Dor de mamă

Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată melodia asta, dar eu de fiecare dată cînd o ascult mă gîndesc la bunica. Parcă o şi văd aievea, pipernicită, cu baticul ei cafeniu ce lăsa să se vadă o faţă rotundă şi mică, brăzdată de cute, gura ei mică şi buzele subţiri, vara arse de soare, iar iarna vineţii de frig. Eram mici cînd s-a prăpădit, să fie 20 de ani toamna viitoare, dar povestea pe care ne-o spunea cîteodată seara sau în zilele de sărbătoare – cînd ea avea mai mult timp să stea printre noi şi aveam şi noi mai multă răbdare cu bătrînii – despre o copilă mărunţică ce a rămas orfană pe la cinci-şase ani mi-o amintesc şi-acum. Mi-o amintesc pentru că povestea aceea venea întotdeauna cu lacrimi pe care noi nu le înţelegeam, căci nu înţelegeam că povestea aceea era a ei, orfană ce-ntr-o neagră zi s-a trezit că tînăra (avea 25 de ani, din ce ne spusese) şi frumoasa ei mamă fusese răpusă de o boală căpătată după perioada grea de după primul război mondial. „Mama de-a doua oară” făcuse din ea o slujnică: trebuia să vadă şi de treburile case, şi de fraţii şi surorile vitrege, mai mici. Măritişul n-a scăpat-o nici de muncă, nici de îngrijit copii, iar la vremea cînd ne spunea nouă povestea ei avea 15 nepoţi şi vreo 10 strănepoţi. Cînd noi ne supărăm definitiv din pricina unor neînţelegeri mult prea mărunte, ea a avut puterea să-şi ierte mama vitregă pentru copilăria chinuită şi, cînd s-au revăzut în Larga Dofteanei mulţi ani mai tîrziu, au plîns şi s-au îmbrăţişat ca o mamă şi-o fiică adevărate.

Melodia de care vă pomeneam la începutul textului îmi aminteşte, de fiecare dată cînd o aud, de bunica; şi mi-e ciudă că ştiu numai frînturi din povestea ei tristă – numai frînturi pentru că au trecut mulţi ani de-atunci, dar şi pentru că sînt convins că ne-a spus numai partea pe care minţile noastre de copii o puteau pricepe şi inimile noastre gingaşe o puteau simţi. Am crescut cu toţii de-atunci, ni s-au copt şi minţile şi ni s-au întărit şi inimile, dar am rămas fără povestitor. Fără povestitorul care iarna ne aducea din odăiţă cornuleţe cu magiun şi miez de nucă, mari cît pumnişoarele noastre de copii şi petrecute prin zahăr parfumat cum nu-mi amintesc să fi fost altul. Fără povestitorul a cărui bunătate simplă n-am mai întîlnit-o în oameni. Fără povestitorul a cărui zi de naştere era cîndva prin ianuarie, dar, pentru că nu-i plăcea să fie în centrul atenţiei, aşa cum ne place nouă atunci cînd apare acest prilej, nu ne-a spus niciodată cînd anume, zicînd doar că nu mai ştie dacă data se stabilise după calendarul cel vechi sau cel nou.

La bunica în casă nu exista nici casetofon, nici televizor. Dacă ar mai fi trăit, i-aş fi cumpărat un CD Player şi i-aş fi făcut cadou melodia care-mi tot aminteşte de ea. I l-aş fi dat cîndva în perioada asta şi cred că i-ar fi făcut bine.

Anunțuri

3 gânduri despre „Dor de mamă

  1. Mi-ai răscolit amintiri…
    Cândva am scris o poezie:

    PENTRU MAMA

    Depănând la gura sobei
    Amintiri ce zac tăcute,
    Una stă-nduioşătoare
    Şi nu trece-ntre pierdute.

    Fără rând şi peste toate
    Ea răsare în tot locul
    Şi o simt cum tot socoate
    Cum să îmi aline focul.

    Mâna-i simt cum mă alintă
    Şi cum oblojeşte rana,
    Capu-i prinde chip de sfântă,
    Sfântă-i ea, iar ea e mama.

    Care meşter, ce unealtă
    Chip de mamă-ar dăltui
    Să te soarbă din privire
    In tot timpu-oriunde-ai fi?

    Şi iar simt cum mă alintă
    Şi la toate îmi ia seama,
    Capu-i ia chip de icoană
    Si icoana este mama.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s