În jurul meu, viaţa e mereu o luptă

Stau pe pat, întins pe spate, cu privirea fixată într-un punct ales la întîmplare de pe tavanul alb al clinicii unde urmez un tratament fizioterapeutic recuperator. Mîna mea dreptă are prinse de încheietură două comprese care se continuă cu nişte firişoare prin care circulă curent. Simt un fel de gîdilături în antebraţ şi-mi dau seama că mă pot juca oarecum cu senzaţia asta în funcţie de cum îmi mişc mîna: cînd împing aerul cu degetele, ca şi cum aş fi un pianist dibace care tocmai se pregăteşte să înceapă o partitură, senzaţia e plăcută, ca o mîngîiere pe dinăuntru, însă cînd cuibăresc buricele degetelor în podul palmei, sigilîndu-le ferm cu degetul mare, ca un pugilist feroce care se pregăteşte să intre în ring, senzaţia devine tăioasă, dureroasă. Şi-uite-aşa mă joc în cele zece minute “regulamentare”, pînă cînd se schimbă încheietura şi o iau de la capăt. De cîteva zile, joaca asta banală e întreruptă de zgomotul din încăperea de alături. Despărţită de cea în care mă aflu eu printr-un perete de sticlă, e sala pentru masaj. Ştiu asta pentru că după ce ies de aici merg de fiecare dată acolo. Dar pînă să-mi vină mie rîndul, prin sticla mată, gîndită, pare-se, să atenueze mai mult văzul decît auzul, răzbate plîns de copil. Nu-i pot ghici vîrsta, dar trebuie să fie sub un an, căci în momentele de relativă linişte dintre două descătuşări, se aud doar încurajările mamei şi un gîngurit disperat. E greu să te proiectezi în suferinţa celuilalt, imposibil să i te substitui; poţi, cel mult, să o respecţi, aşa că pun punct o vreme joculeţelor mele stupide şi încerc să mă gîndesc la durerea care se loveşte de peretele de sticlă şi, îmblînzită parcă, se împrăştie în camerele din jur ori îşi lasă ecoul să curgă nestingherit pe coridor. Azi, din pricina unui mic decalaj, m-am întîlnit în sala de aşteptare cu cea a cărui durere încercam s-o prind într-un şablon – o gămălie de fată, cu ochi mari, păr cîrlionţat şi mînuţe dolofane care se agaţă de degetul meu arătător suspendat în aer. Nouă luni, retard neuromotor, terapie de trei luni încoace, cîte 15 minute în fiecare zi. “Mai mult timp petrecem pe drum pînă aici, dar nu puteam numai să mă rog ca ea să meargă, trebuia să şi fac ceva”, îmi spune maică-sa supraveghindu-l şi pe băiatul de vreo patru ani care nu stă locului o secundă. Pe mine mă priveşte ca pe unul căruia ar putea să i se confeseze, aşa cum, cîteodată, într-o gară aiurea, te-apuci să-i povesteşti unui străin despre poverile care te-apasă, sperînd ca, odată eliberate, să cîntărească mai puţin. Nu ştiu ce să-i răspund în afară de nişte cuvinte de încurajare pe care probabil le-a tot auzit rostite şi de alţii. Picioruşele de plastilină pe care mi le-am imaginat se foiesc acum în faţa mea, însă se pare că momentan sînt prea moi ca să apese cu fermitate în podea.

O concluzie, trasă de mult, şi, din nou şi din păcate, reconfirmată de astfel de bucăţi de realitate neşlefuită: nu ştiu în ce laboratoare s-o fi născut conceptul egalităţii de şanse, căci oamenii nu se nasc deloc aşa şi, din ce văd în jurul meu, viaţa e mereu o luptă, între forţe niciodată egale.

Anunțuri

2 gânduri despre „În jurul meu, viaţa e mereu o luptă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s