În jurul meu, viaţa e mereu o luptă

Stau pe pat, întins pe spate, cu privirea fixată într-un punct ales la întîmplare de pe tavanul alb al clinicii unde urmez un tratament fizioterapeutic recuperator. Mîna mea dreptă are prinse de încheietură două comprese care se continuă cu nişte firişoare prin care circulă curent. Simt un fel de gîdilături în antebraţ şi-mi dau seama că mă pot juca oarecum cu senzaţia asta în funcţie de cum îmi mişc mîna: cînd împing aerul cu degetele, ca şi cum aş fi un pianist dibace care tocmai se pregăteşte să înceapă o partitură, senzaţia e plăcută, ca o mîngîiere pe dinăuntru, însă cînd cuibăresc buricele degetelor în podul palmei, sigilîndu-le ferm cu degetul mare, ca un pugilist feroce care se pregăteşte să intre în ring, senzaţia devine tăioasă, dureroasă. Şi-uite-aşa mă joc în cele zece minute “regulamentare”, pînă cînd se schimbă încheietura şi o iau de la capăt. De cîteva zile, joaca asta banală e întreruptă de zgomotul din încăperea de alături. Despărţită de cea în care mă aflu eu printr-un perete de sticlă, e sala pentru masaj. Ştiu asta pentru că după ce ies de aici merg de fiecare dată acolo. Dar pînă să-mi vină mie rîndul, prin sticla mată, gîndită, pare-se, să atenueze mai mult văzul decît auzul, răzbate plîns de copil. Nu-i pot ghici vîrsta, dar trebuie să fie sub un an, căci în momentele de relativă linişte dintre două descătuşări, se aud doar încurajările mamei şi un gîngurit disperat. E greu să te proiectezi în suferinţa celuilalt, imposibil să i te substitui; poţi, cel mult, să o respecţi, aşa că pun punct o vreme joculeţelor mele stupide şi încerc să mă gîndesc la durerea care se loveşte de peretele de sticlă şi, îmblînzită parcă, se împrăştie în camerele din jur ori îşi lasă ecoul să curgă nestingherit pe coridor. Azi, din pricina unui mic decalaj, m-am întîlnit în sala de aşteptare cu cea a cărui durere încercam s-o prind într-un şablon – o gămălie de fată, cu ochi mari, păr cîrlionţat şi mînuţe dolofane care se agaţă de degetul meu arătător suspendat în aer. Nouă luni, retard neuromotor, terapie de trei luni încoace, cîte 15 minute în fiecare zi. “Mai mult timp petrecem pe drum pînă aici, dar nu puteam numai să mă rog ca ea să meargă, trebuia să şi fac ceva”, îmi spune maică-sa supraveghindu-l şi pe băiatul de vreo patru ani care nu stă locului o secundă. Pe mine mă priveşte ca pe unul căruia ar putea să i se confeseze, aşa cum, cîteodată, într-o gară aiurea, te-apuci să-i povesteşti unui străin despre poverile care te-apasă, sperînd ca, odată eliberate, să cîntărească mai puţin. Nu ştiu ce să-i răspund în afară de nişte cuvinte de încurajare pe care probabil le-a tot auzit rostite şi de alţii. Picioruşele de plastilină pe care mi le-am imaginat se foiesc acum în faţa mea, însă se pare că momentan sînt prea moi ca să apese cu fermitate în podea.

O concluzie, trasă de mult, şi, din nou şi din păcate, reconfirmată de astfel de bucăţi de realitate neşlefuită: nu ştiu în ce laboratoare s-o fi născut conceptul egalităţii de şanse, căci oamenii nu se nasc deloc aşa şi, din ce văd în jurul meu, viaţa e mereu o luptă, între forţe niciodată egale.

Anunțuri

Spitalul nr. 9. Pardon, Oficiul Poştal nr. 9!

Alternative facts: mi s-a furat un colet din China, despre care nu ştiam că există şi pentru care trebuie să cer despăgubiri Poştei Române.

Facts:
Pe 27 mai dau pe net de o carte care, după paginile disponibile pe Google Books, mă interesează. Destul de mult, încît să pun următorul status pe Facebook: „Pînă în decembrie nu e ziua mea, dar aș aprecia un cadou oferit din senin, chiar de-o fi și înnorat afară.” Andrei se emoţionează la mesajul meu se autosesizează şi seara îmi cere adresa de unde stau ca să o treacă pe comanda de la Amazon, iar azi îmi spune că serviciul de tracking îi arată că pînă mîine seară cartea ar trebui să ajungă. Cartea, un volum de studii culturale, se cheamă Geographies of Love: The Cultural Spaces of Romance in Chick- and Ladlit şi costă 44,67 dolari.

Cîteva coincidenţe: tot azi eram cu Andrei cînd găsesc în cutia poştală un bileţel din ăla din care deduci că trebuie să te prezinţi la un oficiu poştal, iar singurul cuvînt pe care reuşeşti să-l desluşeşti e „urgent”. Pentru surpriza din oul Kinder al Poştei Române trebuie să te prezinţi acolo: poate fi o amendă, poate fi o banală scrisoare, dar poate fi şi un cadou şi – de ce nu? – chiar o carte. Andrei e convins că nu e cartea, din două motive: 1. conform trackingului, ar trebui să ajungă mîine şi 2. nu ar apela Amazon la serviciile Poştei Române.

Să părăsim puţin realitatea pentru a intra în universul paralel al Poştei Române.
După regulamentarul stat la coadă şi ascultatul ţiuitului enervant al maşinii ăleai care imprimă tot felul de facturi, predau bileţelul, scot buletinul, semnez într-o condică ponosită, iar doamna de la ghişeu rosteşte în barbă „321” şi pleacă spre un raft cu tot felul de colete. Răscoleşte ea ce răscoleşte, caută într-un dosar şi revine, tăind tot rîndul pe care era scris numele meu şi semnătura.
– Coletul s-a pierdut.
– Cum adică s-a pierdut?
– Adică a fost furat.
– Dar măcar ce era?
– Era un colet din China.
– Din China?
– Da. Nu aşteptaţi un colet din China?
– Din China? Nu.
– Poate aţi făcut vreo comandă pe Internet, ştiu eu?!
– Nu, doamnă.
– Oricum, coletul nu mai e, a fost furat.
– Dar care colet totuşi?
– Coletul din China.
– Dar nu aştept nimic din China.
– Trebuie să completaţi o cerere către diriginte pentru despăgubiri.
– Şi ce despăgubiri să cer?
– Păi valoarea a ceea ce era în colet.
– Şi eu de unde să ştiu ce conţinea coletul?
– Păi ce-aţi comandat?
– Din China? Nimic!
– Atunci din altă parte.
– Deci nu-i din China?
– Păi aici [pe notificarea găsită în cutia poştală] scrie „scrisoare simplă extern”. Deci e din străinătate.
– Dar nu din China.
– Din China, din altă parte, nu ştiu, extern. Poşta a fost spartă duminică, au fost furate colete, printre care şi al Dvs. şi trebuie să cereţi despăgubiri. Staţi să vorbiţi cu Gina.

Doamna Gina pare să fie responsabilă cu păgubiţii. Nu se întinde la vorbă, îmi dă o foaie albă şi turuie textul standard pentru păgubiţi. Parcă sînt prea multe coincidenţe, aşa că vorbesc cu Andrei şi decid să trec contravaloarea cărţii de pe Amazon, mai ales că eu primisem cîndva un colet de la Sage şi a ajuns, prin Poşta Română, o lună şi ceva mai tîrziu.  După ce completez, doamna Gina verifică informaţiile:

– 44 de euro?!
– Nu, de dolari. E o carte.
– Eu i-am comandat o carte cadou de pe Amazon care costă 44,67 de dolari, intervine Andrei, şi s-a întîmplat să fim împreună acum.
– Ei da! se răspunde doamna Gina cu o grimasă.

Nu ştim dacă se miră că 1. lumea mai oferă cărţi, 2. lumea mai citeşte cărţi, 3o carte poate costa atît sau pur şi simplu crede că vrem să profităm de pe urma necazului Poştei Române.

Îmi spune să trec şi numărul de telefon pe cerere şi explică, din nou, că Poliţia a preluat deja cazul cu jaful de duminică, numai că o să dureze pînă ce-i va da de capăt. Ca să încheie socotelile cu scepticul de mine, compleatează sec: „Vă sunăm noi!”

Parcă am mai auzit replica asta.