul de coadă, mă (re)văd pe mine cel de acum 11 ani (ce i s-a mai lungit coada demonului Chronos!) şi-mi dau seama că mie mi-a lipsit, atunci cînd am păşit în amfiteatru, orizontul de aşteptare. Dar nu pentru că mi-ar fi fost greu să-mi însuşesc vreo idee a devenirii mele ulterioare, ci pentru că nu ştiam la ce să mă aştept, nu ştiam ce să vreau. Tinerii pe care i-am văzut azi păreau mult mai hotărîţi ca mine la 19 ani, păreau că ştiu ce vor chiar dacă încă nu ştiu ce le trebuie ca să-şi împlinească orizontul de aşteptări.

M-am bucurat totuşi de privilegiul de a le fi imortalizat în propria-mi memorie seninătatea cu care au venit astăzi la şcoală, tocmai pentru că ştiam că, în cazul lor, n-am să mă mai întîlnesc cu ea niciodată. Cu cît ni se ascut simţurile, cu atît ni se ofilesc sufletele. Rupem, de la an la an, paginile din Ghidul Optimistului şi le aruncăm în coşul cu deziluzii. În loc, fie punem pagini scrise de noi sau nu mai punem nimic şi funcţionăm aşa, într-o aşteptare dureroasă, gata să rupem tot şi să dăm foc la coperte.

Oricum ar fi, ca la orice experienţă iniţiatică, începutul se anunţă anevoios, iar firele bolovănoase, adică cele care nu-s uşor de clintit emoţional, se vor descurca fără probleme. Aşa de bine că după un semestru de facultate nici măcar nu vor mai şti dacă între timp e calea mai uşoară sau pasul lor mai apăsat. Alţii vor pune, cum se zice, răul înainte, ca să nu sufere. Sau ca să sufere mai puţin. Alţii vin deja suferinzi şi caută soluţii paliative. Se întîmplă să se strecoare şi muribunzi care vin dintr-o încercare disperată de a-şi construi un nou sistem de iluzii.

Le doresc tuturor să-şi arcuiască voinţa şi să ţintească, cu precizie elveţiană, în inima destinului lor. Numai aşa vor putea apoi să şi-l ia în propriile mîini.

„Pe ce lume trăieşte studenţimea română?”

Revista Capital a publicat astăzi un articol cu titlul „Pe ce lume trăieşte studenţimea noastră?”. Cu pretenţii de analiză, textul, prin autorul său, ridică semne de întrebare cu privire la opţiunile aberante de carieră ale tinerilor de astăzi, mai exact ale celor din generaţia care a trecut anul acesta de examenul de bacalaureat. Surpriză sau nu, conform Capital, tinerii absolvenţi s-au îndreptat spre acele „specializări fără nici un viitor”,  exemplificînd, printre altele, prin jurnalism, publicitate şi studii europene.

După oferirea unor date statistice se caută un vinovat, care e şi repede „întrupat”, prin vaga şi foarte răspîndita formulare, în „sistemul de învăţămînt universitar”. În această afirmaţie e însă cel puţin o greşeală de logică, asta ca să nu mai spun că e vorba şi despre o enormă lipsă de documentare a jurnalistului care a scris textul. Cum poate fi vinovată universitatea de nişte decizii pe care tinerii le iau înainte de a ajunge la universitate?! E adevărat că există specializări învechite sau specializări care oferă în mod nejustificat un număr prea mare de locuri de şcolarizare în raport cu cererea existentă (pentru a putea acoperi, aşa cum se arată şi în articol, unele din normele didactice ale profesorilor), dar de aici şi pînă la a „înfiera” universitatea şi pentru această criză a societăţii noastre e o asumare de poziţii exagerată şi, pe deasupra, mincinoasă.

Pînă să fie o problemă instituţională (a universităţii, mai exact), cum îşi văd tinerii viitorul e o problemă personală (a lor şi a familiilor lor) şi, extins, socială. Cu ce aş fi eu vinovat, ca reprezentant al unei instituţii de învăţămînt superior, că absolventul de liceu vrea, de exemplu, doar jurnalism şi nu altă specializare care i-ar oferi alt viitor, mai bun? Ce-ar trebui să fac? Să-l conving, a priori, să-şi aleagă altceva? Şi de ce ar fi mai bun ce i-aş recomanda eu faţă de ceea ce crede el că i se potriveşte? De ce nu se ocupă nimeni din liceu sau din familie de o minimă orientare spre o carieră/ profesie a elevului? La universitate studentul trebuie să ajungă cu o opţiune clară şi cu un bagaj de cunoştinţe care să susţină acea opţiune. Că, în general, nu se întîmplă aşa, nu cred că e problema instituţiilor de învăţămînt superior…

Am să vă dau şi cîteva exemple de dată recentă. Am fost în toamna asta într-una din comisiile de admitere la universitate. Au venit să se înscrie tineri care nici măcar nu ştiau ce specializări există la facultatea unde se prezentaseră să-şi depună dosarul, alţii care aveau ca obiectiv principal admiterea la buget, indiferent de specializare (că era ea Limbi clasice, Jurnalism sau Studii americane!). Un alt moment interesant a fost cel al unui tînăr care, îndrăgostit pe loc de domnişoara care tocmai îşi depusese dosarul la Jurnalism înaintea lui, a hotărît să o urmeze… în carieră. Două doamne, nehotărîte rău, ne rugau – pe noi, cei din comisie – să ţinem cont de faptul că ele sînt cazuri speciale (au o vîrstă, serviciu şi poate chiar soţi şi copii acasă) şi, din acest motiv, să le ajutăm sugerîndu-le specializarea la care să se înscrie. Menţionez că erau în căutarea unei specializări unde profesorii nu prea ţin cont de prezenţă şi unde ar putea intra la buget.

Revenind la articolul din Capital, da, întrebarea din titlu e bună – „Pe ce lume trăieşte studeţimea română?”. Dar răspunsul dat ridică semne de întrebare.

Patimile şi virtuţile învăţării

De-o vreme, citesc, la ceas de seară şi cu un creion care ţine loc şi de semn de carte un volumaş – Dialoguri de seară, Ed. Harisma, 1991 –  în care se întîlnesc opiniile părintelui Galeriu cu cele ale lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Sorin Dumitrescu. Lectura merge greu (cu creionul în mînă) pentru că mă adaptez cu oarece dificultate temelor de discuţie (abia am încheiat-o pe prima, Despre ucenic şi duhovnic), dar şi din cauza unui defect de-al meu care îmi împiedică gîndirea să zburde liber peste o pagină de text atunci cînd pe acea pagină sînt şi greşeli de limbă. Trecînd peste aceste „piedici”, m-au intrigat felul în care e cusută şi, mai ales, descusută relaţia dintre un duhovnic şi ucenicul său, cum e transmisă învăţătura de la unul la celălalt, dar mai ales comentariile pe marginea extrapolării acestei relaţii la relaţia (mai) generală maestru – discipol.

Mi-am subliniat, în creion, două observaţii – de fapt, trimiteri către învăţături date de Ava Dorotei – de care ar trebui să ţină cont orice cadru didactic care vrea să-şi asume şi o misiune pedagogică atunci cînd păşeşte într-un amfiteatru cu studenţi. Le redau, fără nici o altă intervenţie, mai jos:

♦ „Niciodată cînd vrei să înveţi pe cineva să nu te institui ca învăţător, ci ca slujitor (…), să laşi impresia ucenicului că vrei să-l ajuţi.”

♦ „Niciodată cel căruia îi împărtăşeşti cuvîntul tău să nu simtă că ai ton de superioritate faţă de el, ci că îi vrei binele.”

Oare la cîţi dintre dascălii de azi se mai (re)găsesc aceste virtuţi?

Înc-o poantă şi mă duc!

„Talk to the hand!” (foto ZiareLive)

Iniţial îmi propusesem o analiză mai complexă a situaţiei noi cu privire la acuzele de plagiat în cazul tezei de doctorat a domnului prim-ministru al României, Dr. Victor Viorel Ponta, dar mai ales cu privire la recenta decizie a Comisiei Tehnice (a Consiliului Naţional) de Etică cum că lucrarea în discuţie este o creaţie ştiinţifică originală şi nu face obiectului unui plagiat, infirmînd concluziile defunctului Consiliu Naţional de Atestare a Titulurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU). Plecînd de la această… schimbare de situaţie (aş fi vrut să spun turnúră, dar asta implică totuşi ceva neaşteptat şi nu e cazul!) în realitatea faptelor, voiam să evidenţiez cît de important e ca măcar instituţia doctoratului să rămînă ferită de păcatul decredibilizării la nivelul percepţiei publice într-un context în care învăţămîntul (indiferent de nivel) din România se află de ani buni (sic!) într-o suferinţă cumplită şi cît e de regretabil ca ceva ce ar fi trebuit să fie apanajul unei elite intelectuale a devenit apanajul unei elite politice şi/sau potente financiar.

În fine, am renunţat repede la idee, pentru că mi-am dat seama că lucrurile sînt cu mult mai simple de-atît şi, prin urmare, trebuie explicate tot simplu, ca să înţeleagă şi cei care fie refuză, fie chiar nu pot să priceapă nişte lucruri atît de evidente. N-o mai lungesc, vă înşir nişte „momente” extrase din CV-ul public al actualului premier şi care ar trebui să se şi fi consumat în perioada în care acesta ar fi trebuit să lucreze la teza de doctorat: preşedinte al Tineretului Social Democrat, lector universitar la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, şef al Corpului de Control al Guvernului, ca secretar de Stat în Guvernul României. Cu siguranţă, sînt mult mai multe activităţi pe care dl Ponta le-a desfăşurat, să zicem, în intervalul 2000-2004, dar le-am selectat, vorba domniei sale, pe cele de care se simte cel mai mîndru. Bun, imaginaţi-vă acum volumul de muncă pe care l-ar presupune cele trei calităţi reunite, la care adăugăm şi calitatea de doctorand a lui Victor Ponta. Mda, pe lîngă a faptul că miroase puternic a incompatibilitate (nu neapărat din punct de vedere legal, ci mai ales din punctul de vedere al volumului de muncă presupus), miroase puternic a neputinţă. Sau cel puţin pentru un om normal ăsta ar trebui să fie mirosul. Şi asta e o constatare evidentă, de bun simţ, că nu poţi, oricîtă minte, oricîte mîini şi oricîte picioare ai avea, să le faci pe toate. Ca să nu mai zic să le faci pe toate aşa cum trebuie! Prin urmare, ceva trebuia să scîrţîie. Şi cum vorbim despre primul ministru în funcţie, putem extrage şi concluzia că nu activitatea politică e cea care a scîrţîit, ci – prin deducţie, se înţelege! – activitatea ştiinţifică.

La coordonatorul tezei de doctorat, prof. univ. dr. Adrian Năstase, fac doar o singură referire, la fel de obiectivă ca şi cele din cazul domnului Ponta: în perioada respectivă el era şi premierul României. Intuim cît de ocupat era şi cîte şi mai cîte avea de făcut şi domnia sa pe vremea mandatului de premier (2000-2004) şi tragem o concluzie similară: nu poţi, oricîtă minte, oricîte mîini şi oricîte picioare ai avea, să le faci pe toate! Dar dacă ar fi să evaluăm şi cum s-au încheiat lucrurile pentru Adrian Năstase, nici măcar nu mai putem spune cu certitudine ce n-a funcţionat cum trebuie.

Rezumînd, în contextele menţionate, premisa de la care trebuie să plecăm e că nici Victor Ponta n-avea cînd să elaboreze o teză de doctorat şi nici Adrian Năstase n-avea cînd să coordoneze un astfel de demers ştiinţific. Cu toate astea, ambele s-au produs şi, folosind terminologia preferată premierului, abia aici ar trebui să sesizeze domnia sa o „fractură logică”, şi nu în faptul că de ce abia acum s-a apucat (opoziţia) să dezgroape morţii, adică o teză susţinută în 2003, şi să-l acuze de plagiat?

Nu-i nimic, pentru a-i îngropa înapoi există Consiliul Naţional de Etică, a cărui Comisie Tehnică ar fi hotărît că acuzaţia de plagiat nu se susţine şi că toţi cei care cred asta se află în eroare. Ca argumente, ni se spune, în alte cuvinte decît cele folosite de premier, că teza respectă legislaţia în vigoare la momentul respectiv şi că lucrarea „este comparabilă din punct de vedere al acestor cerinţe cu alte teze de doctorat susţinute în acea perioadă”. Altfel spus, după acest raţionament, un furt descoperit nu trebuie pedepsit tocmai pentru că există multe altele asemenea care n-au fost pedepiste. Deşi, domnule Ponta, dacă mă gîndesc la situaţia în care a ajuns mentorul Dvs., mă tem că argumentul Comisiei de Etică vă situează – fireşte, fără să-şi fi propus – în faţa unei noi… „fracturi logice”.

De ruşine n-a murit încă nimeni

Cînd o studentă din lista de contacte de pe Facebook mi-a trimis un mesaj să mă întrebe dacă am primit şi evaluat (pozitiv) o temă de-a sa, am socotit gestul o neruşinare, mai ales că pentru dialogul cu ei, studenţii, pusesem la dispoziţie o altă adresă de contact. Mîhnit, i-am reproşat că a confundat canalele de comunicare şi că ar fi trebuit să înţeleagă faptul că, pentru mine, Facebook-ul reprezintă un spaţiu în care mă delimitez (în anumite limite) de calitatea mea de cadru didactic. Pe site-ul de socializare nu ţin prelegeri, nu dau lecţii nimănui, nu fac prezenţa, ci pur şi simplu socializez cu acei oameni cu care nu am timp să mă întîlnesc faţă în faţă pentru un schimb de idei. În fine, tînăra a înţeles numaidecît, mai ales că-i retrăsesem şi statutul de friend printr-un simplu click, şi a revenit la căile de comunicare stabilite, prin comun acord, la începutul anului universitar.

Mi-am amintit de păţania de mai sus pentru că mă pregăteam să scriu un text despre ruşine şi, evident, lipsa ei, iar gestul studentei care, cum ar veni, a dat buzna peste Facebook-ul meu mi se păruse atunci o neobrăzare de neacceptat. Dar oare ce-o mai fi ruşinea în ziua de azi şi, mai ales, la ce foloseşte?

Aşa cum se vede de la televizor şi, din păcate, nu numai, de acasă nu mai învaţă mai nimeni despre simţul măsurii. Unul dintre primele sfaturi pe care mămicile grijulii le dau copiilor lor e să lase ruşinea deoparte dacă vor să ajungă undeva [departe]. În ziua de azi, mămică dragă, trebuie să ai curajul să spui ce vrei, fără jenă, că cei care n-au spus n-au făcut nimic cu viaţa lor. Tu trebuie să fii curajos, să nu te laşi intimidat de ceilalţi şi să-ţi susţii punctul de vedere. Cu mici variaţiuni, cam aşa sună îndemnul părintesc, întipărindu-i în mintea în formare a copilului că e ruşine să-ţi fie ruşine, că cel ruşinos e, din punct de vedere social, un retardat, că paşii în viaţă se fac apăsat, cu încredere şi fără teamă.

Victor Ponta

În umbra acestor sfaturi a crescut probabil şi copilul Victor Viorel Ponta, care, lipsit de orice ruşine, îşi arogă în cursul vieţii distincţii şi titluri pe care, în realitate, nu le-a primit şi nu le deţine, aşa cum s-a întîmplat cu masteratele din Catania şi de la Oxford. Mai mult decît atît, cele pe care le deţine au fost obţinute unul (de Doctor în Drept) printr-un plagiat cert şi celălalt (de prim-ministru) printr-o presupusă uzurpare. Mare descoperire n-am făcut, ştie toată lumea că politicienii nu au ruşine, că nu trece zi fără ca aceştia să nu fi minţit măcar o dată, să nu fi făcut cel puţin o promisiune deşartă. Ba chiar am putea spune că politica este de neconceput în afara minciunii şi nesimţirii. Cu regret şi indiferent cît ne-am dori, n-am putea însă spune că minciuna şi nesimţirea nu sînt de neconceput în afara politicii. Au invadat orice instituţie, şi-au înfipt bine rădăcinile în orice mediu, justiţie, academie, familie, religie etc., fără prea multe speranţe că s-ar mai putea face ceva. Bunăoară, copilul Ponta n-a ajuns ceea ce este fără complicitatea involuntară a acestora şi poate n-am fi aflat niciodată că teza sa de doctorat are peste 80 de pagini copiate din altă lucrare, că n-a fost niciodată masterand nici la Oxford, nici în Catania dacă n-ar fi ajuns şi prim-ministru. Mulţi (din mediul academic mai ales) aşteaptă acum un soi de demisie (de onoare?) care nu mai vine, pentru că ceea ce domnia sa a făcut (şi, cum nu-mi place politica, mă refer strict la componenta universitară, academică) este o ruşine pentru noi toţi. Însă din cîte ştiu eu şi aşa cum sugerează şi dicţionarele (vezi DEX), ruşinea e cel mai adesea asociată unui sentiment penibil de sfială, jenă provocat de un insucces sau de o greşeală. Cu alte cuvinte, întîi trebuie să ştii, dar mai ales să înţelegi că ai greşit, pentru că, altfel, nu are nici cum să-ţi fie ruşine. Or, de data aceasta, chiar nu cred că e cazul.

Andrea Fabra

Nu mi-aş fi dorit să politizez textul de faţă, dar nici nu puteam trece pe lîngă cele mai evidente exemple de obrăznicie deliberată, de neruşinare în stare pură ca şi cum n-ar fi existat. Ca să vă conving că nu-s părtinitor, vă mai dau un exemplu, foarte recent, dar nu din politica românească, ci din cea spaniolă. În momentul în care primul ministru spaniol Rajoy anunţa zilele trecute noi măsuri de austeritate care-i vizau şi pe şomerii de acolo, deputatul PP Andrea Fabra (deci al unui partid de dreapta) a început să se bucure cu o frenezie bolnavă, strigînd către masa de şomeri a Spaniei „¡Qué se jodan!”. Asta înseamnă, într-o traducere… de bun simţ, că i-a cam trimis dracului pe toţi. Într-o traducere adaptată şi interpretată (recte corelată şi cu isteria de moment a doamnei/ domnişoarei deputat), le-a transmis şomerilor că, prin măsurile luate, i-a cam futut pe toţi.

***

PS 1: Imaginaţi-vă o frumoasă grădină de zarzavat, cu de toate, într-o zi caldă de vară. După o ploaie, dacă nu e nimeni care să grijească de straturi, cel mai bine se dezvoltă buruienile. La noi, de-o vreme e caniculă, dar tot degeaba.

PS 2: Ruşinea nu se predă la şcoală, la orele de diriginţie sau cultură civică, aşa cum ar putea crede unii. Ruşinea e ca meseria care se fură, numai că trebuie să mai existe şi cineva care să o practice.

PS 3: Dacă întîmplător citeşte acest text, i-aş transmite studentei obraznice care mi-a trimis acel mesaj pe Facebook că am exagerat şi eu şi aş vrea să ştie că o invit să ne împrietenim din nou.

Cui îi (mai) foloseşte lucrarea de licenţă?

Urmează masterul!

În scurta mea activitate la catedră (şapte ani de-acum), am coordonat lucrări de licenţă în doi ani universitari consecutivi. Mi-au fost de ajuns. Dar nu pentru că ulterior n-aş fi avut studenţi cu care să-mi fi dorit să colaborez la elaborarea tezelor lor (slavă Domnului, încă există!), ci pentru că – şi mă bucur că s-a întîmplat atît de repede – le-am constatat inutilitatea. Să ne întrebăm la modul cel mai serios: cui îi mai foloseşte lucrarea de licenţă? Profesorului coordonator? Studentului? „Sănătăţii” mediului academic? Nu, nu şi nu. Unde răspunsul este da, am convingerea că este vorba de excepţii.

Din clipa în care învăţămîntul superior s-a transformat în învăţămînt de masă, însemnătatea lucrării de licenţă a început să scadă, puţin cîte puţin, ba în ultimii ani ceva mai repede. Pînă cînd (astăzi adică) a ajuns să nu mai semnifice aproape nimic. Ştiu (şi din auzite, dar şi din experienţe proprii) cazuri cu lucrări de licenţă cumpărate şi prezentate apoi ca fiind creaţie proprie, am fost „ofertat” să scriu lucrări de licenţă sau rugat să verific dacă o anumită lucrare e „potrivită” domeniului de studiu în care urma a fi susţinută. De asemenea, ştiu şi cazuri cu lucrări de licenţă muncite pînă aproape de epuizare şi care arată mai bine ca nişte teze de doctorat (şi nu mă refer la acelea care ies la iveală, tot mai des, în ziua de azi!), cu studenţi care, cunoscînd şi permiţîndu-şi şi calea uşoară, au ales totuşi calea cea grea, poate de propriul lor drag, de dragul unui profesor drag, de dragul părinţilor sau, deşi mai greu de crezut, poate chiar de dragul mediului academic. Dar cum vă spuneam şi mai sus, acestea din urmă sînt, cred eu, excepţii.

Merită efortul?

O lucrare muncită, după toate rigorile şi cutumele specifice spaţiului universitar, înseamnă însă mult prea puţin în comparaţie cu una luată sau primită de-a gata, contracost. Colcăie Internetul de oferte de lucrări de licenţă la comandă, la care – culmea! – cumpărătorul poate primi şi garanţie! Bănuiesc că există şi cerere, mai ales în zona învăţămîntului la distanţă, unde e foarte greu să controlezi starea lucrurilor în această privinţă… Să nu-şi mai imagineze nimeni că toţi cei care fac o facultate ştiu şi să scrie! Nu o lucrare de licenţă, ci să scrie, în general. Să lege cuvinte în propoziţii, propoziţii în fraze, fraze în paragrafe compacte şi care, pe deasupra, să mai conţină şi idei, idei care, pe deasupra, să mai fie şi proprii, originale. Ca să nu mai zic de cercetarea cu metodă ştiinţifică, aleasă în acord cu cerinţele şi particularităţile domeniului de studiu…

Nu caut vinovaţi; ce ştiu sigur e că existe victime: studenţii din an terminal care, pe lîngă faptul că trebuie să răzbată şi prin ultima lor sesiune de examene, trebuie să elaboreze şi un gen de lucrare cu care nu s-au mai întîlnit niciodată şi despre care nu le-a spus mai nimeni mare lucru (da, există întotdeauna posibilitatea să înveţi singur, dar nu mulţi pot, ştiu şi vor să fie autodidacţi). Unii sînt speriaţi, şi-au tocit coatele prin biblioteci, au pierdut nopţi în şir, au citit nenumărate volume pînă să ajungă la bibliografia ideală, au scris şi rescris pagini întregi, pentru ca lucrările lor să fie cît mai bune. Alţii sînt relaxaţi, licenţa e „ ca şi rezolvată”, şi tot ce mai au de făcut pînă la susţinere este să mimeze, în faţa colegilor din prima categorie, stresul, neputinţa, teama şi epuizarea. Au în comun emoţia din ziua examinării şi bucuria, tristeţea ori nepăsarea care vor urma notei obţinute. De cele mai multe ori, toată lumea scapă „teafără” din această „confruntare”, impostorii pierzîndu-se încet printre ceilalţi. La urma urmei, cearcăne au şi unii, şi alţii, chiar dacă motivele sînt diferite. Dar profesorii nu pot să ştie asta: coordonînd prea mulţi studenţi, nu pot urmări pas cu pas evoluţia fiecăruia cu tema de studiu, ce au scris, cînd au scris, de unde au scris. Cu alte cuvinte, n-au timp şi cum să le ceară socoteală, acceptă să vadă lucrările la sfîrşit, pentru o evaluare… de ansamblu.

Consultaţiile, un deziderat

Vă spun din experienţă, un cadru didactic poate coordona cam cinci studenţi (cel mult zece, dacă, să zicem, îşi va sacrifica şi o parte din perioadele pentru somn), prin aceasta înţelegînd să citească fiecare capitol în parte al lucrărilor aflate sub îngrijirea sa, să aibă discuţii şi întîlniri constante cu fiecare student în parte, în care să le ofere acestora toate lămuririle de care au nevoie etc. etc. etc.. Fireşte, pentru asta ar fi nevoie nu doar de profesori conştiincioşi, ci şi de studenţi conştiincioşi. Sau ar fi nevoie de mai mulţi profesori şi mai puţini studenţi, pentru că, aşa cum arată acum departamentele şi facultăţile noastre, numărul de studenţi e mult prea mare în raport cu numărul de cadre didactice abilitate să coordoneze proiecte de acest gen.

Lipseşte o dezbatere reală aici: înlocuim examenul de licenţă cu altceva? Cu ce? Îl „eliminăm” de tot? Sau poate introducem din timpul facultăţii şi o disciplină, două, care să pregătească studentul şi pentru elaborarea lucrării de licenţă, vorbindu-i despre metode şi tehnici de cercetare? Sau poate rămînem la varianta „merge şi-aşa”? Nu ştiu, eu doar aştept, cu nedisimulată nerăbdare, anul universitar în care să revăd examenul de licenţă ca pe un moment util şi absolut necesar în evoluţia unui tînăr om. La întrebările de mai devreme n-am un răspuns „corect”, însă, de la o vreme încoace, am constatat că în forfota asta permanentă a găsirii formulelor ideale pentru examenele de capacitate/ bacalaureat/ admitere la facultate şi absolvire, a aflării cum trebuie să examinăm, am uitat ce anume examinăm. Lucrarea de licenţă – ca şi bacalaureatul, de atlfel – s-a transformat într-o formalitate ce trebuie îndeplinită şi în baza căreia se deschid porţile către o altă formalitate, masterul. Recent, prim-ministrul României ne-a arătat că, dacă ne dorim cu adevărat, porţile nu se vor închide niciodată.

Zece întrebări din bancă

1. De ce ne daţi teme?

2. Oare de ce m-am înscris la facultatea asta?

3. Cum adică am greşit?

4. De ce trebuie să scriem de la noi dacă găsim deja gata scris?

5. Credeţi că ar trebui să continuu cu facultatea asta?

6. Am scris eu aşa ceva?!

7. De ce se face prezenţa la curs?

8. Cînd putem aduce temele dacă deja a trecut deadline-ul?

9. Mai are rost să merg la curs dacă oricum nu mă duc la examen?

10. Dar Dvs. n-aţi fost ca noi?

Jurnalism din întîmplare?

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)”, îmi scria, acum cîţiva ani, o studentă în anul I, răspunzînd unei întrebări adresate de către mine şi care urmărea să afle ce stă în spatele deciziei elevilor de a urma studii superioare de Jurnalism.

Răspunsul acesta mă pusese pe gînduri la momentul respectiv (după cum scrisesem aici), tocmai pentru ingenuitatea sa şi mă întrebam sub ce formă este abordat jurnalismul (sau media în general) în liceele româneşti. Acum mă bucur că există oameni care se întreabă acelaşi lucru şi care-şi propun şi soluţii îmbucurătoare.

Voiam să scriu chiar de luna trecută despre o iniţiativă lăudabilă a Asociaţiei pentru Jurnalism şi Online Media (AJO): aceea de a strînge laolaltă cîţiva jurnalişti şi de a-i ruga să le vorbească liceenilor despre această meserie. Prima dată s-a întîmplat în februarie, cînd Claudia Iacob Crăcăleanu (Radio Iași), Ioana Popa (Ziarul de Iași), Dana Balan-Bâlu (TVR Iași) și Oana Marocico (TVR Iași) au răspuns întrebărilor legate de jurnalism adresate de elevii de la Liceul „Alexandru Ioan Cuza”. Intenţia declarată de AJO a fost aceea de a contribui, cît de puţin, la creşterea nivelului de educaţie media în rîndul elevilor care-şi doresc să devină jurnalişti şi – cel mai important – să le ofere o imagine cît mai apropiată de realitate cu privire la implicaţiile acestei meserii.

Mîine deja va fi a doua întîlnire de acest gen, la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, unde întrebărilor elevilor vor răspunde George Onofrei (Suplimentul de cultură), Iulian Micu (newsiasi.ro), Nicoleta Bunduc (Ziarul de Iaşi) şi Tudor Ghioc (Evenimentul).    

Pe Ana Mocanu şi Denisa Ilaşcu, cele care se îngrijesc de AJO, am să le rog, din nou, să-mi dea de veste despre cum a decurs întîlnirea. Nu de alta, dar în curînd îmi va veni şi mie rîndul.

Ssssst! La Wikitecă se vorbeşte în şoaptă!

„Wikipedia, the encyclopedia where you can be an authority even though you don’t know what the hell you’re talking about” (Stephen Colbert)

Încerc, de cînd mă ştiu la catedră, adică de vreo şase-şapte ani de-acum, să-mi conving studenţii să trateze cu mai multă seriozitate şi, implicit, spirit critic chestiunea surselor în realizarea proiectelor de la facultate. Am avut şi succese răsunătoare, cu studenţi care nu s-au mulţumit cu oferta, de altfel, generoasă, a Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, şi şi-au achiziţionat volumele de care aveau nevoie inclusiv de pe Amazon.com, celebrul retailer online, sau alte librării virtuale. În (mai mult decît) egală măsură, am avut şi eşecuri, tot răsunătoare cînd, la sfîrşitul lucrării, găseam scris (mai în glumă, mai în serios?), drept „bibliografie”, http://www.google.com, http://www.yahoo.com.

Desigur, acestea sînt însă extremele. În mod obişnuit, poate cea mai frecventă sursă de documentare pe care studenţii o cunosc şi o recunosc (menţionînd-o, în consecinţă, la finalul lucrărilor) este, de departe, Wikipedia. Deşi un instrument extrem de util şi ispititor, site-ul de tip wiki nu e (încă) şi un instrument credibil, şi asta pare să fie şi informaţia-cheie care le lipseşte studenţilor în realizarea temelor solicitate de către profesori, căci criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o lucrare de tip academic nu se regăsesc, din păcate, printre criteriile de introducere de noi informaţii (new entries) pe Wikipedia. Dacă, în mod normal, contribuţiile pertinente într-un domeniu sînt acceptate ca atare în baza recunoaşterii competenţei autorilor, în cazul Wikipedia principiul după care platforma funcţionează nu este cel al competenţei dovedite. În primul rînd, Wikipediei îi lipseşte tocmai autoritatea cu care este învestită, de exemplu, o enciclopedie alcătuită de experţi, în care conţinutul are valoare ştiinţifică, informaţiile incluse fiind, toate, verificabile. Pe Wikipedia, informaţia e construită, determinată social de persoane interesate de aceleaşi lucruri şi dispuse să investească din timpul personal pentru a scrie pentru enciclopedia virtuală. Mai mult decît atît, întreg conţinutul e generat pe baze voluntare şi, deci, am putea spune, fără să greşim prea mult, că articolele sînt mai degrabă scrise din pasiune şi fără să implice, în mod obligatoriu, vreo responsabilitate (morală, profesională etc.) faţă de textul produs. Fireşte că o activitate desfăşurată din pasiune nu trebuie să fie şi prost făcută, numai că implică şi acea doză de patos care obligă la verificarea ulterioară.

Citește în continuare „Ssssst! La Wikitecă se vorbeşte în şoaptă!”

Despre bunăstarea reportajului

Am aşteptat Dilema veche de săptămîna asta exact aşa cum aşteptam odinioară pîinea caldă şi vă jur că, de îndată ce mi-a ajuns în mîini, mirosul paginii de ziar s-a confundat în mintea mea, pentru cîteva secunde, cu mirosul pîinii abia scoase din cuptor. Iar această senzaţie o datorez faptului că redacţia revistei – generoasă – a dedicat opt pagini de dosar reportajului (de presă scrisă), un tip de text jurnalistic extrem de ispititor, în special pentru tînărul reporter, de obicei mai vulnerabil în confruntarea cu pretenţiile genului, dar suficient de curajos cît să poată ieşi victorios din această bătălie.

Revenind, propunerea Dilemei vechi mi-a produs multiple bucurii pe care am simţit că nu trebuie să le las neîmpărtăşite. Una dintre ele ar fi că, în ultimul timp, cu greu mai găseşti dezbateri serioase care să aibă ca temă reportajul. În afară de diverse workshop-uri pe la simpozione (naţionale) de jurnalism – care abordează genul dintr-o perspectivă didactică decît dintr-una care, în primul rînd, să interogheze – rareori am mai asistat la o astfel de provocare. Pentru mine, iniţiativa Dilemei a semănat, păstrînd proporţiile impuse poate şi de trecerea timpului, dar şi de numele participante la discuţii (Geo Bogza, N. D. Cocea, F. Aderca, N. Davidescu  şi F. Brunea-Fox), cu o dezbatere a revistei Vremea de acum 78 de ani – „Ce este reportajul? O anchetă printre scriitorii noştri”. Şi acum, la fel ca şi atunci, cei întrebaţi despre „starea reportajului” s-au ferit de sentinţe, clişee şi alte păcate de factură canonică (artisticitate, perenitate, paraliteratură şi alte cele), împotrivindu-se, aproape unanim, ideii false (dar promovată intens chiar în interiorul breslei) că avem de-a face cu o specie pe cale de dispariţie. Printre cei care contestau în paginile Dilemei moartea reportajului i-am regăsit şi pe doi foşti colegi de redacţie de la Opinia (cîndva studenţească, iar, mai nou, veche), Dana Balan şi Liviu Iolu, ambii premiaţi la secţiunea Reportaj de presă scrisă în competiţii jurnalistice majore, precum cele organizate, de pildă, de Clubul Român de Presă. Ce bucurie mai mare ca aceea de a-ţi găsi nişte foşti colegi scriind, la fel de responsabil şi competent, şi reportaj, şi despre reportaj? Am revăzut cu ochii minţii discuţii purtate în redacţia de la Iaşi, cu păreri exprimate cu patos despre cum ar trebui să arate un reportaj ca să fie cît mai bun, cît mai pătrunzător, despre cum să renunţi la zorzoane, la titlurile împodobite, ca o sorcovă, cu epitete de prost gust sau naive… Pe toate le-am revăzut şi, pentru cîteva clipe preţioase, m-am bucurat, îndrăznind să asemăn plăcerea lecturii provocată de textele semnate de ei cu şedinţele (de sumar şi analiză) din vechea redacţie din care toţi am plecat luînd cu noi un „savoir faire” pe care apoi am încercat să-l demonstrăm, în felul nostru, în locurile în care am ajuns.

Şi uite-aşa ajung şi la cea de-a treia bucurie, căci dosarul Dilemei, aşa cum se zice în popor, a picat la ţanc: la cursul practic de presă scrisă voi lucra cu studenţii din anul I de la Jurnalism tocmai reportajul şi interviul! Pentru interviu selectasem deja două interviuri despre interviu luate Titei Chiper (o somitate în materie), dar în privinţa reportajului încă mă codeam, neştiind, pe lîngă selecţia unora dintre reuşitele recente ale genului, cum să-i mai conving că reportajul merită întreaga atenţie şi ar face bine să i-o acorde, deoarece, întocmai unei femei frumoase conştientă de frumuseţea ei, se lasă greu cucerit. Sper să-i cîştig iremediabil după ce voi parcurge, împreună cu ei, şi opiniile despre „starea reportajului” din Dilema de săptămîna aceasta. E posibil să-mi ceară şi texte de-ale mele care se încadrează genului şi, ca să fiu cît mai convingător, s-ar putea să fiu nevoit să le scot din sertar, deşi preocuparea mea pentru reportaj s-a mutat demult dinspre practică spre teorie, cu o lucrare de licenţă despre reportaj (în care am abordat, dintr-o perspectivă tocită şi uşor naivă, conceptul reportajului–literatură şi cel al literaturii-reportaj) şi cu o teză de doctorat (scrisă cu o minte mai rafinată şi – cel mai important – mai deschisă) despre interferenţele stilistice în reportaj, renunţînd la etichete care să-l discrimineze într-un fel sau altul.

Nu, reportajul nu s-a mai numărat de vreo şapte ani printre opţiunile mele pentru scris, dar de abandonat nu l-am abandonat niciodată.