Viaţa ca un bal mascat

Să vă spun o platitudine: prieteniile se construiesc greu. E ca-n Meşterul Manole. Ce clădeşti într-o zi se surpă-n următoarea. La început nu-ţi dai seama unde ai greşit şi o iei de la capăt. Te încăpăţînezi să reuşeşti. Şi, tot ca-n Meşterul Manole, îţi dai seama că e nevoie de un sacrificiu. După şovăieli repetate, iei decizia: pui acolo, în măruntaiele zidurilor surpate, printre fiecare cărămidă menită să stea la temelia unei prietenii veritabile, ce ai tu mai de preţ: încrederea ta. Practic, eşti tu, oferindu-te ca ofrandă cuiva în faţa căruia crezi că merită să te deschizi, să te destăinui, cuiva căruia să-i citeşti din cartea gîndurilor tale şi cuiva căruia să-i asculţi freamătul interior întru alinare. Dar să-mi duc platitudinea pînă la capăt: prieteniile se construiesc greu şi se surpă uşor. Uşor şi iremediabil. Nu mai ai ce să repari. Nu mai rămîne nimic să se aştearnă între doi oameni dintre care unul a crezut că s-a legat de celălalt pentru totdeauna. Poate doar praful, peste nişte amintiri pierdute-ntr-un ungher al minţii. Şi amărăciunea. Amărăciunea că oamenii aceştia, cu care-ai vrut să-ţi împleteşti destinul tău, sînt din ce în ce mai puţini. Sînt din ce în ce mai puţini pentru că astăzi se poartă măştile. Chiar şi între prieteni. Între prieteni „la cataramă”, cum s-ar spune. Măşti matrioşka, prieteni matrioşka. Ca păpuşile ruseşti. Viu colorate pe dinafară, dar goale pe dinăuntru. La balurile mascate, costumele şi măştile înseamnă că, în seara balului, ne este permis să fim altcineva decît sîntem. Un fel de dezlegare, în joacă, la impostură, după care, numaidecît, ar trebui să revenim la cine şi ceea ce sîntem cu adevărat. Dar asta nu se mai întîmplă de mult. Acum, viaţa ne e un bal mascat şi, în cel mai bun caz de cîteva ori pe an, renunţăm la măşti pentru a fi noi înşine. Măştile sînt scuza perfectă pentru a înşela, trişa, minţi, descumpăni, dezamăgi. „N-am fost eu. N-am fost eu. Eu, dincolo de mască, nu sînt aşa. Numai că mi-e mai bine dacă o port. Dar totuşi, fără ea, parcă tot nu sînt eu.” Cu măştile puse, luăm totul în rîs, totul în joacă, luăm totul în deşert. Promitem fără să ne ţinem de cuvînt, jurăm strîmb şi călcăm drept pe cadavre pentru că, la capătul tunelului, ne aşteaptă un măreţ interes meschin care ne iartă toate apucăturile.

Viaţa e un bal mascat, aşa să ştiţi. Şi o spun după ce mi-am amînat luni întregi decizii prin care ar fi trebuit să pun punct unor relaţii, unor întîlniri, unor oameni. Da, şi unii oameni au nevoie de punct. Sînt acei oameni despre care nu mai simţi nevoia să spui absolut nimic atunci cînd numele le este pomenit. O virgulă ar fi însemnat că povestea pe care o scriaţi împreună continuă, că nu e gata încă. Şi cu unii oameni poveştile sînt aşa de frumoase, că nu se sfîrşesc niciodată. Dar aceşti oameni, după cum v-am spus, sînt din ce în ce mai puţini. Şi mă tem că în scurt timp o să ajungem să povestim de unii singuri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s