Preambul la mîntuire

Uneori îmi spun că n-ar mai fi nimic de salvat. Alteori, în bezna de nepătruns, mi se pare că mai văd o licărire palidă, un firicel de lumină, şi-mi zic că merită să încerc. Să încerc, ca şi cum aş avea puteri magice, să suflu peste pîlpîirea aceea plăpîndă şi s-o transform într-o torţă care să străpungă şi să alunge tot întunericul. Dar umbrele sînt înşelătoare şi, după o vreme, cînd eşti gata să crezi că pericolul a trecut, le vezi cum se încolăcesc în jurul firelor de lumină, înăbuşindu-le. Un ţipăt stins, ca sfîrîitul sfîşietor al unui tăciune care-şi dă ultima suflare înainte să apună în întuneric. Dar poate că asta e şi mîntuirea: să nu salvezi nimic, să laşi totul să se stingă încet, pînă cînd viaţa, ca un abur cîndva dens, se va risipi în depărtări. Totul e să nu te mustre conştiinţa. Ştiu oameni care stau cu dulapurile pline de cadavrele celor pe care i-au nenorocit şi n-au nicio problemă de conştiinţă. Dacă tu te întristezi chiar şi atunci cînd te cerţi pe tine însuţi, cum crezi c-ai să le faci faţă celorlalţi, cum crezi c-ai să-i faci faţă sinelui tău scîrbit de tine? Să ştii că oamenii se împart în cei care-şi trăiesc viaţa privind în urmă şi cei care şi-o trăiesc privind înainte. Tot pendulînd între cele două tabere, ai să sfîrşeşti prin a fi unul dintre cei care nu şi-o trăiesc deloc. Oare n-ar mai fi chiar nimic de salvat?

Anunțuri

Un gând despre „Preambul la mîntuire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s