La mulţi ani, dragi profesori!

Cică azi ar fi Ziua Profesorului. Am pus eu litere mari, dar nu vă imaginaţi că e mare scofală ziua asta. E cam cu o săptămînă înainte de salariu, acel salariu de sub 300 de euro din care în noiembrie va trebui să plătesc o taxă de 65 de euro la o conferinţă în Arad, transportul dus-întors şi cazarea pentru două zile acolo. Nu, nu poate plăti facultatea, pentru că „nu sînt fonduri”. Nu, nu interesează pe nimeni de unde voi plăti pînă la urmă sau cum o să drămuiesc banii din salariu care rămîn. Şi nu, şi nici eu nu mă hrănesc doar cu aer, în caz că vă întrebaţi. Dar puţini sînt cei care întreabă. Cei mai mulţi vor răspunsuri. De ce copilul meu x, y, z etc.? De ce nu publicaţi articole în reviste internaţionale, nu participaţi la conferinţe internaţionale etc.? Pentru că e costisitor şi pentru că am obosit. N-am nici 35 de ani şi am obosit. Iar de ziua asta mondială a profesorului, singurul cadou pe care pot să mi-l fac e o iluzie. Iluzia că va fi cîndva mai bine. Căci nu, nu mă hrănesc cu entuziasm, pe care mi l-a urat (cu sinceritate şi simpatie, cred) un fost student. Un „coleg de suferinţă” spunea doar că „nu am greşit decît ţara în care ne-am ales jobul ăsta”. Poate că da. În privinţa profesorilor (mai ales a celor tineri şi care au ajuns să facă meseria asta pentru că asta şi-au dorit!), ţara asta n-a făcut decît să le omoare fărîma de entuziasm care-i mai făcea să le pese de soarta învăţăceilor pe care-i au dinainte. Să nu credeţi că mă plîng, pentru că n-o fac. Am învăţat de mult că plînsul nu impresionează pe nimeni. Dimpotrivă. Plînsul te face slab, plînsul te face vulnerabil. Cel mult constat. La fel cum cum am constatat că ne ţinem orele într-o clădire a universităţii cu săli din ce în ce mai degradate (asta ca să folosesc un eufemism elegant!), din care catedrele lipsesc, geamurile şi uşa nu se închid, iar praful de cretă (pe care ţi-o aduci de-acasă) îţi arde gîtul pînă cînd nu mai poţi vorbi. Peste drum însă, la cîţiva paşi, aceeaşi universitate are însă şi săli care seamănă cu laboratoarele NASA din poze pe care le vedem pe Internet, cu birouri din lemn gros de stejar, perfect lăcuite, covoare pufoase, aer condiţionat şi sisteme multimedia, în care noi, profesorii, nu avem acces. Pentru noi nu sînt disponibile, nu sînt bani, nu sînt resurse. Deşi ne-am obişnuit să cerem, din păcate, ne-am obişnuit nici să nu ni se dea. La mulţi ani!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s