Profesor cu distincţie

Aprilie 2002. Cum priveşti dinspre catedră, în partea dreaptă, în prima bancă sînt eu, unul din cei vreo 50 de boboci care au ales, în vara anului 2001, să studieze jurnalismul. La catedră, Domnul Profesor nu stă locului defel, e cînd în picioare, cînd aşezat şi, fie că ne povesteşte despre limbile indo-europene, fie că ne vorbeşte despre manifestarea funcţiei poetice în discursul publicitar, îşi completează spusele cu exemple notate pe nişte pătrăţele galbene de hîrtie. „I like Ike. E şi fatic, şi poetic.”, spune plin de vervă. Mă las cuprins de entuziasmul care emană dinspre catedră, însă se pare că nu sînt suficient de pregătit şi pentru explicaţiile care însoţesc exemplul ales. În mintea studentului de anul I rămîn doar numele preşedintelui american şi acel slogan de campanie pe cît de simplu pe atît de captivant. Din fericire, discuţiile despre funcţiile limbajului aveau să revină, iar funcţia fatică, cea care mi-a dat niscaiva bătăi de cap în primul an de facultate, să devină un leitmotiv al întîlnirilor dintre mine, învăţăcelul, şi dl Dumistrăcel, Profesorul.

Septembrie 2007. Urc scările de la Institutul Philippide şi mă tot uit afară, prin ferestrele largi, gîndindu-mă ce să-i spun Domnului Profesor şi cum să-i cer să mă ajute. Am examenul de admitere la Şcoala Doctorală, iar domnia sa, ca urmare a unor hotărîri ministeriale – sau să fi fost unele la nivel de universitate? – nu mai poate coordona teze de doctorat. Mai am la dispoziţie un minut, sau poate două, dacă merg încetişor pe culoar, să găsesc nişte argumente convingătoare, dar mă trezesc deja bătînd la uşă şi recunosc vocea care mă invită înăuntru. Ştie de ce am venit şi fără să i-o spun, ceea ce, la drept vorbind, mă face să răsuflu uşurat. Ceremonios, ca întotdeauna, îmi arată teancul de cărţi de pe birou pregătit pentru mine. Aveam să-i cunosc mult mai bine decît o făcusem în facultate pe Malinowski, Bühler, Jakobson, Coşeriu şi alţii. Cînd revin, o lună mai tîrziu, ca să returnez volumele şi să-l anunţ de reuşita la doctorat, primesc în dar Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale, care include, pe prima pagină, următoarele cuvinte: „Domnului Adrian Hazaparu, tînăr prieten şi coleg, cu urări de succes în ce a început”. De fapt, nu ştiu sigur ce am început, dar mi-e frică s-o spun cu voce tare, pentru că am impresia că dl Profesor ştie mai bine decît bine, aşa că prefer să iau dedicaţia domniei sale ca pe o declaraţie de sprijin, semnată şi datată. Şi chiar asta avea să fie.

Octombrie 2010. Sînt la susţinerea publică a tezei de doctorat şi din comisie face parte, alături de profesorii Rodica Zafiu, Eugen Munteanu, Ilie Rad şi Dan Stoica, şi dl Dumistrăcel. După observaţiile din referatul privind teza, Domnul Profesor mă cheamă la prezidiu ca să-mi returneze ceva: una dintre lucrările de examen din primul an de facultate, notată cu „10 cu distincţie”. „Ştiam eu de ce o păstrez”, a spus atunci. După un zbor cu avionul cu o zi înainte şi copleştit de emoţii, e singura amintire clară pe care o am din ziua aceea şi-i mulţumesc Domnului Profesor pentru gestul său, unul, în citadela emoţiilor mele, de o duioşie aparte.

Mai 2014. Tot cu duioşie vorbeşte dl Dumistrăcel şi în ziua lansării volumului meu de debut, care, esenţial, i se datorează: fără rodnicele întîlniri avute cu Domnia sa, acest „pumn de curiozitate, receptivitate şi ambiţie”, cum m-a descris atunci Domnul Profesor, nu s-ar fi deschis.

***

Am evitat să scriu un text despre meritele profesionale ale Domnului Profesor – de altfel, cunoscute şi recunoscute – şi am preferat să ţes o poveste din întîmplări care, prin natura lor, nu pot fi menţionate în CV-ul unei persoane, dar care, prin intimitatea pe care o presupun, construiesc lumi inaccesibile celui care nu a fost martor direct. Nimeni, în afară de subsemnatul, nu ştie cu cîtă plăcere descifram la examenele de Discurs jurnalistic enunţuri aparţinînd discursului repetat, cum întorceam cuvintele cînd pe-o parte, cînd pe cealaltă, ca să le descos de sensurile şi să cos la loc altele noi, mînat de ideea inculcată de Domnul Profesor, că limba merită studiată pentru că e un organism viu, mereu în schimbare, dezvăluindu-se puţin cîte puţin, pentru ca atunci cînd ţi-a creat iluzia că ai înţeles-o să se închidă într-o nouă engimă. Nimeni, în afară de subsemnatul, nu ştie cum acel „10 cu distincţie” obţinut la primul examen cu Domnul Profesor m-a făcut să muncesc şi mai mult pentru cei care au urmat, să mă simt cumva special în faţa colegilor, părinţilor şi chiar în faţa oglinzii, dar, mai presus de toate, să mă simt apreciat. Am înţeles mai tîrziu ce se întîmplase de fapt, citind, în 2013, un interviu din Opinia studenţească, unde Domnul Profesor îşi exprima credinţa că „studenţii simt că îi apreciezi tocmai din cauză că vezi în ei ceva dintr-o vîrstă a ta”. În ceea ce mă priveşte, Domnule Profesor, v-aş putea răspunde, răsturnînd cuvintele, că şi profesorul ar trebui să simtă că studenţii îl apreciază tocmai din cauză că văd în el ceva din ce-şi doresc să fie o vîrstă a lor.

Anunțuri

3 gânduri despre „Profesor cu distincţie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s