Scîrbă

Scîrbă. Nu poţi să spui că nu te-a încercat niciodată. Poate că i-ai zis eufemistic aversiune, pentru că scîrbă ţi s-a părut un cuvînt prea puternic şi mai şi suna ca o sentinţă irevocabilă. Alţii i-au spus greaţă şi au scris şi cărţi despre asta. Oricîte sinonime am găsi, c-or fi ele eufemisme sau disfemisme, îţi aminteşti senzaţia aceea de silă, un amestec de resemnare în faţa a ceea ce nu poţi schimba şi revoltă faţă de ceea ce, într-un fel sau altul, calcă apăsat şi calculat pe coloana vertebrală a fiinţării tale, unde fiecare vertebră e o convingere intimă pentru care ai fi în stare de orice. Dar, în realitate, nu eşti. Îţi constaţi, cu un nod în gît, neputinţa – neputinţă pur şi simplu – şi atunci apare sila, scîrba aceea de care vorbeam la început. Faţă de un om care te-a nedreptăţit. Faţă de un sistem în care hoţii şi ticăloşii cad întotdeauna în picioare. Faţă de o situaţie care scoate din semenii noştri ce-au (în) ei mai mizerabil. Şi-atunci ţi se mai face greaţă o dată, gîndindu-te că astfel de fiinţe îţi sînt semeni, adică, vrei, nu vrei, îţi seamănă. Şi de vină pentru starea ta eşti tot tu pentru că, bolnav de optimism, îţi place să acorzi a doua şansă. Şi a treia. Şi a patra. Lor (în speranţa că se vor schimba) şi ţie (în speranţa că n-o să-ţi moară răbdarea) deopotrivă. Apoi le pierzi şirul. Nu mai ştii cui şi ce datorezi. Nu mai ştii dacă să urli sau dacă să te laşi cuprins de muţenie. Ştii doar că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate. Închizi uşa, tragi draperiile grele peste ferestre şi încăperea se cufundă în beznă. Te pui pe citit, dibuind literele pe întuneric, aşa cum făceai cîndva în casa bunicilor după ora stingerii, simţindu-te vinovat că încalci o regulă, dar în acelaşi timp absolvindu-te de vină, convins că faci ceva înălţător. Iar literele se aşază cuminţi unele lîngă altele, compunînd refrenul care avea să devină peste ani atlasul fiinţării tale: „greaţa nu m-a părăsit şi nici nu cred că mă va părăsi prea curînd; dar nu mai sufăr, nu mai e o boală, nici un acces trecător: e una cu mine”. Dar de greaţa asta, de scîrba asta care s-a strecurat înăuntrul tău, curgîndu-ţi prin venele umflate de revoltă, nu poţi scăpa decît dacă scapi de cei care ţi-au provocat-o. E un fel de exorcizare. Te îmbărbătezi, aşa distrus cum eşti, şi ieşi pe front. În linia întîi, unde lupta se dă pentru totul sau nimic. Şi chiar de-o fi nimicul, măcar i-ai găsit acolo, în plutonul fruntaş, pe cei care-ţi seamănă cu adevărat, adevăraţii tăi semeni. E destul cît să te ţină în viaţă. E destul cît să te facă să speri.

(Actualizat la 1 februarie 2017)

Anunțuri

2 gânduri despre „Scîrbă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s