Leapşă pentru trezirea la realitate

Printre cele ce mi-au fost hărăzite cînd am fost adus pe lumea asta e şi „darul” de-a mă preocupa (excesiv) pentru lucruri care cred eu că stau să se întîmple. Cîteodată am dreptate, cîteodată nu, că – deh! – cu darul profeţiei nu s-a gîndit nimeni să mă înzestreze. Şi-uite-aşa, cum fierbi la foc mic cine ştie ce mîncărică specială de legume, fierb şi eu un ghiveci de gînduri (care mai de care mai) negre. De data asta, nasol e că fierberea asta interioară mă apucă şi cînd afară sînt 30 de grade, iar eu citesc un volum de reportaje despre Africa, în care o temă ce revine obsesiv pe agenda jurnalistului e, evident, căldura: aia sufocantă, înăbuşitoare, brutală şi, cum se întîmplă de multe ori în Africa, mortală. Autorul e Ryszard Kapuściński, iar cartea se numeşte Abanos, asta ca să nu las să treacă nemenţionată leapşa datorită căreia tot Facebook-ul e în mare (ce altceva decît?) fierbere… intelectuală. În orice caz, pe febra asta, de care-o fi ea, mi-ar fi fost mai nimerită celebra Ice Bucket Challenge. Căci poate odată cu apa cu gheaţă turnată-n cap s-ar mai fi stins şi tăciunele de gînduri arzînde şi m-aş mai fi trezit şi eu la realitate (adică la lucrurile care sînt şi se întîmplă) şi-aş mai fi dat uitării scenariile apocaliptice (adică lucrurile care cred eu că stau să fie sau să se întîmple). Întrucît – la cum mă ştiu – nu-i chip să se întîmple treaba asta, stau aşa ca o legumă – după cum spuneam, în fierbere –, pînă cînd starea asta, după ce mă va fi consumat, se consumă şi dispare de la sine. Nu, nu vă grăbiţi să mă trimiteţi la specialişti, nu e cazul! Leac am, pentru că de cele mai multe ori în pragul uşii ăsteia (dincolo de care, dacă o deschizi, undeva la capătul coridorului minţii, pe dreapta, e probabil să dai de-o alta pe care scrie „schizofrenie paranoidă”) mă împing oamenii de bine de care mi-am tot promis să mă descotorosesc, făcînd totuşi o pauză de la activitatea asta cînd am constatat că unii se descurcă minunat şi fără ajutorul meu. Între timp, că tot e moda lepşelor, îmi dau singurel o palmă după ceafă, bucuros nevoie mare că încă mai pot să fac haz de necaz. Nu de alta, dar de cele mai multe ori simţul umorului e dovada cea mai vie că încă nu ne-am pierdut simţul realităţii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s