Priorităţi

poza-textNu mi-am programat în viaţă nimic, niciodată. Lăsam totul să vină de-a valma, să intre toate în viaţa mea cum se nimereau, fără vreo socoteală prealabilă. Fireşte, o ordine oarecare totuşi exista, cum există în viaţa fiecăruia, dar nu era nimic calculat, nimic trecut în paginile unei agende pe care să-ţi cadă privirea zilnic şi care să-ţi amintească ce şi cum ai de făcut. Îmi plăcea tocmai dezordinea aia care mă făcea să nu mă gîndesc la ce urmează mîine. În cazul meu, nodurile timpului se strîngeau lent şi se măsurau în ani, nu în zile ori săptămîni: ce am de făcut anul ăsta, nu ce am de făcut mîine, ce am de făcut în următorii trei ani, nu în următoarele trei săptămîni. Nu eram leneş, poate doar îmi plăcea să tărăgănez uneori sarcinile de lucru, să le amîn pînă cînd era musai să le dau gata. Ba, în privinţa termenelor-limită, aş zice chiar că eram un ceas elveţian, numai că unul căruia îi plăcea să se lase ajuns din urmă de ultima aia sută de metri, necesară pentru surplusul de adrenalină, că să ducă totul la bun sfîrşit. Îi zeflemiseam pe cei care duceau o viaţă tihnită, planificată minuţios chiar pînă la nivelul meselor în oraş, al banilor lunari pentru mîncare, al celor puşi deoparte pentru concedii, al programării apariţiei unui copil etc., gîndindu-mă că joaca asta de-a bifa în calendar momente şi activităţi era singura care mai scurtcircuita existenţele lor palide. Le respingeam felul ăsta de-a fi şi-i respingeam şi pe ei, cei care, în ochii mei, îşi planificau pînă şi mersul la budă.

O fi avînd legătură cu vîrsta, habar n-am, că nici peste noapte n-am îmbătrînit, dar mi-am dat seama că lucrurile încep uşor, uşor, să se schimbe. Pe birou stă mereu un teanc consistent de sticky notes, în care mereu am de notat cîte ceva (un număr de telefon, o programare, o idee, o denumire ştiinţifică de ciupercă ori de plantă), pe noptieră o agendă micuţă în care se aştern seara gîndurile care n-au mai încăput în mintea mea în ziua respectivă sau care nu mă lasă să adorm. Le prind între copertele mici şi albastre ale agendei şi ştiu că dimineaţă am multe ore la dispoziţie să hotărăsc ce să fac cu ele. Pe unele le eliberez, s-or întoarce ele de ăsta le va fi destinul, pe altele le transform în realităţi pe care le voiam concretizate.

De fapt şi de drept, un an mai bolnăvicios şi nişte oameni care mi-au fost aproape m-au făcut să privesc lucrurile din altă lumină şi să încep să-mi mut viaţa de pe un teren mlăştinos, sortit unor surpări perpetue, pe un altul mai solid, unde să pot clădi fără teama că totul se poate nărui neprevăzut. Ce ironie! Încercăm să facem ordine în viaţa noastră abia atunci cînd se revarsă peste noi un haos din afară, pe care nu-l aşteptam, nu ni-l doream şi pe care nu-l putem controla: poate moartea fulgerătoare a cuiva drag, poate un diagnostic crunt pentru un prieten pe care-l credeai sănătos tun, pierderea unei iubiri, în fine, ceva care să zdruncine într-atît temelia unei vieţi confortabile încît să te facă să reacţionezi. Asta dacă nu cumva, ca un filosof stoic, îţi împingi existenţa debusolată într-o apatie pe care-o crezi în stare să te-nalţe deasupra tuturor durerilor lumii. Nu te-nalţă.

Cel mai bine e să te-agăţi cu disperare de muchia vieţii, pentru că, agnostic sau nu, nu ştii de fapt ce se află de partea cealaltă a cuţitului care-mparte lumea între dincoace şi dincolo. Cel mai bine e să-ţi cauţi punctele de sprijin, aşa cum caută un alpinist aflat pe munte cele mai bune prize, să găseşti nişte repere, să cîştigi nişte certitudini. Certitudinea că cineva te respectă, certitudinea că cineva te aşteaptă, certitudinea că cineva te caută, nu ştiu, orice care să te forţeze să nu mai aştepţi să ţi se întîmple lucruri, ci să le faci tu să ţi se întîmple. Avem nevoie de repere, avem nevoie de certitudini, căci fără ele nu putem construi o bază solidă. Bunăoară, eu le-am găsit în prietenii cu care ies luni seara la quiz, cu care îmi petrec sîmbetele la un Scrabble, Dixit ori Cards Against Humanities şi cu care dezbat arzător marile probleme ale omenirii, le-am găsit în familie, în mesele în doi, în torsul liniştitor al unei mîţe, în vocea mamei la telefon, care să-mi spună că totu-i bine, într-o mînă de oameni care mă apreciază şi m-au cîştigat, pe care-i apreciez şi i-am cîştigat. Dar n-aş fi putut niciodată ajunge aici fără să încep să cern în viaţa mea ce contează şi ce nu, cine şi ce rămîne şi cine şi ce pleacă, ce mă defineşte şi ce nu. Cu alte cuvinte, nu fără să încep să-mi stabilesc nişte priorităţi.

Anunțuri

2 gânduri despre „Priorităţi

  1. O minune de text. Ca o mărturisire. Și pildă.
    Să ai parte de sănătate și de oameni adevărați aproape! M-a impresionat rândul tău și mi-a făcut bine să-l citesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s