Fotografii din copilărie (II)

Nu ştiu cum curgeau înainte zilele, dar erau răbdătoare cu mine. Pe cele mohorîte le tratam cu dispreţ din prispa casei, unde, tolănit pe ţoalele făcute de bunica, stăteam ferit de ploaie şi de vînt. Cele însorite, dacă nu eram undeva sub bolta de viţă-de-vie, mă prindeau tot pe acolo, căutînd adierea răcoroasă ce venea dinspre gura beciului şi ascultînd zarva ţărănească: un vecin care taie lemne, o căruţă trecînd pe drum şi stîrnind şi praful, şi cîinii satului, acceleratul „de patru”, cel care pentru bunica era semnalul că trebuie să dea urluială la păsări, cînd şi cînd un dihor care băga spaima în găini.

Exceptînd verile secetoase, cînd iarba se transforma în nişte paie uscate pe care nici caprele lu’ tanti Catrinuţa nu le mîncau, totul era verde şi chiar şi pîrîul care cobora molcom pe lîngă grădină era năpădit de sălcii şi tot felul de buruieni, făcîndu-ne pe noi, copiii, aventurieri într-o junglă ce rivaliza cu cea a lui Mowgli, pe care o văzusem de două ori: o dată la televizor şi a doua oară pe nişte abţibilduri descoperite într-o ciocolată primită de la (cel pe cale de-a muri) Moş Gerilă.

Şi, deşi totul împrejur era verde, cînd o apucam cu tata pe dealuri, urmînd să mîncăm în poieni răcoroase, noi, copii dintre betoane, spuneam că mergem „la iarbă verde”, spre hazul celorlalţi copii din sat, sătui de-atîta iarbă şi curioşi să vadă clădirile dintr-un oraş mai mare. La pădure tata ne improviza nişte undiţe din beţe de alun cu care prindeam, pe pîraie repezi de munte, clenişori, mrene, boişteni. Uneori chiar şi moine, mai leneşe din fire, se lăsau păcălite de carabeţii dibuiţi de noi pe sub pietre şi puşi repejor în cîrlig. Cealaltă bunică, pentru că n-avea timp de toate astea, ne învăţase ceva şi mai simplu: pescuitul cu furculiţa. Trebuia precizie, iuţeală şi îndemînare. Aptitudini care nouă atunci, evident, ne lipseau. Acum aş putea zice, măcar cu jumătate de gură, că le am, dar parcă mi-ar fi prea ruşine să scot furculiţa din rucsac şi s-o iau pe pîrîu la deal la vînătoare de peştişori.

***

Mi-e dor de toate nimicurile astea pe care, pentru că aveam parte de ele din belşug, ajunsesem să le destest, în căutare fiind de lucruri şi fapte măreţe. Faptele măreţe întîrzie să apară, iar lururile mărunte din care-mi hrăneam bucuriile de-o zi se chircesc în amintiri pe care mă zbat să nu le dau uitării. Aş fugi dintre betoanele oraşului şi m-aş pierde în fîneţe, ameţit de miros de pojarniţă şi mentă sălbatică şi îmbătat de lenea specifică vîrstei copilăriei. Şi-mi amintesc că lene mi-a fost de multe ori, dar de plictisit nu m-am plictisit niciodată.

Anunțuri

Un gând despre „Fotografii din copilărie (II)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s