Despre împăcare

Aş vrea să urlu, dar n-am în faţă decît o foaie de hîrtie. Şi, chiar de-ar fi fost aliniaţi înaintea-mi, ca-n faţa unui pluton de execuţie, oameni, tot n-aş fi ştiut la care dintre ei să urlu. Toţi mi-au greşit şi tuturor le-am greşit, toţi m-au trădat şi i-am trădat pe toţi fără excepţie. Probabil aş fi cerut o oglindă şi i-aş fi cerut socoteală nenorocitului care m-a adus în starea asta. Dar îi anticipez reacţiile: ştiu că mi-ar fi rîs în nas, sfidător. Nu mi-ar fi vorbit, n-o face niciodată, ci doar m-ar fi privit înapoi, cu ochii ăia metalici, reci, tăioşi. Aşa că nu-i cer nimic: nici socoteală, nici poveţe, nici compasiune. Trebuie să învăţăm să nu cerem nimic de la nimeni. Şi asta cît mai repede! N-aţi observat cum ni se petrece viaţa? Începem prin a ni se da fără să cerem şi sfîrşim prin a cere fără să ni se mai dea. De aia lecţia renunţării trebuie învăţată: pentru ca atunci cînd vom cere cu disperare şi vom fi ignoraţi cu dispreţ rugăminţile noastre ignorate să doară mai puţin. E mai bună acum o rană a sufletului, într-un trup tînăr, obişnuit cu poveri, decît mai tîrziu, cînd abia vom fi în stare să ne purtăm de grijă. Renunţarea e ca un joc al forţării limitelor: în fiecare zi cît mai puţin, la fiecare ceas încă un pas mai departe de ceilalţi şi mai aproape de tine. Ai să ştii că ai ajuns la destinaţie atunci cînd, privindu-te-n oglindă, în loc să urli îţi vine să rîzi. Destinaţia aceea e împăcarea cu sine. Unii ajung mai devreme, alţii mai tîrziu, cei mai mulţi niciodată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s