Oameni şi cercuri

Citisem undeva că limba trasează în jurul nostru un cerc din care cu greu se poate ieşi şi din care puţini încearcă să iasă. Ştiu că citeam pe atunci despre determinismul lingvistic, dar nu-mi amintesc cu precizie cine a spus-o. Căutînd acum, mă gîndesc că e posibil să fi fost Humboldt, căci am găsit la el fraza asta: “each language draws a circle around the people to whom it adheres which it is possible for the individual to escape only by stepping into a different one” (în traducere: limba descrie un cerc în jurul poporului căruia îi aparţine, iar din acest cerc nu se poate ieşi decît intrînd în altul). Cele două citate – cel din amintirea mea şi cel al lui Humboldt – seamănă, ambele abordează determinismul lingvistic, adică, foarte pe scurt, teoria conform căreia raportarea nostră la lumea înconjurătoare depinde în mare măsură de limba pe care o vorbim. Dar nu despre determinismul lingvistic voiam să vă scriu, ci despre faptul că, la fel ca limba pe care o vorbim, şi oamenii trasează în jurul nostru cercuri. Încep mai întîi părinţii, cînd se străduiesc să ne înveţe să vorbim sau să facem primii paşi, iar lor li se adaugă alte şi alte persoane şi instituţii care se pricep foarte bine la desenat cercuri în jurul nostru: educatoarea la grădiniţă, învăţătoarea la şcoala primară, profesorii în gimnaziu şi liceu şi tot aşa pînă cînd… Pînă cînd unii dintre noi – ăi’ mai norocoşi sau mai nenorociţi, depinde de cît de groase au fost contururile cercurilor de pînă atunci – ajung să se întrebe dacă dincolo de aceste cercuri există ceva şi ce anume. Şi, urmînd întocmai teoria cercului din determinismul lingvistic, cîţiva îndrăznim să păşim în afară.

Nu vă imaginaţi însă că păşitul ăsta în afară se face aşa, simplu, fără niciun tribut. Vor exista cei care vă vor trage înapoi, cei din a căror lume aţi ieşit sau a căror lume sînteţi pe cale s-o abandonaţi definitiv. Toţi o fac din egoism, vanitate şi, cel mai probabil, din neştiinţă. Ei n-au ieşit niciodată din cercurile lor şi n-ar şti să vă spună dacă e mai bine sau mai rău. Sînt cei pe care, păşind pe nisipuri mişcătoare, îi apuca frica viscerală, copleşiţi de emoţia părăsirii culcuşului călduţ, unde se simt ca peştii într-un heleşteu unde nu-i ameninţă nimic. Sînt cei care, vîslind de zor în interiorul laţului social aruncat asupră-le, se dau puternici numai pînă cînd simt strînsoarea care le apasă grumazul. Se potolesc pe dată şi-şi văd – ce ironie! – de drum. Ei sînt puternici stînd pe loc, pe cînd curajul vostru vine din paşii mărunţi şi temători pe care-i faceţi nu ca să fugiţi departe, ci ca să ajungeţi cît mai aproape de fiinţa voastră şi de adevărul vostru. Asta înseamnă că, pe lîngă escaladarea sau ruperea cercurilor care vă împresoară din afară, mai aveţi de străbătut o călătorie, de data asta una lăuntrică, dar care se doveşte a fi adesea mult mai grea şi cu mult mai primejdioasă. Am uitat să vă spun la începutul textului, dar multe dintre cercurile de care ne izbim şi care ne fac să dăm înapoi nu le-au desenat ceilalţi, ci noi înşine, uitîndu-ne la ei şi, pentru că ne era mai comod, imitîndu-i.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s