Bătrîni şi nesimţiţi (3)

Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Şi ziua rea la fel, o să vedeţi în continuare şi de ce. M-a trimis medicul de familie să fac o rază la plămîni. La Policlinica studenţească, cea mai aproape de unde stau, aparatul e defect. Întreb ce şanse sînt să-l repare cineva şi o ridicare din umeri anulează orice speranţă. Îmi zic să le iau pe rînd: Policlinica CFR. Radiologie – la demisol. Cobor, ajung pe culoar şi mă opresc brusc. Fie am greşit locul, fie mi-a scăpat o informaţie preţioasă. Mă întorc şi mai citesc o dată plăcuţa indicatoare. Nu. Din păcate, n-am greşit. Deci mi-a scăpat o informaţie preţioasă: e început de lună, cînd toată lumea se înghesuie pentru gratuitate la analize de tot felul, ca să se încadreze în plafon.

Înaintea mea, cît vezi cu ochii (şi nu vezi prea multe, căci coridorul e îngust) numai bătrîni. Ştiţi documentarele alea de pe Nat Geo Wild din savana africană cu fabuloasele confruntări dintre lei şi bivoli? Am închis ochii şi pentru o clipă m-am şi imaginat acolo. Eu – un leu solitar pornit la vînătoare. Ei – turma de bivoli cu capetele plecate, rumegînd indiferenţi. Armele mele: o programare făcută cu o zi înainte şi chitanţa care dovedea că am plătit serviciul de care urma să beneficiez. Armele lor: un bilet de trimitere şi, evident, bătrîneţea. It never fails. Şi totuşi… Zic să încerc. Arunc o privire pe ceas şi dau să-mi fac loc printre turma de bivoli, deocamdată paşnici. Cînd mi-au intuit intenţiile, au strîns rîndurile şi liderul (un pensionar care nu avea vîrsta de pensionare, dar s-a lăudat, cuceritor, printre babele strînse ciorchine în jurul lui, că „s-a mişcat repede şi a prins vechea lege”, avînd o pensie „frumuşică” de 1000 de lei) mă abordează:

– Să ştiţi că şi noi stăm la rînd.
– Bine, dar eu am programare făcută de ieri pentru 8 şi un sfert.
– Dar şi noi avem bilet de trimitere, mi-o retează o voce ascuţită. Nevasta liderului.
– Doamnă, nu cred că aţi înţeles. Am făcut ieri programare şi mi s-a spus să vin azi la 8 şi un sfert.

Intervine iar liderul, împăciuitor:
– Vă vorbesc din experienţă de viaţă şi ca unui prieten, deşi nu sîntem prieteni.
– Nu, nu sîntem.
– Eu ştiu aşa: unde oamenii stau într-un loc pentru acelaşi lucru, se aşază la rînd şi nu se bagă în faţă.
– Nu ştiu unde credeţi că sînteţi, dar lucrurile nu mai funcţionează aşa. Şi văd că nu înţelegeţi ceva esenţial: am programare făcută ieri.

Ţin în mînă, la vedere, şi programarea, şi chitanţa primită după ce plătisem la triaj radiografia.

– Păi aia-i o chitanţă, se proţăpeşte fosta cucoană.
– Da, doamnă, e o chitanţă. Asta înseamnă că am plătit deja pentru radiografia programată pentru opt şi un sfert.
– Păi aţi plătit pentru că nu cotizaţi, de aia!
– Doamnă, da’ aveţi un tupeu fantastic, zău aşa! Ia lăsaţi-o mai moale cu presupunerile, că întreceţi măsura. Sînteţi şi ghicitoare cumva? Sau poate sînteţi Dumnezeu, de le ştiţi pe toate? Am zis să bag şi o treabă religioasă, că poate se potoleşte… Nici vorbă, mi-a tras nişte replici cu lipsa mea de educaţie şi de respect faţă de ei, bătrînii bolnavi, care ar putea să-mi fie mamă şi tată şi care nu aşa şi-au crescut plozii, aşa că revin la discursul dinainte:
– Doamnă, vă rog, e prea dimineaţă pentru mine pentru aşa ceva. Nu sîntem nici la circ, ca să vă scandalizaţi pe-aici, şi nici la piaţă, ca să negociem cine şi cînd intră. Aşa că, hai, vă rog eu… sugerîndu-le să se dea deoparte, să pot intra.

Cît am tot parlamentat (enervat de-acum), mă tot uit peste umerii lor, să văd de pot zări vreo asistentă care să-mi confirme spusele. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Clar, situaţie de război. Rîndurile se strîng, la propriu, şi alte voci încep să se dezmorţească:

– Eu ştiu că am ajuns al treilea, aşa că stau la rînd ca să intru al treilea, se aude o voce de bărbat.
– Eeee, că oameni sîntem, putem să ne înţelegem, nu sîntem chiar aşa de mulţi, doar n-o să plece nimeni de aici fără radiografii, îndrăzneşte să spună o voce împăciuitoare.

În timpul ăsta, în mintea mea începuse deja un alt film. Partea a doua a documentarului din savană. După ce bivolii au ţinut piept atacului, leul se retrage după un tufiş, clocind o nouă strategie. Planul e gata: mă întorc la triaj să anulez chitanţa şi-o iau mai la vale, la Spiridon. Dacă şi-acolo e la fel, Arcadia.

– Nu e de competenţa mea, mi se spune de la triaj. Trebuie să mergeţi la şefa policlinicii. Etajul 1, pe stînga.

Ia şefa de unde nu-i, că la serviciu încă n-a ajuns. Sau, de-o fi ajuns, nu e unde mi s-a spus mie c-o găsesc.

Mă întorc la triaj, spun că biroul şefei e încuiat şi, în treacăt, sugerez, nu foarte ameninţător, că urmează să fac o reclamaţie la protecţia consumatorului pentru că m-au taxat pentru un serviciu de care n-am beneficiat.

– Mă puneţi într-o situaţie delicată.
– Păi atunci sunaţi la radiologie jos să iasă cineva să spargă rîndurile de pensionari, ca să pot intra.
– Nu pot eu să sun acolo.
– Nici asta nu e de competenţa Dvs.?
– Aşteptaţi o clipă.

Aştept. Ferestruica de termpoan se închide în faţa ochilor mei şi zumzetul dinăuntru încetează brusc. Mă uit prin geam, căutînd să observ gesturi care să-mi confirme că cineva se ocupă şi de problema mea. Priviri întîi furişe şi apoi chiorîşe din partea unei alte madame în halat alb. Mă tem că nu-i par suficient de ameninţător. Conversaţie la telefon, după care ferestruica se deschide:

– A zis că puteţi coborî şi să intraţi direct.
– Mulţumesc.

La demisol, hoarda de bătrîni fusese dispersată. Rezemaţi de pereţii de o parte şi de alta a culoarului, se cuminţiseră. Se pare că li s-a spus că întîietate au programările. Intru şi în cîteva minute şi ies. O ochesc pe purtătoarea de cuvînt a liderului şi-i spun:

– Sănătate, doamnă, că aveţi nevoie! Şi, apropo, eu mi-am făcut programare pentru că lucrez. N-am timp să stau toată dimineaţa aici, aşteptînd, din respect, la uşa cabinetului să-şi termine treburile toţi bătrînii pînă să-mi văd şi eu de ale mele.
– Ei, dar dacă ne-aţi fi spus aşa de la început…

Două concluzii:

1. Bătrînii vor respect. Punct. Pentru că sînt convinşi că li se cuvine. Adică tu să-i respecţi pe ei în virtutea argumentului cretin că „eu sînt bătrîn şi bolnav, am copii mai mari decît tine şi nu aşa i-am educat”. Dar tu, unul dintre cei care cotizează pentru ca ei să beneficieze de servicii medicale gratuite, tu nu meriţi. Tu marş la muncă, pentru că eşti tînăr şi-ai să ai timp la bătrîneţe să faci ca ei.

fuck off

Aşadar, pentru toţii bătrînii care se folosesc de vîrsta lor pentru a obţine avantaje: FUCK OFF! Gata cu politeţurile, tataie! Vrei respect? Ce-ar fi să respecţi nişte reguli? Mamaie, la fel: ciocu’ mic, că nu mai sîntem la coadă pentru butelii! Circulă în societate nişte noţiuni precum „bun-simţ”, „respect” (care, apropo, nu are legătură cu vîrsta!), „programare”, „ordine de intrare” şi altele asemenea. Vă fac cadou un DEX. Deşi e o ediţie mai veche, o să găsiţi definiţii şi pentru aceste concepte… revoluţionare.

2. Evitaţi să mergeţi pe la spitale/ policlinici în primele zile ale lunii. Nu-i chip să faci faţă puhoaielor de bătrîni (unii bolnavi de-adevăratelea, alţii închipuiţi, credeţi-mă!). Bătălia pentru gratuitate e acerbă. Pentru că nu lucrează şi au timp berechet la dispoziţie, stau cît e ziulica de lungă şi păzesc uşile cabinetelor. Tu nu poţi să faci asta. De ce? Pentru că lucrezi. Da, lucrezi pentru un salariu din care ţi se reţin bani (mulţi) pentru servicii medicale de care nu beneficiezi. Şi de ce nu beneficiezi? Pentru că n-ai timp să stai la început de lună pe lîngă spitale ca să te încadrezi şi tu în plafon. Vino mai pe la jumătatea lunii, cînd plafonul e gata. Da, aşa e, atunci trebuie să plăteşti. Cum din ce bani? Din banii ăia care ţi-au rămas după ce ţi-au fost reţinute contribuţiile la Sănătate.

Hai, sănătate!

Anunțuri

5 gânduri despre „Bătrîni şi nesimţiţi (3)

  1. Să vezi cum e să mergi, sănătos fiind şi fără programare, la medicul de familie! Dacă ai nevoie de o adeveinţă… Acolo te îmbolnăveşti! Copii mici, femei însărcinate, bătrâni, copii şi mai mici, iar femei însărcinate, programări, bătrâni… şi de la capăt! Tu, om sănătos, aştepţi. Până te plictiseşti, sau te îmbolnăveşti de nervi. Aşa că… ajung doar în situaţii de urgenţă. Şi chiar şi atunci a fost nevoie să mă uit urât la asistentă ca să îşi aducă aminte că am făcut şi programare şi chiar am o urgenţă… Şi se mai şi miră medicul că mă are pacient! Cum urgenţe n-am decât o dată cam la doi ani…

    1. Ei, nu, cu medicul de familie am noroc. Toată lumea pe bază de programare şi, nu ştiu prin ce act de bunăvoinţă dumnezeiască, nu mă intersectez cu vîrsta a patra absolut deloc. Or fi ei în altă parte deja 🙂

  2. :))Mda, experienta de viata de care ne-am lipsi mai toti. Culmea e ca, zilele trecute, cu bon de ordine luat la ora 6, ca sa nu se epuizeze bonurile, tot in ordine aleatorie am intrat. Si tot la policlinica, dar de data asta la Spiridon. Pe principiul: cine s-a asezat primul la coada,intra primul. N-are importanta numarul. De,daca ne plac cozile?

    1. Ei, aceeaşi situaţie, dar eu n-am mai putut răbda. Cînd e vorba de a obţine avantaje, unii dintre ei fac pe muribunzii, iar în rest ţopăie ca-n prima tinereţe. Totuşi, există nişte limite. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s