Drumul spre Singapore e presărat cu coji de seminţe

sim cahill
Simona Halep, alături de antrenorul ei, Darren Cahill. Sursa: http://www.elpuntodebreak.com

Nu obişnuiesc să scriu pe subiecte din sport. Am mai făcut-o o singură dată, cu prilejul Jocurilor Olimpice din 2012, cînd Cătălina Ponor a “ratat” aurul la sol şi podiumul la bîrnă. Acum, Simona Halep “ratează” cîştigarea trofeului la turneul de la Roland Garros – unul dintre cele patru mari şlemuri din circuitul de tenis feminin –, iar acesta ajunge în braţele care lovesc mingea puternic ale unei sportive inconştiente din Letonia. La vestiare, Simona îşi strînge probabil lacrimile într-un pumn şi apoi şi le pierde în echipamentul alb-verde care i s-a potrivit atît de bine la turneul ăsta. După care se întoarce pe teren, îşi felicită adversara şi-şi asumă curajos înfrîngerea grea. Ca să fiu sincer, în privinţa ultimelor două fraze, e ceea ce cred eu că s-a întîmplat imediat după meci, pentru că n-am avut puterea să mă uit. De fapt, n-am avut puterea nici să mă uit la meci de-acasă, aşa că m-am dus la nişte prieteni. Profeţia sumbră că Simona ar putea pierde se strecurase cumva în mine şi-mi era frică să-i aştept împlinirea de unul singur acasă. Să fi fost poate tot buzz-ul din presă, de dinainte de meci, cu privire la traseul spectaculos al adversarei sale pînă în finală, cel care mă descumpănise? Să fi fost sfertul ăla de finală cîştigat împotriva Elinei Svitolina printr-o combinaţie de şansă, talent, intuiţie, putere şi hotărîre? Să fi fost imensele aşteptări – locul 1 în clasamentul WTA, primul titlu de Mare Şlem, prima jucătoare de tenis din România ce ajunge pe locul 1 în lume –  care, aflate pe punctul de a se realiza, au început să apese tot mai tare pe umerii Simonei? Să fi fost eticheta de “principală favorită” pe care Simona, în loc să şi-o asume, cum se aştepta toată lumea, o dezavua? Habar n-am.

Ştiu doar că, după ce meciul s-a încheiat, mi-am zis că nu mai vreau să aud de tenis. Am intrat pe contul de Instagram şi am dat unfollow tuturor celor din lumea acestui sport pe care care-i urmăream. Am intrat pe Twitter şi am făcut acelaşi lucru. Apoi pe Facebook. M-am debarasat de toate astea în cîteva minute, din cîteva click-uri. De fapt, voiam să şterg cu buretele tot ceea ce mi-ar fi putut aminti de această înfrîngere. Pur şi simplu nu voiam să văd toate titlurile care anunţau “înfrîngerea şocantă” şi “victoria neaşteptată”, nu voiam să văd ştirile în care în loc de Jelena Ostapenko aş fi vrut să citesc Simona Halep.

Probabil nici Simona Halep nu şi-ar fi dorit nimic din toate astea, dar ea, spre deosebire de mine, a trebuit să revină pe teren, să-şi felicite adversara, să adreseze cîteva cuvinte şi să se gîndească la faptul că, în 2-3 săptămîni – şi asta dacă sare peste turneele pregătitoare pe iarbă – , trebuie să fie aptă pentru un alt mare şlem, cel de la Wimbledon, unde are de apărat punctele cîştigate anul trecut, cînd a ajuns pînă în sferturi. Iar eu, în tot timpul ăsta, stăteam în bucătărie, ferit de ochii lumii, şi dădeam unfollow în stînga şi-n dreapta pe reţelele de socializare. Şi ce simplu era!

Iată-mă, cîteva zile mai tîrziu, revenit la sentimente mai bune. Scriu textul ăsta, am avut curaj să dau un search pe Twitter cu “Simona Halep”, ca să aflu dacă merge sau nu la turneul de la Birmingham, să intru pe site-ul WTA pentru noutăţi şi chiar să citesc cîteva texte de opinie pe subiectul finalei de la Roland Garros. Vi-l recomand pe cel din The New Yorker, pe care mi l-a indicat şi mie cineva zilele trecute. M-am încumetat chiar să citesc sfaturile părerologilor care se pricep mai bine decît Darren Cahill la strategii de joc, aberaţiile celor care se lamentau că pînă şi ei ar fi servit mai bine decît Simona în ultimul game, jignirile celor care, pariindu-şi banii pe Halep, şi-au văzut risipită “investiţia”. Dar oricîte seminţe ar sparge unii peste realizările Simonei – care, după analizele lor din spatele blocului şi din faţa televizorului, nu ar avea stofă de mare campioană –, sportiva noastră scrie istorie pentru România: la ultimele trei turnee la care a participat, Madrid (Premier Mandatory), Roma (Premier 5) şi Paris (Grand Slam), a jucat finala, cîştigînd-o la unul dintre ele. Acum e nominalizată de WTA, chiar alături de rivalale sale din finalele pe care le-a pierdut, pentru jucătoarea lunii mai (încă puteţi s-o votaţi aici). După rezultatele de la Roland Garros, se află, momentan în fruntea cursei pentru Turneul Campioanelor din Singapore, bătînd astfel obrazul gros al unei părţi din presa sportivă care, acum vreo două luni, trăia din titluri ticăloase ca ăsta: „Turneul Campioanelor, doar un vis pentru Halep în 2017? Simona se află pe un loc incredibil în clasamentul Road to Singapore”. Răspuns post-evenimente: nu e deloc incredibil şi e locul 1.

***

Încă o precizare: cred că, pînă la urmă, textul ăsta nu e despre sport. Cred că e mai degrabă despre ferestre. Despre ferestrele pe care le deschidem noi către lume şi de la înălţimea cărora privim ceea ce se întîmplă în jur. Din păcate, ferestrele astea ajung la un moment dat să ne semene, să vedem prin ele numai ceea ce dorim şi să uităm că există şi alte deschideri către lume, poate mai luminoase, poate mai colorate, poate mai largi. Şi poate ar fi mai bine pentru mulţi dintre noi ca, înainte să vorbim, să privim lumea şi de la fereastra Simonei. Poate că am lua coatele de pe pervaz, ne-am strînge ruşinaţi cojile de seminţe în pumn şi am tăcea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s